luni, 6 septembrie 2010

Sângele stâncilor şi tărâmul năvoadelor

Dacă un musulman nu are loc în împărăţia cerurilor pentru că s-a născut într-o epocă în care există creştinism şi pentru că nu îmbrăţişează credinţa cea dreaptă, deşi ar putea s-o facă oricând, atunci admitem faptul că genetica, mediul şi educaţia nu au niciun rol în viaţa oamenilor şi dăm cu piciorul în toate truismele ştiinţei, la care s-a ajuns, însă, prin muncă susţinută şi inteligenţă.

Dacă admitem, în schimb, faptul că genetica, mediul şi educaţia au un rol determinant în viaţa unui om (aşa cum avem tendinţa să facem, noi, ăştia intoxicaţi cu erezii, bilete către iad şi feriţi de filosofia liberului arbitru), atunci riscăm să absolvim de vină orice tembel care pune mâna pe cuţit şi-şi taie semenii prin autobuze sau îşi face dreptate c-un zel infinit atunci când îşi prinde nevasta-n pat cu altul, căci de, aşa a fost învăţat, taică-su e fost puşcăriaş, iar el a crescut după blocuri.

Zic unii că 90% dintre actele noastre sunt automatisme şi doar 10% ţin de voinţa pură.

Totuşi, îi respect pe oameni îndeajuns de mult încât să-i consider vinovaţi pentru mârşăvii, ferindu-mă de ipoteza conform căreia semenii noştri n-ar fi decât nişte roboţei cu cheie sau un produs al unor aspecte care nu ţin de ei.

Pentru că-mi plac paradoxurile: cu cât îi înjur mai mult pe ceilalţi, cu atât îi respect mai mult, pentru că-i consider mai vinovaţi, deci capabili de vină şi, corolar, de a face bine.

C-aşa-i viaţa, ca pendula.

Niciun comentariu: