miercuri, 8 septembrie 2010

M-am mutat

Mă găsiţi aici.


P.S.: Dacă intenţionaţi să urmăriţi noul blog, nu uitaţi să înlocuiţi link-ul vechi cu cel nou. Ca să vă fie mai uşor. 

Mă mut

Am început să scriu pe blog fiind inspirat de miclowan. El avea deja unul, iar ideea mi-a surâs. Ulterior, am considerat această activitate ca fiind un antrenament (pseudo-)literar, menit să mă ajute la admiterea la Facultatea de Jurnalism. Naivitate.
  
Am vânat traficul şi mi-am atras, la un moment dat, un "public" destul de numeros. Ulterior, frenezia mea s-a evaporat, căci nimereau pe blog, din pură întâmplare, tot felul de neregăsiţi care deveneau şi mai debusolaţi în contact cu metaforele mele de tăietor de lemne.

Rezultatul sictirului meu a fost pierderea constantă a traficului, ceea ce m-a bucurat nespus. Crescuse media de inteligenţă a vizitatorilor, o medie care, în momentul de faţă, mă mulţumeşte şi chiar mă complexează.

Şi nu sunt ironic.

Nu mă mai identific cu ceea ce scriam înainte pe blog, iar stilul mi se pare penibil şi naiv. Prin urmare, simt nevoia să mă distanţez puţin de acele meleaguri. Scriam execrabil. Acum scriu doar prost. În momentul în care o să simt c-am trecut la următoarea treaptă, cea a mediocrităţii, mă voi muta din nou.

luni, 6 septembrie 2010

Sângele stâncilor şi tărâmul năvoadelor

Dacă un musulman nu are loc în împărăţia cerurilor pentru că s-a născut într-o epocă în care există creştinism şi pentru că nu îmbrăţişează credinţa cea dreaptă, deşi ar putea s-o facă oricând, atunci admitem faptul că genetica, mediul şi educaţia nu au niciun rol în viaţa oamenilor şi dăm cu piciorul în toate truismele ştiinţei, la care s-a ajuns, însă, prin muncă susţinută şi inteligenţă.

Dacă admitem, în schimb, faptul că genetica, mediul şi educaţia au un rol determinant în viaţa unui om (aşa cum avem tendinţa să facem, noi, ăştia intoxicaţi cu erezii, bilete către iad şi feriţi de filosofia liberului arbitru), atunci riscăm să absolvim de vină orice tembel care pune mâna pe cuţit şi-şi taie semenii prin autobuze sau îşi face dreptate c-un zel infinit atunci când îşi prinde nevasta-n pat cu altul, căci de, aşa a fost învăţat, taică-su e fost puşcăriaş, iar el a crescut după blocuri.

Zic unii că 90% dintre actele noastre sunt automatisme şi doar 10% ţin de voinţa pură.

Totuşi, îi respect pe oameni îndeajuns de mult încât să-i consider vinovaţi pentru mârşăvii, ferindu-mă de ipoteza conform căreia semenii noştri n-ar fi decât nişte roboţei cu cheie sau un produs al unor aspecte care nu ţin de ei.

Pentru că-mi plac paradoxurile: cu cât îi înjur mai mult pe ceilalţi, cu atât îi respect mai mult, pentru că-i consider mai vinovaţi, deci capabili de vină şi, corolar, de a face bine.

C-aşa-i viaţa, ca pendula.

duminică, 5 septembrie 2010

Ce rămâne după praf

Mi-e jenă când îmi aduc aminte de fotbalul românesc şi de sutele de milioane de euro pompate în fundul unor nulităţi sclifosite, bani care, redistribuiţi către alte sporturi, ne-ar duce cu uşurinţă într-un top 5 mondial la orice competiţie sportivă din lume.

România se află pe locul 42 în clasamentul FIFA pe naţiuni la fotbal, un joc ultra-mediatizat la care suntem atât praf, cât şi pulberea rămasă după ce ne-au catapultat toţi de pe oriunde-am jucat. Zero barat cu nişte aroganţi pe teren care întotdeauna au făcut tot ce-au putut, şi puţin au făcut, putând să facă aproape nimic.

La Jocurile Olimpice, per total, suntem pe locul 13, asta ca să subliniez valoarea fotbalului românesc comparativ cu celelalte jocuri şi sporturi din România.

La handbal, România se află pe locul 6 la feminin şi pe 9 la masculin.

Kaiac-canoe, locul 5 la Campionatul Mondial de la Poznan.

Şah, locul 20 mondial. Dar pe cine naiba interesează şahul, care e un joc ce nu poate fi urmărit la televizor pentru că nu l-ar înţelege nici dracu. Dar să continuăm, deoarece în lume se joacă şi altceva decât fotbal.

Rugby, locul 19 mondial.

Judo, aproape constant în top 5 european sau mondial, la orice competiţie.

Cine a auzit de Ashihara Karate? La Campionatul Mondial de la Viborg au participat 19 ţări. Rezultatul lotului naţional? Locul 2. Cred că merită menţionat...

La box avem în mod constant campioni mondiali.

La gimnastică suntem cine suntem.

Locul 18 la Campionatele Europene de atletism de la Barcelona şi locul 24 la Campionatele Mondiale de la Berlin (unde au fost prezente doar atlete; se pare că femeile fac sport în timp ce bărbaţii se uită la fotbal).

Polo, sferturi la Campionatul Mondial din 2009.

Şi tot aşa. Deschideţi, în schimb, orice ziar sau site de sport din România şi vedeţi care-s primele ştiri. Şi cele de la mijloc. Şi ultimele.

Când Constantina Diţă a câştigat medalia de aur la proba de maraton, la Jocurile Olimpice de la Beijing, şi-am intrat şi eu pe-un site de sport ca să aflu detalii, am fost informat de nu ştiu ce altercaţie de pe teren dintre doi fotbalişti golani, iar ştirea care mă interesa era expediată undeva, într-un colţ, reuşind să dau de ea doar printr-o monumentală tenacitate şi perseverenţă, de care sunt mândru.

Am avut ocazia, la un moment dat, să vorbesc pentru câteva ore cu fizioterapeutul atletei, care mi-a povestit tot felul de chestii legate de culise, precum şi de criminalitatea antrenamentelor campioanei olimpice, o femeie care alearga între 900 şi 1200 de kilometri în fiecare lună, mulţi dintre aceştia fiind parcurşi la o altitudine de peste 2000 de metri.

Adică altitudinea aia unde ne moare nouă plămânul când mergem la munte ca să ne dăm sportivi.

Am înţeles că doar Eurosportul a rezervat două ore Campionatului Mondial de judo de la Tokio.

Concluzia: mă simt intoxicat.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Hai să dăm gură cu gură

După cum spuneam într-un post anterior, viaţa este un lung şir de mituri spulberate. Atunci când credem că ştim tot, aflăm că ştim asemenea, dar pe dos.

Un mit personal şi spulberat este acela conform căruia arhitecţii, şi mai ales bărbaţii, sunt cei mai plictisitori parteneri de discuţie. Ei au păreri despre orice şi nu există niciun aspect al vieţii pe care să-l considere necunoscut, ca să nu mai vorbim despre aroganţă, care este la ea acasă în sufleţelele lor multilateral dezvoltate.

Şi dacă ţara asta ar arăta bine din punct de vedere arhitectural, le-aş trece cu vederea fanfaronada demnă de Curtea Spaniei. Dar n-arată.

Noul mit care-şi aşteaptă spulberarea este următorul: cei mai plictisitori oameni din lume sunt semioticienii. Ăştia chiar vorbesc despre nimic, singura lor calitate fiind aceea de a observa ceea ce este deja subliniat de alţii.

Pe locul trei se situează, la mică distanţă, auto-presupuşii psihologi, care au prostul obicei de a "psihologiza" tot, chiar şi ceea ce n-ar fi "psihologizabil" în mintea unui om ancorat în realitate, şi care se pricep de minune să expună truisme cu atitudinea celui care a studiat enorm ca să ajungă la asemenea concluzii miraculoase şi demne de nimic.

Johnny Cash, God's Gonna Cut You Down

Masterpiece.

Ce caut treaz la ora asta?

Am două jucării preferate: Google Earth, ca o hartă interactivă a lumii, şi Facebook, ca un copil neregăsit, ah, dar ăsta-s eu.

Ideea e că pe Facebook habitează mulţi, şi dacă ei habitează, îndrăznesc să spun că doar ei pot habita. Este interesant să afli cum se cunosc unii, deşi tu-i cunoşti pe ei din colţuri diferite ale ţării şi-ai fi putut jura că fac parte din lumi paralele.

Oricum, pe Facebook activează constant aceiaşi oameni şi mulţi dintre ei, deşi îi "întâlneşti" cel mult 10 minute pe zi, ajung să te plictisească în ultimul hal, în reprizele în care nu te amuză asemenea.

Ionel se află într-o relaţie şi este complicat.

Şi-mi place când mai moare site-ul, căci mă gândesc cât de nenorociţi trebuie să se simtă adolescenţii cretini mutaţi de pe hai faiv care abia aşteaptă să spună cum au făcut baie, cum s-au epilat, ce ar vrea să pape, cât de frumos s-au distrat la Costineşti sau cum american dream-ul nu mai este un american dream any more.

In a relationship with Mimi.

Bine c-a dispărut porcăria aia de pe Hi5 cu "Looking to date woman", mi se părea de-a dreptul greţoasă în disperarea ei labagistică.

Ştiu că sunt arogant, însă bine că există şi distruşi pe lume, ca să-mi menţină mie stima de sine pe linia de plutire. Vă iubesc, cocalari!

P.S.: Credeam că labagiii sunt dezorientaţi pe Facebook, dar am observat că şi-acolo e duda cu "Interested in women" sau "Looking for dating". Prost îs.

vineri, 3 septembrie 2010

Dacă...

Când spun că nu mă interesează naţionala de fotbal a României şi că ţin cu adversarele, sar tovarăşii-n sus cu acuzaţia că nu-s patriot şi că-s un element putred în societatea noastră multilateral dezvoltată.

Numai că ei nu-nţelege următoarili, mie-mi plac sportivii şi sportivele şi nu pot să stau nouăzeci de minute ca să mă uit la nişte papagali care mi-ar fi fost cel mult indiferenţi dacă nu erau şi aroganţi, dar cum trufia este principala lor calitate, urmată de capacitatea de a da prost cu picioru-n minge, ţin cu ceilalţi care, în principiu, joacă fotbal mai bine, fiind de-a dreptul greu să joci mai prost decât Albania, ah, şi-aproape c-au reuşit să-şi ia bătaie, mai înţelege cineva ceva?

Atât înţeleg eu din fotbal.

Dacă se întreabă cineva ce admir şi ce-mi place, să afle că mă interesează ce se-ntâmplă prin fotbalul de vârf, prin atletism, tenis, K1 şi judo, handbal şi rugby, ăştia mi se par sportivi, nu doar prin modul în care privesc sportul, ci şi prin criminalitatea antrenamentelor specifice care necesită un corp de oţel şi-o rezistenţă psihică ieşită din comun.

La tenis eşti pe frecvenţă câte trei ore, la atletism vomiţi pe teren şi când simţi că-ţi mor muşchii, mai alergi o oră, la handbal îţi mor coastele de la atâţia pumni şi coate, la rugby nici nu mai vorbim, ai o sută de kile şi faci suta de metri în 12 secunde, iar la fotbal eşti vedetă şi nu ştii nimic, ai avut ghinion, răbdare, suporteri, dacă marcam, puteam câştiga.

În prezent, US Open, iar pe 9 - 13 septembrie se desfăşoară Campionatul Modial de judo de la Tokio.

Johnny Cash, Ain't No Grave

Respect!

Am văzut-o ieri pe una oglindindu-se îndelung în geamul din spate al unei maşini, în plină stradă, în timp ce aducea ultimele retuşuri idilicei sale făpturi. Însă, când m-am uitat mai bine, fătuca avea burtică, şunculiţe şi alte accesorii.

Tovarăşu' Cristi zicea următoarele:

Testul oglinzii: Sunt femei care nu se uita in oglinda. Altele se uita, dar nu observa niciun defect. Mai sunt femeile care se uita in oglinda, observa defectele, dar nu fac nimic ca sa le inlature. Pentru restul... Respect!

Femeia asta arată bine.



Şi nu arată doar bine, ci face şi sport, sărind cu prăjina. Într-un asemenea hal, încat are două medalii de aur la Jocurile Olimpice din 2004 şi 2008, a fost numită atleta anului în 2004, 2005 şi 2008, sportiva anului (în lume) în 2007 şi 2009 şi cică ar fi corectat recordul mondial de vreo douăzeci şi şapte de ori.

Cu siguranţă se uită şi-n oglindă, însă mă-ndoiesc că o confundă cu parbrizul unei maşini, sperând s-o observe cineva şi să se lase păcălit de pseudo-atitudinea numită "eu mă-ngrijesc, da???"

miercuri, 1 septembrie 2010

Rehab - The Jolly Boys

Tango

Ciorile nu pot fi integrate, pentru că ele sunt altfel decât noi, ceilalţi, care nu suntem ciori. Noi avem mânuţe pentru muncă, ele au aripi pentru labă şi hoţie, să nu generalizăm, zic, dar cine a locuit printre ele, ştie cât de uşor pot fi aduse la şcoală şi cum vin ele, în stoluri, doar atunci când trebuie să primească alocaţia. În rest, două, trei la ore şi multă muncă de convingere ca să vină şi-o a patra. Amuzant devine totul atunci când ciorile îşi iau zborul către ţările calde, când cei de pe-acolo nu mai ştiu cum să scape de ele pentru că, evident, nu pot fi integrate, când le catapultează din ţărişoara lor, deşi ciorile sunt cetăţeni europeni, şi când sar şi cu acuzaţia că noi, aştia care ne-am procopsit de-a lungul istoriei cu animalele astea negre, nu ştim să le integram. Ghetou, zic, şi băgate laolaltă cu cei care iubesc ciorile, idioţi care nu ştiu ce cărniţă necomestibilă au. Sau ia mai integraţi-le voi, mă deştepţilor, futu-vă-n cur cu rârâiala voastră şi cu suburbiile voastre pline de negri problematici pentru că nu ştiţi să-i integraţi, deontologii pizdii.

Tataie, I'm sorry!

E greu de crezut, dar bătrânul ăla de la finalul documentarului e mai tare decât bunicul! :)))))

marți, 31 august 2010

Haggard, Herr Manneling

Mărturii

Un bătrân s-a întâlnit cu prietenul său din tinereţe pe care nu-l mai văzuse de cincizeci de ani şi care i-a alimentat de atâtea ori nostalgiile cu amintiri atât de dulci legate de el, de hoinărelile lor, de chitara lor, de fetele pe care le curtau şi de tot ceea ce însemna pe atunci camaraderie, şi-acum nu mai înseamnă. Suflet pereche.

Prietenul său îi povesteşte, însă, despre viaţa lui de dincolo de graniţele tinereţii. A avut un alt bun prieten, un brav tovarăş alături de care a petrecut douăzeci de ani din viaţă, un alt suflet pereche şi, dacă o pereche nu poate să conţină decât două părţi, singura pe-atunci.

Acel prieten a suferit, însă, un accident. A rămas paralizat şi-ncet, încet, şi-a pierdut minţile, rătăcind haotic într-o lume a nemişcării, zambind în amintirea clipelor petrecute alături de prietenul său care nu l-a părăsit nici acum, dar uitând, cu timpul, chiar şi de acele zile însorite ale vieţii şi lăsând ca martori privirile îndurerate şi dornice de-un zâmbet. Bolnavul şi-a uitat viaţa.

Perechile de suflete se fac şi se refac, nu ştim niciodată care-i ultima mână, viaţa joacă la masa de Poker până câştigă, nu ştim ce şi nici nu ştim dacă ea ştie ce. Şi iată cum singura certitudine contine incertitudini, aşa e ea, mi-a spus bătrânul.

luni, 30 august 2010

Myth Buster

Un copil de Bucureşti a fost întrebat la şcoală "de unde provine laptele?", iar răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat, "de la alimentară".

Când am ajuns prima oară-n sat, comună mare, de altfel, aveam un cocoş şi cinci găini primite de casă nouă, care curând au început să se ouă. Găsind eu seara în cuibar cinci ouă, am fost profund dezamăgit şi m-am întrebat de ce n-am găsit şase, iată un mit spulberat, am aflat că falnicul cocoş n-are altă menire decât să se fălească, faza cu sexul între orătănii am prins-o mai târziu.

Viaţa e o listă pe care se adaugă din ce în ce mai multe mituri spulberate, când credem c-am învăţat tot, mai apare ceva ce credeam că ştim, şi-acum credem acelaşi lucru, dar altfel. Întotdeauna e loc pentru alte mituri.

Mama m-a învăţat că huliturile cotcodăcesc drăceşte ca să ne anunţe faptul c-au făcut un ou, vajnice gospodine cu simţul datoriei gospodăreşti.

Am crescut cu acest mit până la o vârstă destul de respectabilă, închipuiţi-vă, însă, cum m-am simţit când am aflat că toată cotcodăceala lor nu se datora unui sentiment înălţător pe care nici oamenii nu-l stăpânesc cum trebuie, ci simplului fapt că le doare curul după ce fac un ditamai oul, neajungând la performanţele maimuţei din bancul cu bila 8. Cine ştie, cunoaşte.

Dezertaţie

CFR-ul este acel gen de entitate care lasă un adânc impact asupra muritorilor, iar cine spune că nu contează cum mori, din moment ce rămâi doar un mort după ce-ai murit, se înşeală amarnic.

Să ne imaginăm că autobiografii noştri vor scrie despre noi c-am murit murdari de caca într-o baltă pe trotuar, urâtă imagine, ce-ar fi, însă, dacă ar spune c-am murit la datorie pentru patrie şi neam, iată statuia şi porumbeii de pe cap, umeri şi spadă, ce frumos.

Când spun, deci, că vom avea căi ferate performante şi trenuri rapide la bătrâneţe, contează, căci, statistic vorbind, la bătrâneţe suntem mai aproape de moarte şi, după cum tocmai am demonstrat, contează cum mori, e de efect.

Partea proastă este următoarea, dacă vom face două ore de la Bucureşti şi până la Suceava, ţara ni se va părea mai mică, şi ce rost are să ai căi ferate performante într-o ţară mică între extremele căreia petreci vreo două ore, din moment ce, mică fiind, oricum ai ajunge destul de repede dintr-o parte în alta.

Şi-aşa munceşte omul degeaba, fără spor, doar ca să moară cu efect, şi uneori nici asta nu-i iese.

Lumi albe

Ea, pretenţii de divă.

Dar, cum se spune pe la noi prin tovărăşie, există o directă proporţionalitate între pretenţiile afişate de-o femeie şi creierul său, la bărbaţi e şi mai grav.

În tren, noi şi ei, pe noi ne ştiţi, ei erau, credeţi-mă pe cuvânt, pretenţios de proşti.

Atenţie ce l-a întrebat, în tren, proasta prostului pe controlor, privind ca o divă: "Nu vă supăraţi, există în tren un vagon de mâncare?"

Nici elefantul Solomon n-ar fi îndrăznit să viseze la aşa ceva.

duminică, 29 august 2010

Restecp

Cred că noţiunea de "respect" este prost înţeleasă de unii şi plasată cu nonşalanţă în tot felul de sintagme, cum ar fi "eu nu zbor cu Blue Air, dar îmi place Tarom, pentru că acolo eşti respectat", ca să vezi.

Eu cred altfel, doamnelor şi domnilor, tam ta ra ram, respectul nu poate fi cumpărat, el se câştigă prin comportament de-a lungul timpului, dacă mergi cu Blue Air, plăteşti mai puţin şi cumperi un serviciu care este aşa cum este, la banii pe care-i dai, atât şi nimic mai mult.

Dacă vrei zambete, care sunt un serviciu atât de căutat, calorii psihologice care costă bănişori într-o societate în care sinceritatea contează mai puţin decât o dantură nu întotdeauna albă, scoate bănişorii, zic, şi ţi se va zambi, şi ţi se va da de mâncare, şi oricum te vor respecta tot atât de mult, puiul mamii, pentru că oricum încurci noţiunea de "respect" cu cea de "beneficiu" contra cost.

Restecp.

sâmbătă, 28 august 2010

Vamos a la Vama!

Ca să simţi o mostră din Vama de altădată, este bine s-o vizitezi dincolo de mijlocul lui august, de luni până vineri. Dacă, după ultimele vizite, am participat şi eu, relativ activ, la răspândirea clişeului cu "Vama nu mai e ce-a fost", de parcă singurul ei scop era să rămână suspendată între două ere sau îngheţată precum un leopard la 4000 de metri, acum am tras miraculoasa concluzie că Vama încă mai este ce-a fost, pe ici pe colo, cu unele îmbunătăţiri, dar şi mai multe stricăciuni, asta este, dar nu-i totul pierdut.

O seară pustie de joi, ţiganul chitarist concertează la Carol, un acordeonist teribil şi un contrabasist cu umor ne încântă la ultima intersecţie de pe Broadway-ul Vămii, un bătrânel vesel dansează c-o fată rotală în mijlocul străzii, un vamaiot cu doisprezece ani vechime pe acele meleaguri îi priveşte pe toţi cu zambetul de meloman, un clujean vorbăreţ işi aştepta rândul cu berimbaul său, doi francezi cu bongo, o ţeavă de suflat, un câine şi-o femeie a cărei limbă şi alură mă fac să mă gândesc la o eretică arsă pe rug în Franţa de la 1300, şi noi, şi alţii, veselie, aplauze.

La Stuf poţi respira, nu mai sunt atâţia rockeri, dar sunt oameni care simt. Fetiţele în rochie de seară se simt stinghere, ar vrea să agaţe, dar au dispreţ pentru audienţă, ignorând ipoteza conform căreia s-ar putea ca nimeni să nu le vrea, sare şi piper într-o imagine eclectică şi-ntr-o băutură care n-avea nevoie de condimente, doar de zahăr.

Voiam să renunţ la Vamă, dar voi merge şi la anul, undeva spre final de sezon, în mijlocul săptămânii, ca să nu mă simt şi eu ca sarea-n cafea.

În capătul Vămii, spre Mangalia, la pescăria de jos, o ciorbă de peşte genială şi-un nectar bulgăresc aşa cum se făcea şi la noi, pe vremuri.

Trei zile perfecte.