marți, 31 august 2010

Haggard, Herr Manneling

Mărturii

Un bătrân s-a întâlnit cu prietenul său din tinereţe pe care nu-l mai văzuse de cincizeci de ani şi care i-a alimentat de atâtea ori nostalgiile cu amintiri atât de dulci legate de el, de hoinărelile lor, de chitara lor, de fetele pe care le curtau şi de tot ceea ce însemna pe atunci camaraderie, şi-acum nu mai înseamnă. Suflet pereche.

Prietenul său îi povesteşte, însă, despre viaţa lui de dincolo de graniţele tinereţii. A avut un alt bun prieten, un brav tovarăş alături de care a petrecut douăzeci de ani din viaţă, un alt suflet pereche şi, dacă o pereche nu poate să conţină decât două părţi, singura pe-atunci.

Acel prieten a suferit, însă, un accident. A rămas paralizat şi-ncet, încet, şi-a pierdut minţile, rătăcind haotic într-o lume a nemişcării, zambind în amintirea clipelor petrecute alături de prietenul său care nu l-a părăsit nici acum, dar uitând, cu timpul, chiar şi de acele zile însorite ale vieţii şi lăsând ca martori privirile îndurerate şi dornice de-un zâmbet. Bolnavul şi-a uitat viaţa.

Perechile de suflete se fac şi se refac, nu ştim niciodată care-i ultima mână, viaţa joacă la masa de Poker până câştigă, nu ştim ce şi nici nu ştim dacă ea ştie ce. Şi iată cum singura certitudine contine incertitudini, aşa e ea, mi-a spus bătrânul.

luni, 30 august 2010

Myth Buster

Un copil de Bucureşti a fost întrebat la şcoală "de unde provine laptele?", iar răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat, "de la alimentară".

Când am ajuns prima oară-n sat, comună mare, de altfel, aveam un cocoş şi cinci găini primite de casă nouă, care curând au început să se ouă. Găsind eu seara în cuibar cinci ouă, am fost profund dezamăgit şi m-am întrebat de ce n-am găsit şase, iată un mit spulberat, am aflat că falnicul cocoş n-are altă menire decât să se fălească, faza cu sexul între orătănii am prins-o mai târziu.

Viaţa e o listă pe care se adaugă din ce în ce mai multe mituri spulberate, când credem c-am învăţat tot, mai apare ceva ce credeam că ştim, şi-acum credem acelaşi lucru, dar altfel. Întotdeauna e loc pentru alte mituri.

Mama m-a învăţat că huliturile cotcodăcesc drăceşte ca să ne anunţe faptul c-au făcut un ou, vajnice gospodine cu simţul datoriei gospodăreşti.

Am crescut cu acest mit până la o vârstă destul de respectabilă, închipuiţi-vă, însă, cum m-am simţit când am aflat că toată cotcodăceala lor nu se datora unui sentiment înălţător pe care nici oamenii nu-l stăpânesc cum trebuie, ci simplului fapt că le doare curul după ce fac un ditamai oul, neajungând la performanţele maimuţei din bancul cu bila 8. Cine ştie, cunoaşte.

Dezertaţie

CFR-ul este acel gen de entitate care lasă un adânc impact asupra muritorilor, iar cine spune că nu contează cum mori, din moment ce rămâi doar un mort după ce-ai murit, se înşeală amarnic.

Să ne imaginăm că autobiografii noştri vor scrie despre noi c-am murit murdari de caca într-o baltă pe trotuar, urâtă imagine, ce-ar fi, însă, dacă ar spune c-am murit la datorie pentru patrie şi neam, iată statuia şi porumbeii de pe cap, umeri şi spadă, ce frumos.

Când spun, deci, că vom avea căi ferate performante şi trenuri rapide la bătrâneţe, contează, căci, statistic vorbind, la bătrâneţe suntem mai aproape de moarte şi, după cum tocmai am demonstrat, contează cum mori, e de efect.

Partea proastă este următoarea, dacă vom face două ore de la Bucureşti şi până la Suceava, ţara ni se va părea mai mică, şi ce rost are să ai căi ferate performante într-o ţară mică între extremele căreia petreci vreo două ore, din moment ce, mică fiind, oricum ai ajunge destul de repede dintr-o parte în alta.

Şi-aşa munceşte omul degeaba, fără spor, doar ca să moară cu efect, şi uneori nici asta nu-i iese.

Lumi albe

Ea, pretenţii de divă.

Dar, cum se spune pe la noi prin tovărăşie, există o directă proporţionalitate între pretenţiile afişate de-o femeie şi creierul său, la bărbaţi e şi mai grav.

În tren, noi şi ei, pe noi ne ştiţi, ei erau, credeţi-mă pe cuvânt, pretenţios de proşti.

Atenţie ce l-a întrebat, în tren, proasta prostului pe controlor, privind ca o divă: "Nu vă supăraţi, există în tren un vagon de mâncare?"

Nici elefantul Solomon n-ar fi îndrăznit să viseze la aşa ceva.

duminică, 29 august 2010

Restecp

Cred că noţiunea de "respect" este prost înţeleasă de unii şi plasată cu nonşalanţă în tot felul de sintagme, cum ar fi "eu nu zbor cu Blue Air, dar îmi place Tarom, pentru că acolo eşti respectat", ca să vezi.

Eu cred altfel, doamnelor şi domnilor, tam ta ra ram, respectul nu poate fi cumpărat, el se câştigă prin comportament de-a lungul timpului, dacă mergi cu Blue Air, plăteşti mai puţin şi cumperi un serviciu care este aşa cum este, la banii pe care-i dai, atât şi nimic mai mult.

Dacă vrei zambete, care sunt un serviciu atât de căutat, calorii psihologice care costă bănişori într-o societate în care sinceritatea contează mai puţin decât o dantură nu întotdeauna albă, scoate bănişorii, zic, şi ţi se va zambi, şi ţi se va da de mâncare, şi oricum te vor respecta tot atât de mult, puiul mamii, pentru că oricum încurci noţiunea de "respect" cu cea de "beneficiu" contra cost.

Restecp.

sâmbătă, 28 august 2010

Vamos a la Vama!

Ca să simţi o mostră din Vama de altădată, este bine s-o vizitezi dincolo de mijlocul lui august, de luni până vineri. Dacă, după ultimele vizite, am participat şi eu, relativ activ, la răspândirea clişeului cu "Vama nu mai e ce-a fost", de parcă singurul ei scop era să rămână suspendată între două ere sau îngheţată precum un leopard la 4000 de metri, acum am tras miraculoasa concluzie că Vama încă mai este ce-a fost, pe ici pe colo, cu unele îmbunătăţiri, dar şi mai multe stricăciuni, asta este, dar nu-i totul pierdut.

O seară pustie de joi, ţiganul chitarist concertează la Carol, un acordeonist teribil şi un contrabasist cu umor ne încântă la ultima intersecţie de pe Broadway-ul Vămii, un bătrânel vesel dansează c-o fată rotală în mijlocul străzii, un vamaiot cu doisprezece ani vechime pe acele meleaguri îi priveşte pe toţi cu zambetul de meloman, un clujean vorbăreţ işi aştepta rândul cu berimbaul său, doi francezi cu bongo, o ţeavă de suflat, un câine şi-o femeie a cărei limbă şi alură mă fac să mă gândesc la o eretică arsă pe rug în Franţa de la 1300, şi noi, şi alţii, veselie, aplauze.

La Stuf poţi respira, nu mai sunt atâţia rockeri, dar sunt oameni care simt. Fetiţele în rochie de seară se simt stinghere, ar vrea să agaţe, dar au dispreţ pentru audienţă, ignorând ipoteza conform căreia s-ar putea ca nimeni să nu le vrea, sare şi piper într-o imagine eclectică şi-ntr-o băutură care n-avea nevoie de condimente, doar de zahăr.

Voiam să renunţ la Vamă, dar voi merge şi la anul, undeva spre final de sezon, în mijlocul săptămânii, ca să nu mă simt şi eu ca sarea-n cafea.

În capătul Vămii, spre Mangalia, la pescăria de jos, o ciorbă de peşte genială şi-un nectar bulgăresc aşa cum se făcea şi la noi, pe vremuri.

Trei zile perfecte.

luni, 23 august 2010

O ţară de oraşe goale

De mâine ne găsiţi în Vamă.

Viena şi Praga

Pe fruntea verii a fost scris "PLIMBARE", prin urmare m-am plimbat cu ispita peste tot. Am ajuns şi-n Viena, dar şi prin Praga, unde am simţit briza Vltavei, unde am ascultat cântăreţi ambulanţi, unde am băut bere bună şi unde realizat ce înseamnă parfumul de oraş.

Fotografii, cu altă ocazie, deocamdată impresii.

Viena, părţi rele:

- toate merg ca pe roate, deci rişti să te plictiseşti după ce începi să cunoşti oraşul, pentru că nu te mai surprinde nimic;

- e un oraş destul de somptuos, fostă capitală de imperiu, şi asta se simte. Prin urmare, boemia se găseşte mai greu. Dacă o cauţi.

Viena, părţi bune:

- trebuie să fii mega-retardat ca să nu te descurci în oraşul ăla, construit parcă pentru ca tu s-ajungi unde trebuie, pentru ca tu să te simţi perfect pe meleagurile celor care zâmbesc prin metrou şi care te îndrumă fără să-i întrebi atunci când te uiţi pierdut în dreapta şi-n stânga şi pentru ca tu să afli că se poate trăi şi la oraş în liniştea de care credeai că te poţi bucura doar la ţară. Şi ce oraş!...

Praga, părţi rele:

- gara e destul de urâtă, iar indicatoarele atât de necesare pentru orientare sunt rare ca barba moşului;

- exchange-ul din gară are o rată de schimb de-ţi vine să urli, foarte puţin avantajoasă în comparaţie cu cele din oraş;

- ca să-ţi iei bilet sau abonament la metrou, ai nevoie de sumă fixă pentru aparatul care eliberează biletele, pentru că la case nu lucrează nimeni după o anumită oră. De exemplu, o călătorie de 75 de minute (metrou şi suprafaţă) costă 26 de coroane. Aparatul vrea 26, nu 30 sau 50. Prin urmare, n-ai decât să umbli ca nebunul pe la toate magazinele ca să-ţi schimbe bănuţii tăi mari în bănuţi mici. Şi-n principiu, n-au.

- am ieşit de la metrou pe ploaie. Ne-a plouat. Am luat un autobuz, am coborât acolo unde începea o stradă unde ştiam că sunt campingurile şi-am umblat la nimereală, pe-o ploaie torenţială. Noroc că după vreo doua sute de metri am nimerit la poarta unui camping şi-am intrat.

- cortul meu e drăguţ, dar superficial ca o blondă. E-ntr-o singură pânză. A plouat toată noaptea şi jumătate din ziua următoare, deci am avut apă-n casă.

- de camping se ocupau o bătrână cehă şi-o chinezoaică, nora bătrânei cehe. Bătrâna era OK, zâmbea, alea alea. Chinezoaica era salahor, dădea cu mătura, deretica toată ziua, vorbea engleză în ultimul hal şi se câca pe ea de frică să nu-şi dezamăgească soacra. N-am înţeles de ce, dar am bănuit că poziţia ei pe-acolo nu era aşa de mişto. Şi era foarte cretină, căci la sfârşit, voia să ne pună să plătim încă vreo trei zile în plus, din cauza unei încurcături la registrul mă-sii, în care erau notate datele noastre şi zilele în care-am stat. N-a priceput nicio explicaţie. Noroc că ne-am enervat şi-am ameninţat-o că nu ne cărăm de-acolo până nu-şi trezeşte soacra de la siestă, iar asta a băgat-o în sperieţi. Prin urmare, am reuşit să prindem trenul de întoarcere.

- au şi ei cerşetori, însă nu-ş gălăgioşi ca ăştia de la noi, latino-balcanici idioţi. Cerşesc în special bătrânii, dar nu ofensează şi nu deranjează cu absolut nimic. Dimpotrivă, decenţa ar putea fi predată utilizând exemplele lor. Bătrânii din Praga mi-au rămas în minte, în toate ipostazele lor, mai fericite sau mai puţin fericite.

- la nota de plată de la restaurantele şi barurile din partea istorică a oraşului se adaugă o taxă de tursim pe care n-o anunţă nimeni şi nimic şi care n-am înţeles exact ce-i. Cert e că ţi se adaugă vreo 15% la notă, ceea ce te uimeşte la început, după care te determină să fii mai cumpătat.

Praga, părţi bune:

- aproape toate părţile rele de mai sus ţin mai degrabă de experienţa personală, şi nu de oraşul în sine. Partea istorică a oraşului este superbă. Are un parfum aparte, o arhitectură îmbietoare şi afişează o atmosferă cochetă şi prietenoasă. În fiecare minut vedeam câte ceva ce merita o fotografie. Dacă te plimbi seara pe podul Karluv, poţi asculta cântăreţi ambulanţi foarte talentaţi. Boemia este la ea acasă într-un oraş superb, care merită fiecare minut. Ne-a plăcut atât de mult, încât am lungit şederea cu vrei 3 zile, doar pentru a mai umbla hai hui şi a ne bucura de privelişte.

- dacă ar trebui să-mi petrec un an din viaţă în străinătate şi-aş avea de ales între Viena şi Praga, aş alege Praga.

sâmbătă, 21 august 2010

Unde există "noi"

Prieteniile vechi nu seamănă cu cele noi.

Prieteniile noi te dezvoltă, în timp ce prieteniile vechi sunt mai calde şi-ţi arată unde-i temelia.

joi, 19 august 2010

Pe drumuri de munte

Ţin să mă declar mândru de ispita mea care s-a comportat exemplar pe munte, care a cucerit cu zel Pietrosul Rodnei şi care a dat dovadă de eroism, fiind demnă de saluturile unor drumeţi alpinişti care i-au arătat respectul lor în oraş, ceea ce mi s-a părut normal, dat fiind faptul că arăta ca o alpinistă, în timp ce eu arătam ca un pescar, trăgând cu spinarea un rucsac pescăresc, care are un peşte desenat pe el şi care devine tot mai incomod, pe măsură ce înaintez în vârstă şi-n traseu.

Mulţumiri lui g, m sau wtf (nu ştiu cine mi-a împrumutat cortul), c-am avut parte de o noapte cu furtună şi am rămas de-a dreptul uscaţi. Căci dacă am fi mers cu unul dintre corturile noastre, ne lua mama dracului. Nu doar că ne-am fi dat cu şalupa prin cort, dar riscam să fim prinşi într-un vârtej care să ne tragă la fund, iar ungurii care au campat în apropiere să ne găsească, a doua zi, înecaţi în propriul cort, plutind cu burta la suprafaţă.

Tabăra Medievală de la Bistriţa

Am participat, împreună cu distinsa mea colegă şi tovarăşă-n rele, la prima ediţie a Taberei Medievale de la Bistriţa.

Părţi rele:

- biletul pentru cazare şi acces la concertul Haggard ne-a destabilizat bugetul precar;

- berea putea fi şi mai ieftina;

- erau acolo nişte oameni fără suflet care găteau doar pentru protocol (invitaţi, voluntari şi tot felul de cavaleri şi domniţe), prin urmare n-am avut parte de ciorbă la cazan;

- cel mai rău şi mai rău a fost faptul că spaţiul destinat corturilor era în soare. De la ora nouă te simţeai în cort ca-n saună. Dacă ieşeai din cort, te prăjea canicula, prin urmare singura soluţie de supravieţuire consta în a te refugia la terasele acoperite, unde berea putea fi şi mai ieftină;

- ispita mea n-a fost mulţumită că duşurile erau în aer liber, dar mie mi-a plăcut să mă aflu acolo, fie sub jetul de apă, fie pe dinafară.

Părţi bune:

- deşi au fost la prima ediţie, organizatorii s-au chinuit să facă treabă bună;

- berea era dementă;

- caii cavalerilor păşteau printre corturi, prin urmare atmosfera era garantată;

- corturile cavalerilor erau destul de pitoreşti;

- după ce erau gata să-şi crape capul în lupte, cavalerii se amestecau printre muritori şi se îndopau din eterna bere;

- mi-au plăcut cavalerii unguri;

- am descoperit două formaţii drăguţe: Bordo Sarkany (care mi s-au părut foarte tari) şi VAN, ambele din Ungaria;

- locaţia era în afara oraşului, ceea ce te îndemna oarecum să te simţi medieval, nederanjat decât foarte rar de trenul care trecea pe-aproape;

- concertul Haggard a fost EXTRAORDINAR. În componenţa trupei au fost şi două românce. Pe lângă muzica lor genială, au creat un moment excepţional cântând imnul României, moment în care toţi cei din public i-au acompaniat cu versurile la unison.

Intenţionez să merg şi la anu'.

miercuri, 11 august 2010

Citatul zilei

Din seria "Gică is on killin' spree!":

"Sorry to bother you, Mişule, again!"

Citatul zilei

- Mie-mi plăcea rom cu cola.
- Cuba Libre?
- Nu, eu beam Captain Morgan.

luni, 9 august 2010

Realismul magic

Trăiesc într-un Macondo mai fantastic decât cel Marquezian, cu o maşină cocoţată pe un acoperiş, condusă de-un urs brun şi ale cărei faruri luminează lecturi, cu o plajă cu nisip într-un oraş cu ieşire la mare prin intermediul unui lanţ de vărsare ce-ncepe cu Topliţa, cu limbi exotice necunoscute nouă, cu mame ale unor copii ce se numesc Luigi şi care sunt hrăniţi cu pate Bucegi, cu dorinţa de a construi cea mai mare centrală solară din ţară ce va beneficia de o zi însorită din doisprezece, dar ce soare!, cu multe case goale cu balamale unse, cu femei frumoase şi bărbaţi urâţi, oraşul bisericilor şi al ereziei, cu drumul de fier ce brăzdează cimitirul prin mijlocul său şi trezeşte morţii c-o sirenă grea, trăiesc într-un Macondo mai fantastic decât cel Marquezian, ale cărui miracole au devenit normale şi-n care singura normalitate miraculoasă este reprezentată de noi, eu, g, m şi wtf, permiţandu-ne această mică aroganţă ca un mecansim de apărare împotriva accentelor exotice care ne invadează în fiecare an de august din fiecare lună, căci timpul trece-ntotdeauna altfel când vin ei.

Adulmec

Să-i urăm lui Denny "Bine-ai venit în Bucovina!" şi lui Etzc un călduros "Bine-ai revenit, maestre!".

Şi iată cum începe o săptămână plină de neprevăzut, cu dor de ducă, sete de bere, aer curat şi bocanci de munte.

Mâine voi vizita acel Macondo al copilăriei mele, cu locurile sale în care s-a format cel care astăzi nu este nimic.

Îmi lipsesc unii oameni de care am nevoie şi pe care nu i-am cunoscut niciodată.

Adulmec.

duminică, 8 august 2010

Studiu de caz

Era una prin liceu, o fiinţă înfumurată, cu un mare apetit pentru lauda de sine cu fund, dar fără fundament, şi despre care se spunea că-i femeie frumoasă doar pentru c-aşa credea ea sau pentru c-aşa pretindea iubitul ei cu faţă de varan.

A trebuit să-şi pună nişte poze pe Facebook ca să realizez ceva.

Nu mi-am dat seama de faptul că nu e frumoasă (ceea ce-am ştiut dintotdeauna), ci de faptul ca e de-a dreptul urâtă.

Izbitor de urâtă. Şi-mi naşte ş-o dilemă, pentru că are ceva scabros în fiinţa dumisale şi nu reuşesc să-mi dau seama cu exactitate ce anume.

Ca să vedeţi cum se proiectează stima de sine asupra imaginii noastre din ochii celorlalţi...

Vraja unei vieţi aburind într-o carte

Contrar opiniei mele, mai mult declarate decât manifestate, conform căreia poţi să-ţi formezi o părere clară despre o carte abia după ce ai întors ultima pagină, de cele mai multe ori mă apucă exaltarea atunci când lecturez ceva ce mi se pare artă încă de la primele pagini.

"A trăi pentru a-ţi povesti viaţa", volumul autobiografic al lui Marquez, mi se pare cel mai bun volum autobiografic pe care l-am citit până acum, devansându-l chiar şi pe cel atât de îndrăgit şi controversat al lui Gunter Grass.

sâmbătă, 7 august 2010

Burlacul

Cu riscul de a fi acuzat de misoginism, nu pot să nu remarc o tendinţă a femeilor de a se vinde. Ieftin sau scump, unele dintre ele contează atât de puţin în ochii lor, încât mi se face greaţă atunci când le văd şi mă încearcă dorinţa nebună de a participa şi eu, cu puţin, la umilinţa lor. For fun, dar şi pentru faptul că fiecare om merită să obţină exact ceea ce pretinde prin ceea ce este.

Loz în plic

Mă bucur că sunt european şi înjur din ce în ce mai puţin faptul că sunt român. La loteria vieţii, şansele de-a mă naşte într-o ţară care să devină membră a Uniunii Europene sau într-o altă ţară cât de cât dezvoltată de pe glob era cam de 1 la 4.

Trecând de filosofii aproape imposibil de validat, cât de norocos pot să mă consider că-s român? Am tras lozul de 25% şi, chiar şi-aşa, am nimerit mai bine decât puteam să nimeresc. Decât Korea de Sud, Israel, Chile sau Lybia (care au un PIB pe cap de locuitor mai mare decât cel românesc), prefer România.

Măcar pot să merg de nebun prin Europa doar cu buletinul.

Dilemă

Când citesc o carte care a plăcut multora, mă întreb unde se încheie talentul scriitorului şi unde încep aşteptările împlinite ale cititorilor, capacitatea acestora de a rezona cu mesajele cărţii, precum şi enervantul marketing.

vineri, 6 august 2010

În numele tatălui

Victimizarea şi incapacitatea asumării responsabilităţii se traduce foarte bine într-un simptom al creierului pulbere: "M-a bătut Dumnezeu pentru că...".

Dumnezeu ne pedepseşte.

Unii, domnilor, nu sunt vinovaţi că uită mancarea pe aragaz, că le arde casa, că merg ca chiorii şi dau cu mufa de pereţi, că-s nişte împiedicaţi şi-şi rup vreascurile sau că-şi uită banii acasă când merg la piaţă.

Pe ei îi bate dumnezeu, care n-are altă treabă în existenţa lui dumnezeiască decât să le poarte sâmbetele unora care nu se duc duminică la biserică.

Acestor specimene le-aş da un picior în gură ca să le sară dinţii şi ca să-i aud dup-aia, pentru începutul unor probleme identitare şi pline de erezie, cum afirmă că i-a bătut dumnezeu.

Senin de august

Un poliţist a urcat în tren şi s-a aşezat cuminte pe locul său care, aşa cum s-a exprimat un mare clasic în viaţă, era rezervat prin bilet. Părea cuprins de năduşeala verii şi de o luciditate trecută de pragul realului, pe tărâmul lui Ce-mai-contează... Şi-a ridicat şapca de pe cap şi-a aşezat-o pe genunchii obosiţi de muncă. Fruntea plină de broboane era scăldată în lumina cerului senin de august. Nu ducea o gâscă-n braţe, însă şapca sa părea că cere mai mult decat o bucăţică de ciocolată; de aceea a primit în căuşul ei, din mâna poliţistului, doi covrigi.

Copilul din "Senin de august" s-a pierdut cu tot cu podul aruncat în aer de soldaţii nemţi.

Poliţistul n-a strigat "Lilăăă!", dar prăbuşirea aureolei de justiţiar era reprezentată atât de drăgălaş de simptomul celor doi covrigi odihnindu-se-n şapcă...

joi, 5 august 2010

Încotro?

