sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Dileme...

N-am simţit niciodată, pe umeri, responsabilitatea faptului măreţ.

În profesia pentru care (cică) mă pregătesc, rolul meu n-ar putea fi decât acela de a-i îmbogăţi pe alţii.

Incompetenţa unui doctor poate ucide oameni. Incompetenţa unui arhitect poate crea pagube imense şi chiar poate să ucidă oameni. Incompetenţa unui pilot de avion poate sa-l ucidă sau îi poate ucide pe alţii. Nu e nicidecum confortabil să te simţi nesigur la manete, stând cu fundul pe 100 de milioane de euro.

Dacă eu nu-mi fac meseria aşa cum trebuie (indiferent care), unii se vor îmbogăţi mai puţin şi eu voi primi, eventual, mai puţini bani. Şi atunci când ştii că aproape tot ceea ce înveţi prin facultate este inutil în câmpul muncii, intervine jalea.

Iar când ajungi să te întrebi, la un moment dat, de ce/pentru ce/pentru cine faci un anumit lucru şi cât de important este lucrul pe care-l faci, jalea se amplifică.

În anul I am locuit pentru mai bine de un semestru cu un tip care era nu-ştiu-ce-fel-de inginer în aviaţie. Avea grijă de partea tehnică a unui avion. Căci fiecare avion se află în stare de funţionare la pachet cu un astfel de om care-i ştie toate metehnele. Băiatul ăsta a avut grijă, la un moment dat, de avionul Ministrului Apărării.

Când ajungea seara acasă, îl vedeam că e un om mulţumit de el însuşi şi de meseria lui. Proasta care-l aştepta in bluză mulată şi fără sutien era doar un bonus. Omul ăla ştia că-n ziua care a trecut, a ţinut în stare bună de funţionare 100 de milioane de euro şi nişte oameni au ajuns cu bine la destinaţie datorită lui şi competenţelor sale.

Noi ce simţim şi ce vom simţi când vom veni seara de la muncă?

Niciun comentariu: