marți, 29 iunie 2010

Trailalaila

Am primit de la Gabi un link c-un băieţaş rus care cântă mişto. A intrat şi-n Guiness Book pentru că poate cânta pe nu ştiu câte octave. Vitas işi zice.

Despre noua mea jucărie

Au venit nişte francezi în tărişoara noastră, prin '92, şi la aeroport s-au mirat: "Au şi asfalt!...".

Nu ştiau mare brânză despre noi. Credeau că trăim ca-n Somalia. Oricum, francezii sunt nişte dobitoci.

Însă, uneori, mă simt şi eu dobitoc. Când?

Băieţii de la Google au dezvoltat o aplicaţie drăgălaşă pe nume Google Maps. Au şi-un omuleţ pe care-l plasezi frumuşel unde ai chef în oraşele din lume şi-ţi apar fotografii din zonele respective.

M-am simţit un dobitoc atunci când am văzut, de exemplu, cartiere drăguţe în oraşele din Mongolia, dotate cu terenuri de sport cu gazon sintetic, cu mall-uri, temple sau parcuri îngrijite.

Tindeam să cred că n-au nici asfalt.

P.S.: Ştiu că-i de mirare pentru mulţi dintre voi. Să nu uităm, însă, că mongolul produce mai mult decât basarabeanul. Mă refer la PIB-ul pe cap de locuitor. În Chişinău găseşti terenuri cu gazon sintetic, mall-uri, catedrale şi parcuri îngrijite. De ce n-ar exista şi-n Ulan Bator?

luni, 28 iunie 2010

Wonderful Life

Nu ştiam varianta asta. Şi cred că i-ar sta chiar mai bine cu mai multe electrice, inclusiv c-o chitară bas mai agresivă.

Mă duc la vale

Asta am ascultat astăzi la cafea. O fi semn de bătrâneţe.

duminică, 27 iunie 2010

Seduse şi abandonate

În litereratură apare deseori sintagma "sedusă şi abandonată", autorii conferindu-i nuanţe pline de tristeţe, mister, compasiune şi, de ce nu, empatie la braţ cu victimizarea.

Cunosc şi eu câteva cazuri cu femei "seduse şi abandonate", însă nuanţele literare mi se par mult prea departe de realitate.

În mod evident, nu am pretenţia ca literatura să se conformeze în totalitate realităţii. Puţine curente literare au făcut-o, celelalte reuşind cu mai multă graţie să se conformeze unor idei.

Dar eu nu sunt scriitor, iar şabloanele nu mă impresionează, deci îmi permit să văd lucrurile altfel.

Bărbaţii nu mai seduc, ei vrăjesc. Conotaţie de cartier, vulgaritate şi scop unic: să fută.

Femeile vrăjite şi abandonate, care suferă nespus (altfel n-ar fi apărut cuvântul "abandon", care face trimitere către tristeţe), consideră c-au fost seduse. Sună mai bine. Şi când consideră c-au fost seduse, înseamnă că sunt naive.

Cred că naivele, în acest caz, se împart în doua categorii: toante şi virgine.

Sferele celor două noţiuni se pot întâlni undeva la mijloc, astfel încat unii subiecţi să se afle simultan şi într-o categorie, şi în cealaltă.

Deci fâsss. Nicio categorie nu-mi provoacă milă şi când voi mai întâlni o carte în care se aduce vorba despre vreo copiliţă sedusă şi abandonată, o donez unui anticar la Universitate.

Sau i-o dau unei femei seduse şi abandonate. Cartea, zic.

Sunt fericit

Gata. Oricine poate să câştige Cupa Mondială. S-au dus acasă şi americanii, ultimii sugători de jabulani. Niciuna dintre cele trei echipe pe care le detest n-a ajuns în sferturi. De-acum voi urmări Mondialul detaşat de teluric...

sâmbătă, 26 iunie 2010

Ie-te!

Ce tari sunt copcilele astea...

vineri, 25 iunie 2010

Daaaaaaa!!!

Trei echipe voiam să se ducă dracului la Cupa Mondială: Italia, Franţa şi SUA. Ultima n-are cum să conteze prea mult, iar primele două m-au adus în pragul nirvanei: s-au dus acasă la mamele lor de pe ultimele locuri din grupă. Pentru că sunt nişte penibili mizerabili şi aroganţi, sugători de jabulani.

SUA, big brothers are watching you!

joi, 24 iunie 2010

La brass cu-altcineva

Când manevrezi tacâmuri, mai important decât o furculiţă scăpată în faţa şefului este modul în care te apleci după ea.

Greşeala e omenească, însă stilul de înot prin balta existenţei persistă şi te defineşte.

marți, 22 iunie 2010

Briză

Ah... Iubesc... Franţa nu mai joacă fotbal...

Polarităţi şi har

În timp ce unii au probleme în a sesiza valoarea acolo unde există, alţii au probleme în a sesiza non-valoarea, admirând tot felul de oameni a căror singură calitate este aceea de a nu fi răi.

2010

În secolul 21 există ţări unde se practică pedeapsa cu moartea prin decapitare. Legea trebuie să triumfe, iar statistica jonglează cu numerele.

În 2008 au fost decapitate în Arabia Saudită 102 persoane. În 2009 au fost decapitate 67 de persoane, însă în 2007 şi-au pierdut capul 153 de răufăcători.

Anul acesta au crăpat (asimetric) 15 oameni. Pe unul l-au şi crucificat fără căpăţână ca să servească drept exemplu foştilor săi concetăţeni.

Anul de graţie 2010.

Mă-ntreb dacă altfel nu se poate. În mod evident există şi alte ţări, poluri ale democraţiei şi ale drepturilor omului (tare), în care se practică pedeapsa cu moartea, însă problemele mele sunt, de această dată, de ordin estetic.

Decapitarea este urâtă. Şi cum ştim că omul comite fărădelegi pentru că nu se gândeşte la consecinţele faptelor sale sau pentru că este convins că n-o să fie prins (pentru că altfel nu le-ar mai comite), iar urâţenia execuţiilor n-are niciun efect, de ce atâta sânge?...

Când spun că mă bucur că sunt român şi că trăiesc în această ţară, se uită lumea la mine pieziş...

Dar lumea, dom'le, n-are viziune.

2010.

luni, 21 iunie 2010

Respect

Cred că declaraţia de independenţă nu apare doar atunci când îţi câştigi proprii bănuţi, ci şi atunci când îţi permiţi să-i înjuri pe toţi cei pe care ai vrut să-i înjuri de când erai mic.

Respectul se căştigă, însă graniţa dintre ceea ce ţine de cel care câştigă respectul şi ceea ce ţine de cel care-l oferă este foarte fragilă.

Îi admir pe cei care oferă respect din oficiu, fără ca celălalt s-ajungă să-l merite.

Eu nu sunt aşa. Pentru mine, la început toţi sunt o apă şi-un pământ. Pot să-i privesc cu admiraţie, pot să fiu politicos, am tendinţa de a simpatiza de la început o persoană şi nu mă impresionează funcţiile, gradele şi alte rahaturi. Dar până la respect e, uneori, cale lungă...

sâmbătă, 19 iunie 2010

A murit Jose Saramago

Scriitorul pe care l-am îndrăgit cel mai mult, Jose Saramago, a trecut ieri în eternitate, la vârsta de 87 de ani.

Orice aş spune, ar părea de prisos.

Citiţi pe-aici.

Un tramvai numit demenţă

Din punctul meu de vedere, tramvaiul 41 este unul dintre cele mai bune lucruri care i s-au putut întâmpla oraşului. Ţin minte, însă, câtă isterie a provocat pe la televiziuni transformarea rutei.

