marți, 31 august 2010

Mărturii

Un bătrân s-a întâlnit cu prietenul său din tinereţe pe care nu-l mai văzuse de cincizeci de ani şi care i-a alimentat de atâtea ori nostalgiile cu amintiri atât de dulci legate de el, de hoinărelile lor, de chitara lor, de fetele pe care le curtau şi de tot ceea ce însemna pe atunci camaraderie, şi-acum nu mai înseamnă. Suflet pereche.

Prietenul său îi povesteşte, însă, despre viaţa lui de dincolo de graniţele tinereţii. A avut un alt bun prieten, un brav tovarăş alături de care a petrecut douăzeci de ani din viaţă, un alt suflet pereche şi, dacă o pereche nu poate să conţină decât două părţi, singura pe-atunci.

Acel prieten a suferit, însă, un accident. A rămas paralizat şi-ncet, încet, şi-a pierdut minţile, rătăcind haotic într-o lume a nemişcării, zambind în amintirea clipelor petrecute alături de prietenul său care nu l-a părăsit nici acum, dar uitând, cu timpul, chiar şi de acele zile însorite ale vieţii şi lăsând ca martori privirile îndurerate şi dornice de-un zâmbet. Bolnavul şi-a uitat viaţa.

Perechile de suflete se fac şi se refac, nu ştim niciodată care-i ultima mână, viaţa joacă la masa de Poker până câştigă, nu ştim ce şi nici nu ştim dacă ea ştie ce. Şi iată cum singura certitudine contine incertitudini, aşa e ea, mi-a spus bătrânul.

Niciun comentariu: