joi, 8 iulie 2010

Canon barbarul

Încercând să explic într-un mod simplist şi reductibil, arta mi se pare apanajul trăirilor interioare care pot să fie, pentru artist, aşa cum sunt, iar talentul absolut necesar îl ajută pe creator să exprime ceea ce simte şi ceea ce gândeşte şi să lase loc viselor celorlalţi. Pentru că e artă, nu o maşină de tocat, un motor Diesel sau un laptop care funcţionează pe baza unor legi fixe, a unor canoane şi care nu pot să fie altfel decât ni se prezintă.

Dansul este considerat ca fiind artă, însă mă lovesc de o problemă atunci când îmi propun să mă uit la un concurs de dans sau de patinaj artistic: sunt prea multe canoane! Artiştii din ring sau cei de pe gheaţă nu au voie să danseze şi să simtă muzica aşa cum o simt, căci dacă fac asta, sunt consideraţi dansatori sau patinatori de mâna a treia.

Trebuie să respecte regulile, să se conformeze unor directive date de unii, canonice şi de neevitat, uneori stupide şi prin esenţă false, pentru a ajunge în top şi, evident, a fi consideraţi cu adevărat artişti.

Mi s-ar putea reproşa faptul că oriunde există canoane. E adevărat, dar în literatura nu se execută un triplu tulup, iar puntea dintre inconştientul artistului şi lumea exterioară se clădeşte atât de frumos...

Apolodor din Damasc, iar urmele podului rezistă şi astăzi.

În timp ce singurele ziduri veritabile ar trebui să fie cele interioare, impuse exteriorului, canonul artistic e un zid impus interiorului din exterior pentru a facilita înţelegerea celor care vor să-nţeleagă, iar artistul conformist nu este un artist pur, desăvârşit, ci un artist în a exprima ceea ce vrea să exprime, jalonând prin labirintul zidurilor care-l conduc în faţa reflectoarelor.

Am citit zilele acestea prin "Şotron"-ul lui Cortazar, o carte care reprezintă o idee, o încercare şi o stare de spirit cu lumini şi umbre în care câteva ziduri (nu toate!) au fost dărâmate.

Niciun comentariu: