duminică, 31 ianuarie 2010

Smiley ft. Cheloo

Două persoane la care ţin foarte mult şi două la care nu ţin deloc mi-au trimis un link către o melodie născută din fructuoasa colaborare a lui Cheloo cu Smiley.

Oamenii erau indignaţi şi unii sperau c-o să mă indignez şi eu.

Nu m-am indignat.

Cântăcioşii ăia doi au făcut sute de mii de euro de pe urma fanilor şi nu văd un mare talent mustind în capetele lor încoronate de succes. Singurul mare talent de care dispun este acela de a face bani.

Fanii vor să creadă că există doctrine, principii şi verticalitate. Fanii sunt naivi.

De unde atâta dezamăgire din cauza faptului că parazitul Cheloo a cântăcit cu Smiley?

Dacă ar fi lălăit AC/DC sau Rammstein cu Rihanna, poate că m-aş fi uitat ca prostul, m-aş fi scărpinat în cap şi-aş fi zis: cum paştele mă-sii? Eu nu mă mai joc!

Dar (atenţie!) Cheloo şi Smiley??? Un nimeni supărat şi-a dat mâna cu un nimeni vesel pentru că i-a spus nevastă-sa. Emoţionant.

Nu zic că-i detest. Dimpotrivă. Smiley mi-e indiferent iar Paraziţii mi-s simpatici în supărarea lor de cartier care nu mă mişcă. Dar tocmai asta-i ideea.

Ştiţi când m-am simţit dezamăgit? Când a jucat Florin Piersic într-o telenovelă. Asta ca să-nţelegeţi care naiba-i ideea postului.

vineri, 29 ianuarie 2010

Despre porci

Se ştie că tramvaiul manifestă o mişcare rectilinie, nu şi uniformă. Prin urmare, el poate accelera sau încetini (în principiu) după bunul plac al vatmanului.

Intersecţia dintre Ceahlăul cu Virtuţii. Tramvaiul e în staţie, imediat înaintea intersecţiei. O maşină vrea să schimbe sensul şi stă frumuşel pe linie. Se face verde pentru tramvai, vatmanul vede maşina că stă pe linia lui, dar accelerează ca să-l buşească pe şofer. I-a făcut curul acordeon. "Dar nu ştii, nene, că n-ai voie să stai pe linia tramvaiului? Altădată să nu mai stai!"

Azi eram în 41 şi s-a întâmplat aceeaşi chestie.

Se ascund după lege şi se manifestă.

Să nu-i aştepţi noaptea, la intrearea în bloc, şi să-i ajuţi să mănânce bocanci până li se strepezesc dinţii?...

joi, 28 ianuarie 2010

Doamnelor şi domnilor

1. Am primit un fel de leapşă-premiu de la Yuki. O leapşă care m-a bucurat şi pentru care îi mulţumesc. Cei cărora le-aş pasa leapşa sunt şi cei de la care am primit-o. Prin urmare, va rămâne îngropată aici (ca şi celelalte).

2. Ieri am mers, din nou, la ski. Aceeaşi companie plăcută: Deni, Andreia şi Cristi. Am alunecat euforic mai mult de 22 de km.

Rezultate: amintiri deosebite, bună dispoziţie, aer curat, o pârtie dificilă pe care-am perceput-o ca atare, sentimentul că fac ceva ce-mi place cu adevărat şi febră musculară.

3. Cică încălzirea globală nu mai este valabilă. Căutaţi pe Google "Climategate". O să găsiţi chestii interesante. Ca să aveţi idee despre ce-i vorba, citiţi asta. Interesant. Mă pregătesc să le râd unora în faţă. Prieteni, sunteţi gata?...

marți, 26 ianuarie 2010

Invitaţie sub plapumă

Mă trezesc dimineaţa şi văd c-afară-i soare, moment în care mă cuprinde buna dispoziţie şi deschid geamul.

Moment în care îmi îngheaţă retina.

Moment în care îl închid la loc.

A fost cam frig în ultima vreme, fapt care mi-a amintit de Bucovina şi de iernile din copilărie. Când mă trezeam dimineaţa la ţară, ieşeam în curte ca să merg la şcoală şi totul era alb.

Scârţâia zăpada sub fiecare pas iar nările mi se lipeau din cauza frigului atunci când respiram un aer ce părea compus din ace.

Bucureştenii n-au de unde să ştie despre ce vorbesc. Nici cei din Drobeta.

L-am pus pe unul să lingă un fier la - 30 de grade. I-a rămas lipit de limbă. S-a dus acasă cu limba scoasă şi-a stat lângă sobă ca să se dezlipească fierul şi să poată vorbi din nou.

M-am dus să scot apă din fântână şi mi-a rămas mâna lipită de fier.

Dacă pui o rufă la uscat, afară pe sârmă, la - 34 de grade, într-un minut e îngheţată bocnă. Poţi s-o iei şi s-o foloseşti pe post de măciucă.

Alea sunt ierni. Rădăuţi: cele mai scăzute temperaturi din ţară. Nu întotdeauna, dar destul de des...

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Oare?

Săraca Republică Democrată Congo a promis celor din Haiti un ajutor de 1 milion de dolari. România, o ţară cu pretenţii din Uniunea Europeană, a promis 50.000 de euro.

Agitaţie mare. E ruşinos, e de tot râsul, e de porc.

Eu joc la risc şi întreb: oare?

Mie mi se pare ruşinos c-am sărit la bătaie cu suma asta derizorie. Mai bine nu promiteam niciun ban, ci o echipă de specialişti în cine ştie ce domeniu, platiţi din banii noştri, care să se duca acolo şi să faca figuraţie. Nişte capete pline de know-how.

Mi se pare normal să nu facem paradă cu milioanele de dolari.

Şi la noi e jale. Şi la noi crapă oameni de foame.

Cu 1 milion, modernizezi Clinica de Oncologie de la Spitalul Colţea.

Ah, nu se modernizează? Okay... Dar nu mi se pare corect faţă de români ca durerea haitienilor să fie prioritară faţă de durerea lor.

E mult mai dezolant pe-acolo, dar parcă n-aş da cu pietre în cei care au luat bizara decizie.

Ştiu, sunt nemilos şi merit să fiu bătut la tălpi cu vâna de bou. Dar mie mi-e milă de cei care mor de foame în ţara mea, de cei care se internează în spitale c-o boală şi pleacă acasă cu trei sau de cei care au minţi geniale şi lucrează pentru şase milioane pe lună şi pe pământ.

Oricum, se vor băga pe felie marile companii americane şi Haiti va arăta din nou exotică şi săracă.

Dileme...

N-am simţit niciodată, pe umeri, responsabilitatea faptului măreţ.

În profesia pentru care (cică) mă pregătesc, rolul meu n-ar putea fi decât acela de a-i îmbogăţi pe alţii.

Incompetenţa unui doctor poate ucide oameni. Incompetenţa unui arhitect poate crea pagube imense şi chiar poate să ucidă oameni. Incompetenţa unui pilot de avion poate sa-l ucidă sau îi poate ucide pe alţii. Nu e nicidecum confortabil să te simţi nesigur la manete, stând cu fundul pe 100 de milioane de euro.

Dacă eu nu-mi fac meseria aşa cum trebuie (indiferent care), unii se vor îmbogăţi mai puţin şi eu voi primi, eventual, mai puţini bani. Şi atunci când ştii că aproape tot ceea ce înveţi prin facultate este inutil în câmpul muncii, intervine jalea.

Iar când ajungi să te întrebi, la un moment dat, de ce/pentru ce/pentru cine faci un anumit lucru şi cât de important este lucrul pe care-l faci, jalea se amplifică.

În anul I am locuit pentru mai bine de un semestru cu un tip care era nu-ştiu-ce-fel-de inginer în aviaţie. Avea grijă de partea tehnică a unui avion. Căci fiecare avion se află în stare de funţionare la pachet cu un astfel de om care-i ştie toate metehnele. Băiatul ăsta a avut grijă, la un moment dat, de avionul Ministrului Apărării.

Când ajungea seara acasă, îl vedeam că e un om mulţumit de el însuşi şi de meseria lui. Proasta care-l aştepta in bluză mulată şi fără sutien era doar un bonus. Omul ăla ştia că-n ziua care a trecut, a ţinut în stare bună de funţionare 100 de milioane de euro şi nişte oameni au ajuns cu bine la destinaţie datorită lui şi competenţelor sale.

Noi ce simţim şi ce vom simţi când vom veni seara de la muncă?

vineri, 22 ianuarie 2010

Despre ei

Conform Evidenţei Populaţiei, Ecaterina Găman este cel mai vârstnic om din România. Are 106 ani.