Bucovina, Bistriţa, Munţii Rodnei cu traseu de creastă şi Vamă. Şi gata.

miercuri, 4 august 2010

Sublim

"De mic am fost silit să-mi întrerup educaţia ca să merg la şcoală." (Bernard Shaw)

Feasting On The Blood Of The Insane

Poate c-o să vă povestesc şi lucruri drăguţe, însă înainte de asta, am o problemă cu ţiganii.

"Romii din România, victime ale discriminării care trăiesc adesea în sărăcie, beneficiază de câţiva ani de un acces mai larg la educaţie, dar se confruntă, în continuare, cu problema găsirii unui loc de muncă şi unei locuinţe, subliniază ONG-urile şi autorităţile." (sursa: Mediafax)

1. Eu ştiu o chestie. De ani de zile, ţiganii au locuri speciale în universităţi. Locuri pe care nu catadicsesc să le ocupe. În schimb, eu, ca să intru la facultate, la master şi mai ştiu eu unde, trebuie să învăţ. Dacă ei sunt discriminaţi pozitiv, eu mă simt discriminat negativ.

2. O să sune patetic, dar nu mă interesează. Pentru ţara asta au luptat moşii şi strămoşii mei care erau români. Au fost prin războaie şi-au murit sfârtecaţi de bombe, în timp ce ciorile umblau de colo-colo ca nişte nomazi şi mâncau găinile din curţile oamenilor, iar mai târziu, lebedele din Viena.

Când au putut, s-au cărat în Vest şi-au început să cerşească, dar purtând titulatura de români. Iar eu, dacă merg să fac turism şi spun că-s din România, cineva se va gândi cu siguranţă că-s ţigan (mai ales că am pielea închisă la culoare) sau că fac parte dintr-o naţiune de ţigani.

Singurii cerşetori pe care i-am întâlnit în Viena au fost două ciori care cerşeau în limba română.

Rata criminalităţii în rândul ţiganilor este mult mai ridicată decât în rândul românilor.

Asta e realitatea.

Şi dacă ei merg în străinătate, se dau drept români şi ne strică imaginea (şi-aşa precară) în mod constant, deşi n-au făcut nimic pentru ţara asta de-a lungul timpului şi n-au adus decât daune, eu mă fut pe rasa lor împuţită şi i-aş vrea în altă parte (six feet under sau far, far away). Pentru că asta a fost ţara strămoşilor mei, asta e ţara mea şi pe ei îi percep ca pe nişte intruşi dăunători.

Cretinii care luptă împotriva discriminării romilor au fost nişte copilaşi neglijaţi şi neimportanţi în copilărie, iar acum simt nevoia să se ocupe cu tot felul de lucruri pe care le cred nobile şi grandioase. Sau pur şi simplu nu s-au lovit de meltenismul crâncen şi ţigănesc.

Cretinii dracului.

Ghetou şi muncă forţată. Aşa au făcut nemţii la începutul secolului trecut şi-au scăpat Germania de cerşetori neproductivi. Ulterior, cerşetorii şi leprele s-au integrat în societate şi-au contribuit la PIB.

marți, 3 august 2010

Copiii nu mint niciodată

În tren, o mamă cu doi copilaşi: un băieţel de doi ani şi-o fetiţă zglobie de cinci. Apare un cerşetor în uşa compartimentului şi ne cere zece mii, să ne dea dumnezeu sănătate, el având un pact cu cel de sus care-i plăteşte datoriile pământeşti.

Mămica: "N-am!"

Fetiţa: "Ba are zece mii!"

Noi: "Ha ha ha, ce tare-i asta mică..."

Cerşetorul: "Daţi-mi şi mie zece mii, să vă dea dumnezeu sănătate..."

Fetiţa se ridică de pe scaun, se uită la cerşetor şi, puţin amuzată, dar şi contrariată, ciripeşte: "Dar are o mână!..."

Păi şi-atunci?...

Baltasar işi pierduse o mână în război şi-şi pusese un cârlig. Muncea dacă avea de muncit. E drept c-a năzuit pea mult şi s-a pierdut în hăuri...