Se reproşa atunci faptul că nu mai pot oamenii să traverseze pe unde au coaiele lor chef. Într-un oraş sufocat de traficul rutier, problema pamfletarilor era o babă înţepenită-n gardul care mărgineşte şinele de tramvai.

Aripile pietonilor fuseseră tăiate, iar prin arătură circula cel mai rapid tramvai al oraşului. Murise libertatea, iar ţăranii fuseseră încătuşaţi.

Asta aşa, că mi-am adus aminte.

Mi-e greaţă de posturile româneşti de televiziune, iar cele străine nu ma interesează.

vineri, 18 iunie 2010

Sare şi piper

Am simţit constant, în ultimele zile, că viaţa nu mai are condimente şi că ceva lipseşte din peisaj. Abia astăzi mi-am dat seama ce.

N-am mai ascultat muzică de vreo săptămână.

miercuri, 16 iunie 2010

Lost in peace

Am terminat sesiunea şi mă declar despovărat de ceva ce nu m-a împovărat.

Caniculă

Sunt o persoană rezistentă la căldură. Decât să fie foarte frig, mai bine să fie foarte cald.

Preferinţele sunt după firea omului. Având un suflet foarte cald, paşii mă poartă mereu înspre soare.

Dar faza e următoarea.

Când e foarte cald, nu pot să mănânc. Organismul decide că are destulă slănină pe sub piele şi nu doreşte să se fiarbă pe sine la adăpostul slanei. Deci poftă de mâncare, ciuciu. Şi dacă nu mănânc, n-am energie.

Căldura moleşeşte. Nu pot să citesc nici măcar beletristică în condiţii decente.

Sunt alergic la aerul condiţionat. Cred. Ideea e că mi se injectează ochii şi parcă am cuie-n cap dacă intru în contact cu aerul condiţionat, deci nu doresc să-mi cumpăr.

Locuiesc într-un cartier de beton, drăgălaşul avantaj fiind acela de a avea un pom în faţa geamului, care ţine umbră.

În casa asta, nimeni nu găteşte decent. Numai prostii. Nimic nu mă motivează să deschid frigiderul. Mi-e dor de mama.

Mie nu-mi place să gătesc.

Fac trei duşuri pe zi şi tot năclăit mă simt. Dar măcar nu mă mai simt umflat.

Mama dracului de vuvuzele.

marți, 15 iunie 2010

Atletism

Sunt un spectator amuzat.

De multe ori am fost vârât în competiţii în care nu-mi doream să mă aflu şi mi s-a atribuit capacitatea supranaturală de a avea ambiţii concurenţiale de durată.

Vreo şapte ani s-a crezut, în şcoala generală, că-s în concurenţă cu o fetiţă destul de nefericită. Războiul era, de fapt, al altora.

Cu fetiţa am nimerit şi la liceu, muncea pe branci, avea note mai bune deoarece singurele pauze de la învăţat erau reprezentate de momentele în care dormea, mânca, făcea pişu şi caca, galeria ei din sat afirma sus şi tare că era prima din clasă (deşi, evident, nu era), numai că printr-a zecea a cunoscut ceea ce-n limbaj popular se numeşte "bărbat" şi-a abandonat şcoala.

S-au zbătut cu toţii degeaba timp de 8 ani jumate. Şi ce mişcări de trupe, ce ansamblu de viori cu coarde, ce de note şterse şi modificate în catalog ca să iasă prima, ce de vorbe şi scandări...

Prin liceu existau câteva arogante (şi chiar vreo doi aroganţi) care se credeau genii şi care promiteau multe audienţei.

Eu mă exclud din competiţie şi oricum mi se rupe de succesul lor.

Însă nu pot să nu observ că cei consideraţi pe vremuri outsideri ajung să realizeze lucruri foarte drăguţe, în timp ce reprezentanţii intelectualităţii, pe atunci încă neşlefuite, continuă să fiinţeze cu asperităţi.

Şi cum "două treimi din faimă se află în cap" (proverb latin), spectacolul mă fascinează şi mă amuză teribil atunci când apare pe scenă o ilustră reprezentantă a fostului D care se laudă cu un anumit lucru exact acelui om care a realizat de două ori mai multe.

Nu eu sunt cel care a realizat de două ori mai multe şi, evident, nu sunt nici o ilustră reprezentantă, deoarece toţi cei care mă cunosc pot să susţină cu mâna pe inimă că-s băieţel. Şi-i cred.

Dar a fost frumos şi continuă să fie.

Degeaba eşti primul după un kilometru în care ai alergat ca nebunul, dacă te-ai înscris la maraton.

Urăsc vuvuzelele

Nu mă mai pot abţine.

Urmăresc Cupa Mondială, însă am o problemă serioasă cu vuvuzelele. Sunt cea mai mare porcărie care putea exista. Se plâng antrenorii că nu-s auziţi de către jucători, se plâng jucătorii în teren că nu se înţeleg, se plâng comentatorii, se plâng telespectatorii, se plâng televiziunile, se plânge toată lumea.

Dar rahaţii ăia de sud-africani continuă să admită vuvuzelele pe stadioane ca să enerveze zeci de milioane de oameni, inclusiv pe-ăia care ară terenul, ca să sufle-n ele şi-n demenţă vreo treizeci de mii de proşti (care oricum ar veni la meciuri).

Nişte dobitoci.

Tot campionatul ăsta mondial este impregnat de un bâzâit cretin şi enervant.

luni, 14 iunie 2010

Ce trist amor

Să vrai,/ Să stai,/ Cu cei ce mor.

Mens sana in corpore sano.

Aşa zicea latinul. Şi cum ştiu că deţin o minte sănătoasă, fiind un model de luciditate şi verticalitate mentală pentru ceilalţi, m-am hotărât să dau atenţie şi corpului în care vieţuiesc.

Aşa că alerg dis de dimineaţă, împreună cu distinsa mea colegă, pe digul Lacului Morii.

Astăzi am văzut un mort.

Imediat după ce-am început să accelerăm arderile, am văzut o pungă mare şi mi-am imaginat că românii au atins culmea nesimţirii şi-au lăsat pe cărare ditamai sacul aurit şi sclipitor.

Dar n-a fost aşa.

Doi poliţişti veseli îl păzeau.

A durat mult timp până au apărut băieţii ca să-l colecteze şi-n prealabil cred c-a fost vizitat de nişte ţigani cu trăsura, motiv pentru mine să-mi imaginez că voiau să-l plimbe cu şareta pe strasse.

Poate că par cinic, dar ceea ce spun nu este imposibil. Când a crăpat unul în tren din cauza caniculei, între Tecuci şi Făurei, trenut a stat în gară vreo oră, au scos mortul într-o pătura oarecare şi l-au băgat într-un ARO oarecare, aparţinând probabil unui băiat bun c-o maşină spaţioasă, chemat să ajute.

Cică lacul ăla a fost construit pe un cimitir şi de-aia se îneacă atâţia oameni în el, an de an.

De-aia, precum şi din cauza faptului că intră în apă înfiebântaţi pe timp de caniculă de le stă inima-n loc de la şocul termic, că înoată până în punctul în care sunt prea departe ca să mai ajungă la mal sau că pescuiesc iarna la copcă şi se rupe gheaţa sub ei.

duminică, 13 iunie 2010

Ornitorincul cu ochi de calcan

Viaţa este o sumă de prezenturi care trebuie trăite ca atare. Planurile din prezent fac ca prezenturile viitoare să nu ne prindă nepregătiţi.

Însă prezenturile se metamorfozează în trecutul unic şi devin un cristal solid şi un fluid mental.

Clipa prezentă este coada trecutului şi nu putem şti ce fel de coadă este dacă nu ştim ce animal o poartă.