Se duce bunică-meu, anul trecut, la spital la Buzău. Doctorul îl întreabă câţi ani are, la care el răspunde simplu: "Nouăşcinci." "Oooo, mulţi înainte! Săptămâna trecută a fost o femeie la spital şi avea 105 ani!" "Da, e soră-mea."

Ecaterina Găman este una dintre surorile mai în vârsta ale bunicului. Cea mai mare dintre surori a murit la 105 ani. Mai au o soră care are 99. Bunicul are, acum, 96.

Când am vorbit ieri cu el la telefon, tocmai intrase în casă: fusese pe-afară să taie nişte lemne.

La 89 de ani ne-a arătat, mie şi lui Bebe, cum să te sui în pom doar în mâini (îl dureau picioarele). Şi asta pentru că noi ne uitam lung, neştiind cum să abordăm bestia sub formă de copac.

El e. Omul care, la vârsta lui, face mişto imitând babele din corul bisericii.


Genă bună. Când fac glume pe seama faptului c-o să vă-ngrop pe toţi, nu mă credeţi.

Despre Ecaterina Găman au scris Click-ul şi Evenimentul Zilei. Iar aici este buletinul ei de naştere. Se vede clar că s-a numit Stanca, daaaa? Că mă mândresc cu ei.


I feel good.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Realitatea lor

Ştire pe Realitatea TV.

Şapte răniţi într-un accident de maşină la ieşirea din Suceava către Rădăuţi.

Transmisiune de la faţa locului. De pe marginea unei şosele pe care n-am recunoscut-o.

Mă uit la maşinile care treceau prin cadru: toate aveau numere de Bucureşti.

Ce seară, ce zi

După o săptămână profund câcăcioasă, am mers la Predeal. Ieri. Clăbucet Sosire şi Cocoşul.

Cu Denny, Andreia şi deontologul.

Aplauze.

Zăpadă, ski, companie de excepţie, trafic greu şi dor de munte.

Era să-mi sucesc genunchiul (deşi m-a durut glezna), m-am dat cu cracii-n sus în mod spectaculos de câteva ori, fetele au învăţat să ia curbele iar Denisa a simţit nevoia să se oprească-n stradă, cu pedalele-n sus, între două maşini.


vineri, 15 ianuarie 2010

Personaje preferate din copilărie

Am primit o leapşă de la Yuki despre personajele preferate din copilărie.

Cică să fac un top. Azi sunt sictirit, n-am umor, deci să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce. Ordinea e aleatoare, cu excepţia primilor doi.

1. Old Shatterhand. Le dădea pe spinare la mojici.

2. Winnetou. Facea cam aceleaşi lucruri.

3. Căpitanul Nemo. Pentru că pe copertă avea o flaneluţă ca a mea.

4. Sandy Belle. Voiam să mă-nsor cu ea şi am rugat-o pe mama să n-o pună la spălat rufe când o s-o aduc acasă. Început de schizofrenie.

5. Nils Holgersson. Călărea gâscanul şi-a încercat odată să salveze un oraş de la blestem. Atâta potenţă nu mai văzusem.

6. Mascatul în frac. Locuiam la ţară, ieşeam la poartă şi aruncam cu trandafiri de plastic în babe.

7. Captain Planet. Îi rupea pe micuţi.

8. Grendizer. Era un roboţoi tare şmecher.

9. Zorro. Le făcea zeturi pe cur la insurgenţi, avea un ciuf rebel şi nu ştia nimeni cine e.

10. Hagi Halef Omar ben Hagi Abul Abbas ibn Hagi Dawud al Gosarah. Tot de la Karl May îl cunosc şi pe-ăsta. Cică era mic şi-al dracu'.

11. Robin Hood. Avea suflet bun, ochiul ager şi multă îndemânare.

12. Buggs Bunny. I-o trăgea lui Sam.

13. Toţi ăia a lu' Disney. Personaj colectiv.

14. Dacii. Personaj colectiv. Pentru că i-au păcălit pe romani, au tăiat o pădure, au pus trunchiurilor căciuli şi pe ăia i-au apucat frisoanele.

15. Toţi voievozii care s-au bătut cu turcii şi le-au dat la gioale.

16. Toţi mizerabilii din "Mizerabilii".

17. Aaaaa! Tom şi Jerry. Nu ţineam cu Jerry, dar voiam să-l văd bătut pe Tom.

18. Colţ Alb. Pentru că avea colţul alb şi era căţel deştept.

19. Cireşarii. Pentru că erau mici, dar rezolvau ei tot.

20. Şi alţii.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Destrăbălări nocturne

Pe data de 7 ianuarie l-am sărbătorit pe mândrul nostru deontolog cu nume de irlandez, băiet simpatic şi făr' de-asemănare.

S-a petrecut la Carul cu Bere şi-apoi în Club A.

Poze?

Io şi ei. Test de inteligenţă. Unul dintre ei este Al Capone. Cine?


Dansand cu lupii.

Pentru bărbaţi puternici.

Haka. Râdeam cam mult, dar intenţia contează.

Haka. Mă mobilizasem.


Poză de băieţi adevăraţi.


And again with the barbarian horde.


Sic!

marți, 12 ianuarie 2010

Bocancul zorilor de zi

Cand am terminat facultatea, mi s-a oferit o diploma onorifica de absolvire.

Urata si lucrata prost.

La un moment dat, am observat ca pe diploma mea la care tin nespus (de putin) se afla o urma clara de bocanc.

Nu stiu cum a aparut acolo, dar mi se pare sugestiv.

luni, 11 ianuarie 2010

Pupa-v-aş

Dacă mai găsiţi vreo mamă care lasă commenturi lu' fi-su care are blog, să-mi daţi de ştire. Până una-alta, mă declar posesorul unei mame unice şi geniale.

Acum, dacă tot sunt sigur că-mi citeşte blogul în mod constant, mi-am propus să nu-mi revizuiesc vocabularul şi s-o şantajez emoţional. Dacă o să vedeţi că mă plâng mai des, să nu mă credeţi. Mă va crede ea şi-mi va fi mai bine.

Pe sistemul: "Vaaaai, dar trebuia să aflu de pe blogul tău că eşti bolnav?... Hai să-ţi trimită mama nişte bani de medicamente..."

Ca să vă convingeţi că-s OK, sunaţi-mă mai des.

Ceauless.

duminică, 10 ianuarie 2010

Fiind băiet... (I)

Trăiesc nişte zile pline de dor. Poate datorită aerului uşor primăvăratic de-afară.

Mi-e dor de oameni, de lucruri şi de vremuri apuse.

Mi-e dor de anul I de facultate, când stăteam cu ei la cafea şi puneam lumea la cale în modul nostru simplist. Eram copilul trupei, nu ştiam să curăţ cartofi şi cheltuiam banii mamei în primele două săptămâni ale lunii. Câteodată mi-era foame, alteori eram euforic de la licori magice. Nimeni nu ştia pe unde umblu, plecam dimineaţa şi mă întorceam seara târziu.

De la seminarii nu lipseam.

Mă certam cu fetele, adormeam la cursul de statistică şi mă uitam după colege într-un mod lasciv. Când s-a înfundat buda, am plecat de-acasă.

Când veneam din Bucovina, găseam şapte oameni în camera mea. Adormeam printre ei sau îmi injectam cafea. Erau oameni faini...

Mai ales o fată al cărei nume l-am uitat, dar n-am uitat tot, iar când jucam table cu ea, băteam zarurile înspre mine ca să se-aplece atunci când îi vine rândul. Aţi putea să mă numiţi Ochi de Vultur.

Şi avea un frate care mai venea pe la noi şi care dormea c-un pistol sub pernă. Era blond, creţ, arăta ca un artist şi-avea nişte afaceri de rezolvat.

Mi-e dor de-atâtea alte lucruri, dar pe-astea nu vi le povestesc. Îmi place să cred că sunt un om discret.

Mi-e dor să beau o bere la Moş, un chelner bătrân şi genial care spunea bancuri faine. Sper din tot sufletul că este sănătos şi-i încântă şi pe alţii cu felui lui de-aşi face meseria, căci barul a fost ras de pe faţa pământului în anul imediat următor...

Mi-e dor de acea primăvară, de zgomotul tramvaiului de sub geam, de maşina lui Răzvan pe care-o lustruia în fiecare zi, de tampoanele aruncate pe jos, de somnambulismul Mihaelei, de jocurile pe calculator pe care le jucam cu Radu. Şi de mine, cel de-atunci, visător şi entuziast...

Pasarea Colibri - Vis de primavara

Ce post patetic...

Have fun, people! (II)

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Have fun, people!

Geniali.

Unde dai şi unde crapă...

Câteodată nu mai înţeleg nimic. Ţelurile se transformă în fum şi dispar. Sau devin frustrări care-i lovesc mai târziu pe copii.

Ea învaţă bine, vrea să fie mereu prima, vânează note mari şi le obţine, spre satisfacţia părinţilor. La sfârşitul clasei a 10-a se mărită cu unul, abandonează şcoala şi face copii. Unii dintre voi ştiţi despre cine vorbesc. Sursele spun că este fericită.

Nu atât de fericit este exemplul meu. Dar am şi altele.

Ea face o facultate grea, este bursieră în toţi cei patru ani, a obţinut fel de fel de colaborări cu diferite asociaţii, s-a măritat şi s-a mutat într-un oraş obscur din Ardeal unde lucrează pentru 10 milioane.

El, un baiat inteligent, bursier şi ăsta, a terminat facultatea şi stă îngropat într-un oraş drăguţ, dar fără perspective, pentru că se declară profund dezamăgit de sistem, deşi încă nu i-a simţit povara.

Ea, aproape şefă de promoţie la o facultate care nu e la îndemâna oricui, plecată la un moment dat cu bursă în străinătate, se mărită şi se refugiază din calea vieţii într-un oraş de 20 de mii de locuitori unde, în cel mai bun caz, poate să ajungă director de liceu (prost).

Ea, facultate, master în nu ştiu ce, Cambridge, frumoasă şi (cică) deşteaptă, se retrage într-o comună şi se mărită cu un tip urât şi care câştigă bani deoarece deţine un tractor.

Ea scria poezii geniale. A câştigat şi niste premii naţionale. Acum nu mai scrie, deoarece chemarea i-a venit dinspre fascinantul domeniu al contabilităţii care a absorbit-o definitiv şi irevocabil. Nici măcar nu mai citeşte.

De ce-au mai muncit în facultate? Puteau să frecventeze cârciumile, să facă mişto la examene şi să citească nişte beletristică, ar fi avut mai mult de câştigat.

Părerea mea.

Sau poate că, pur şi simplu, nu ştii niciodată ce-ţi rezervă viaţa...

joi, 7 ianuarie 2010

Eu nu mă mai joc!

Cred că mă maturizez. Sau ceva de genu'.

Când eram prin liceu, am fost prins grav de multe jocuri, printre care şi de "Return to Castle Wolfenstein".

În 2009 a apărut continuarea. Îmi fac curaj şi mi-l instalez. Grafica era drăguţă şi povestea destul de bine legată. Cel puţin la prima vedere.

După jumătate de oră, l-am şters. Deja mă plictisea grav.

Am reuşit să joc o oră nu ştiu ce NFS nou. După ora cu pricina era şters şi ăsta.

S-a stricat copilul din mine. Singurele jocuri care ar putea să mă mai prindă sunt RPG-urile.

Cred că e timpul să mă însor şi să fac copii. Par pregătit.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Muriţi!

Ştiţi ce mă scoate pe mine din minţi şi ce aş vrea să învăţ să ignor definitiv şi irevocabil?

Mă enervează situaţiile în care leprele ordinare, jegoase, de ultimă speţă, care n-au făcut absolut nimic toată viaţa în afară de-aşi înfige pe gât căte o sculă sau alta, se apucă să comenteze la adresa celor care chiar au făcut câte ceva.

Mă mir că mai au voce după atâta supt prin gări, unde trage curentul.

Trebuie să fi fost înzestrate cu o sănătate de fier.

duminică, 3 ianuarie 2010

Memoriile unui plimbăreţ

1. A fost primul revelion la care n-am băut. Pentru c-am băut cu o seară înainte şi aveam stomacul praf de la ţuică, bere şi vodcă.

2. Pârtia a fost proastă. Ne-am ascuţit schiurile prin pietre, ceea ce mă face să cred c-am predat la sfârşitul zilei nişte săbii ninja.

3. Servicii ca un cur. România.

4. Mulţi ţărani în trening şi adidaşi.

5. Multe grase înfulecânde.

6. Fetele au învăţat să nu mai cadă.

7. A fost drăguţ.

Voi ce-aţi făcut de Rev?