După copac

Ne-am obişnuit să interpretăm cauzalitatea respectând rigorile unei logici aparente şi deseori superficiale. Credem că un lucru ar trebui să fie într-un anumit fel pentru că aşa ar fi logic să fie. Dar.

De puţine ori aroganţa este cauzată de merite.

Multe femei frumoase se vând pentru nimic, căci raportul dintre frumuseţe şi valoarea ei are şase miliarde de logici şi doar trei miliarde se pot dovedi mereu profitabile.

Mulţi oameni deştepţi ajung la deratizare fără să existe şobolani.

Mulţi oameni mor pentru c-au crezut că trebuie să moară.

Mulţi oameni îndură, nu pentru că n-au de ales, ci pentru că ei cred că trebuie să îndure.

Când un om loveşte un alt om, unul vrea să lovească iar celălalt este gata să se interpuna între neant şi pumn. O dată, încă o dată şi încă o dată, căci fiecare are nevoile lui.

Cearta se poartă întotdeauna în doi.

Principala calitate a unui bun şef nu este competenţa în domeniul în care conduce, ci competenţa de a fi şef.

Şi un proverb pe care l-am citit ieri: "Majoritatea celor care cântă cântece de cavalerie sunt pedeştri."

Orbitor. Aripile fâlfâie

Am trecut ieri pe la Bookfest şi l-am văzut pe Cărtărescu. Vorbeşte anost şi e chiar mai urât decât în poze. Da, este posibil.

Am citit în "Cronica ideilor tulburătoare" a lui Vişniec un capitol dedicat Rădăuţilor şi am primit în dar o carte.

Ca de obicei, mă simt (şi sunt) incult. Singura mea calitate culturală este aceea de a-mi da seama de asta.

Partea proastă este că, deşi incultura pe care o dovedesc constant îmi provoacă o oarecare jenă, nici măcar nu sunt nefericit din această cauză. Complexul meu de superioritate este constant stimulat de către unii oameni alături de care am tot felul de activităţi şi care n-au auzit de Marquez, pentru care Milan Kundera este o femeie iar Che Guevara este un star rock. Apare pe tricouri...

Sunt condamnat la nefiinţa ideilor sclipitoare.

vineri, 11 iunie 2010

Un român, doi nemţi şi trei posibilităţi

Un muncitor sezonier român, Petru Enache, în vârstă de 28 de ani, a devenit erou în Germania după ce a salvat de la înec doi bărbaţi care practicau caiacul, prinşi de un vârtej pe râul Kocher.


Ce tari sunt şi eroii ăştia...

Până şi când face eroisme, binili îşi alege cu grijă ţara. Ar fi fost de-a dreptul bizar ca un român să devină erou în Italia. Şi dacă tot îi era scris omului să eroiască, mă bucur c-a eroit pe Kocher şi nu în cizmă...

joi, 10 iunie 2010

Maestrul Leşe

Despre non-nonconformism

E plină lumea de nonconformişti. Tinerii sunt febrili, vânează nonconformismul c-o agilitate fantastică, numai că ajung să semene unii cu alţii. Nevoia unei identităţi recunoscute ca atare, ca balsam pentru şablonizarea pe care le-au aplicat-o părinţii şi şcoala de-a lungul timpului, duce către acelaşi aspect, dar sub alte nuanţe.

Adolescenţii nonconformişti se adună în găşcuţe şi sfidează normele. Dar atunci când există mai mulţi oameni care fac acelaşi lucru, ei nu mai sunt nonconformişti, ci devin o turmă mai mică şi se conformează oricum la normele turmei din care fac parte.

Fiecare grup are normele lui. Chiar şi rebelii respectă normele din gaşca de rebeli.

Nu există nonconformişti în libertate. Singurii "valabili" sunt la puşcărie, au dungă roşie în buletin sau locuiesc pe-un vârf de munte. Societatea nu prea înghite rebeli veritabili.

Autointitulaţii sunt doar nişte nefericiţi în căutarea propriilor identităţi.

marți, 8 iunie 2010

Despre cingaling mental

Am observat o chestie de-a lungul timpului.

În şcoală, elevii sunt amestecaţi. Cei proşti cu cei deştepţi. Ăia proşti şi legumatici fiinţează cu spor şi stau în primele bănci, aşteptând să se-ntunece. Niciodată nu se trezesc îndeajuns de devreme ca să ocupe loc în spate când se schimbă clasa. Unii profesori încearcă să-i scoată din letargie, însă tot ce reuşesc este să-i debusoleze pe moment, să le-ncurce universul şi să-i facă să-şi încreţească fruntea ca Nilă Moromete.

Însă ăştia, după ce termină şcoala, parcă înfloresc! Descoperă că sunt şi ei buni la ceva, îşi schimbă freza sau coafura, arată mai bine, au tot felul de activităţi şi, dacă abia atunci i-ai cunoaşte, ai spune despre ei că-s nişte oameni faini şi de viaţă. Şi chiar sunt. Nu ţi-ar trece prin cap că, pentru mai bine de un deceniu, au fost tolomacii clasei.

Cunosc şi cazul celălalt, când aşa-zişii deştepţi ies de pe băncile şcolii şi audienţa află c-aveau doar o memorie bună, sufocată inutil de-un sistem prost de învăţământ.

M-a fascinat una despre care am crezut tot timpul că-i o mare proastă (la propriu) şi despre care am aflat că zburdă cu succes prin viaţă ca o căpriţă pe păşunea verde. Şi mă bucur, era păcat.

Pe bune.

Leapşă

Leapşă ne-filosofică de la blogu' prieten (thank you, monsignor!). Câte parole am şi câte folosesc.

Am una pentru contul de Yahoo, am una pentru blog şi pentru Facebook şi mai am una pe care o folosesc pentru conturile de la Orange.

PIN-ul de la card se pune?

N-am foarte multe conturi pentru că nu-s foarte internaut. Şi dacă aş avea, parolele ar fi, oricum, aceleaşi. Pentru că pot să ţin minte zeci de parole, dar nu pot să ţin minte cui corespund.

E ca şi cu numele. Dacă numele noastre ar fi cifre, cred că, uneori, mi le-aş aminti mai repede. Măcar aş inventa o relaţie între numere, un algoritm.

Nu, n-am făcut liceul la profil real şi nici politehnist nu-s.

luni, 7 iunie 2010

Dansând cu lupii

Copiii se nasc liberi şi neintegraţi. Sunt ca animalele sălbatice. Nu au graniţe şi au tendinţa de a păşi până acolo unde li se interzice. Dacă nu li se interzice, rămân fără graniţe.

Dar întotdeauna li se interzice.

Cum zicea un mare clasic în viaţă care vorbea cu tabla, oamenii se nasc lupi, dar vine societatea şi-i domesticeşte.

Când nu-i domesticeşte, când nu are cine să le stabilească graniţe, se omoară între ei ca-n "Împăratul muştelor" lui Golding.

E simplu.

Copiii sunt inocenţi (pentru că habar n-au cu ce se mănâncă viaţa), dar primitivi şi vinovaţi în sine. Ăsta o fi păcatul originar, acela de a te naşte primitiv, cu impulsul de a ucide şi de a nu-ţi cunoaşte graniţele, deci de a fi cotropitor până în punctul în care ţi-o iei sau în care rişti să ţi-o iei.

Simbolistica asta...

Primii care domesticesc copilul sunt părinţii. Ei trebuie să stabilească graniţele pentru a creşte un copil fericit, căci, fiinţă socială fiind, plodul trebuie să se împace cu mediul social. Dacă nu i se pun graniţe, va suferi atunci când se va război cu ditamai societatea care-l respinge atunci când el face salturi mortale şi de neacceptat.

Este nevoie de un echilibru între libertate şi îngrădire. Omul trebuie să fie cât mai liber posibil, astfel încat să aibă, totuşi, graniţele necesare care să-i permită să trăiască decent în societate.

Pentru că societatea oferă totul, inclusiv nuanţele existenţei fără de care n-am putea evolua.

Dacă primii care domesticesc copilul sunt părinţii, putem spune că tot ei au ocazia de a fi primii care-l nenorocesc, care nu ştiu să-i arate graniţele sau care scot din el o legumă socială.

Legumele sociale au graniţe în jurul corpului, se cenzurează excesiv, se învinovăţesc ori de câte ori au îndrăznit să alerge trei paşi şi sunt întotdeauna pe minus la cost-beneficiu. Li se pare că nu-şi merită existenţa dacă nu depun un mega-efort ca să fiinţeze.

Divagând:

Pe o scală de la 1 la 10.

Extrema I: Există oameni care depun un efort aproape egal cu 0 şi orice câştig (pentru că e imposibil să nu câştige şi ei ceva) îi aduce pe plus la cost-beneficiu, deşi per total n-au realizat mare brânză.

Extrema II: Există oameni care depun un efort aproape egal cu 10 şi orice pierdere îi aduce pe minus la cost-beneficiu (pentru că e imposibil să nu piardă uneori). Deci, per total, ei muncesc mai mult şi obţin mai puţin.

Evident, simbolurile sunt personale, deci diferă de la om la om. Optimul rămâne optim: să câştigi măcar atât cât munceşti şi, dacă se poate, să câştigi cât mai aproape de 10.

Multe dintre legume muncesc enorm, se stresează enorm, se dau cu capul de pereţi pentru un rahat. Aşa au înţeles părinţii să-i educe, aşa li s-a explicat că vor avea succes. Li s-au trasat graniţe excesive, li s-a explicat că dacă vor sta mereu în banca lor, vor fi recompensaţi pentru cuminţenie. Creier lichefiat.

Singura recompensă pe care o primesc este miştoul adaptaţilor, stresul excesiv, mentalitatea de sclavi şi anonimatul.

Din cauza unor părinţi proşti. Cu siguranţă, nişte sclavi şi ei...

sâmbătă, 5 iunie 2010

Definitii din Micul Larousse

Nice.

Logaritmul norocului

"Niciodată să nu joci alba-neagra cu destinul, căci el ascunde bila albă şi tu o găseşti pe cea neagră." (Jose Saramago)

Schimbăm premisa cu 90 de grade: poţi să joci oricând alba-neagra cu destinul, căci oricum, într-un târziu, vei găsi bila pe care el vrea s-o găseşti. Şi e mai funny...

Problema constă în a-ţi da seama când are destinul chef de joacă şi când n-are.

"Distracţia este leacul celor care nu au nevoie de el." (Jose Saramago)

Bonusul bunăstării.

miercuri, 2 iunie 2010

Plantaţie-n eter

A-i taxa pe cei care-ţi tac sau care-ţi răspund cu jumătăţi de vorbă presupune frustrări personale. Presupune faptul că nu suporţi tăcerea. Simţi repulsie faţă de ideea de a nu însemna nimic. Pentru că...

Oamenii au dreptul să tacă. Oamenii au dreptul să-ţi răspundă pe jumătate. Dacă te deranjează enorm şi nu te simţi respectat, nu mai întreba.

Respectul se câştigă. A acuza pe cineva că nu te respectă este similar cu a acuza pe cineva că nu s-a îndrăgostit.

Nu i-ai trezit dragostea...

Mai munceşte.

Bandaje

Cred în polaritate. Nimic nu există fără cealaltă extremă. Când ceva atinge echilibrul, naşte un dezechilibru în altă parte. Iar dezechilibrul presupune polaritate.

Răul nu poate fi extirpat. Este întotdeauna mai eficient, fie şi prin impactul pe care-l are.

Răul zgârie şi lasă răni. Binele mângâie, dar nu lasă urme...