miercuri, 8 septembrie 2010

M-am mutat

Mă găsiţi aici.


P.S.: Dacă intenţionaţi să urmăriţi noul blog, nu uitaţi să înlocuiţi link-ul vechi cu cel nou. Ca să vă fie mai uşor. 

Mă mut

Am început să scriu pe blog fiind inspirat de miclowan. El avea deja unul, iar ideea mi-a surâs. Ulterior, am considerat această activitate ca fiind un antrenament (pseudo-)literar, menit să mă ajute la admiterea la Facultatea de Jurnalism. Naivitate.
  
Am vânat traficul şi mi-am atras, la un moment dat, un "public" destul de numeros. Ulterior, frenezia mea s-a evaporat, căci nimereau pe blog, din pură întâmplare, tot felul de neregăsiţi care deveneau şi mai debusolaţi în contact cu metaforele mele de tăietor de lemne.

Rezultatul sictirului meu a fost pierderea constantă a traficului, ceea ce m-a bucurat nespus. Crescuse media de inteligenţă a vizitatorilor, o medie care, în momentul de faţă, mă mulţumeşte şi chiar mă complexează.

Şi nu sunt ironic.

Nu mă mai identific cu ceea ce scriam înainte pe blog, iar stilul mi se pare penibil şi naiv. Prin urmare, simt nevoia să mă distanţez puţin de acele meleaguri. Scriam execrabil. Acum scriu doar prost. În momentul în care o să simt c-am trecut la următoarea treaptă, cea a mediocrităţii, mă voi muta din nou.

luni, 6 septembrie 2010

Sângele stâncilor şi tărâmul năvoadelor

Dacă un musulman nu are loc în împărăţia cerurilor pentru că s-a născut într-o epocă în care există creştinism şi pentru că nu îmbrăţişează credinţa cea dreaptă, deşi ar putea s-o facă oricând, atunci admitem faptul că genetica, mediul şi educaţia nu au niciun rol în viaţa oamenilor şi dăm cu piciorul în toate truismele ştiinţei, la care s-a ajuns, însă, prin muncă susţinută şi inteligenţă.

Dacă admitem, în schimb, faptul că genetica, mediul şi educaţia au un rol determinant în viaţa unui om (aşa cum avem tendinţa să facem, noi, ăştia intoxicaţi cu erezii, bilete către iad şi feriţi de filosofia liberului arbitru), atunci riscăm să absolvim de vină orice tembel care pune mâna pe cuţit şi-şi taie semenii prin autobuze sau îşi face dreptate c-un zel infinit atunci când îşi prinde nevasta-n pat cu altul, căci de, aşa a fost învăţat, taică-su e fost puşcăriaş, iar el a crescut după blocuri.

Zic unii că 90% dintre actele noastre sunt automatisme şi doar 10% ţin de voinţa pură.

Totuşi, îi respect pe oameni îndeajuns de mult încât să-i consider vinovaţi pentru mârşăvii, ferindu-mă de ipoteza conform căreia semenii noştri n-ar fi decât nişte roboţei cu cheie sau un produs al unor aspecte care nu ţin de ei.

Pentru că-mi plac paradoxurile: cu cât îi înjur mai mult pe ceilalţi, cu atât îi respect mai mult, pentru că-i consider mai vinovaţi, deci capabili de vină şi, corolar, de a face bine.

C-aşa-i viaţa, ca pendula.

duminică, 5 septembrie 2010

Ce rămâne după praf

Mi-e jenă când îmi aduc aminte de fotbalul românesc şi de sutele de milioane de euro pompate în fundul unor nulităţi sclifosite, bani care, redistribuiţi către alte sporturi, ne-ar duce cu uşurinţă într-un top 5 mondial la orice competiţie sportivă din lume.

România se află pe locul 42 în clasamentul FIFA pe naţiuni la fotbal, un joc ultra-mediatizat la care suntem atât praf, cât şi pulberea rămasă după ce ne-au catapultat toţi de pe oriunde-am jucat. Zero barat cu nişte aroganţi pe teren care întotdeauna au făcut tot ce-au putut, şi puţin au făcut, putând să facă aproape nimic.

La Jocurile Olimpice, per total, suntem pe locul 13, asta ca să subliniez valoarea fotbalului românesc comparativ cu celelalte jocuri şi sporturi din România.

La handbal, România se află pe locul 6 la feminin şi pe 9 la masculin.

Kaiac-canoe, locul 5 la Campionatul Mondial de la Poznan.

Şah, locul 20 mondial. Dar pe cine naiba interesează şahul, care e un joc ce nu poate fi urmărit la televizor pentru că nu l-ar înţelege nici dracu. Dar să continuăm, deoarece în lume se joacă şi altceva decât fotbal.

Rugby, locul 19 mondial.

Judo, aproape constant în top 5 european sau mondial, la orice competiţie.

Cine a auzit de Ashihara Karate? La Campionatul Mondial de la Viborg au participat 19 ţări. Rezultatul lotului naţional? Locul 2. Cred că merită menţionat...

La box avem în mod constant campioni mondiali.

La gimnastică suntem cine suntem.

Locul 18 la Campionatele Europene de atletism de la Barcelona şi locul 24 la Campionatele Mondiale de la Berlin (unde au fost prezente doar atlete; se pare că femeile fac sport în timp ce bărbaţii se uită la fotbal).

Polo, sferturi la Campionatul Mondial din 2009.

Şi tot aşa. Deschideţi, în schimb, orice ziar sau site de sport din România şi vedeţi care-s primele ştiri. Şi cele de la mijloc. Şi ultimele.

Când Constantina Diţă a câştigat medalia de aur la proba de maraton, la Jocurile Olimpice de la Beijing, şi-am intrat şi eu pe-un site de sport ca să aflu detalii, am fost informat de nu ştiu ce altercaţie de pe teren dintre doi fotbalişti golani, iar ştirea care mă interesa era expediată undeva, într-un colţ, reuşind să dau de ea doar printr-o monumentală tenacitate şi perseverenţă, de care sunt mândru.

Am avut ocazia, la un moment dat, să vorbesc pentru câteva ore cu fizioterapeutul atletei, care mi-a povestit tot felul de chestii legate de culise, precum şi de criminalitatea antrenamentelor campioanei olimpice, o femeie care alearga între 900 şi 1200 de kilometri în fiecare lună, mulţi dintre aceştia fiind parcurşi la o altitudine de peste 2000 de metri.

Adică altitudinea aia unde ne moare nouă plămânul când mergem la munte ca să ne dăm sportivi.

Am înţeles că doar Eurosportul a rezervat două ore Campionatului Mondial de judo de la Tokio.

Concluzia: mă simt intoxicat.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Hai să dăm gură cu gură

După cum spuneam într-un post anterior, viaţa este un lung şir de mituri spulberate. Atunci când credem că ştim tot, aflăm că ştim asemenea, dar pe dos.

Un mit personal şi spulberat este acela conform căruia arhitecţii, şi mai ales bărbaţii, sunt cei mai plictisitori parteneri de discuţie. Ei au păreri despre orice şi nu există niciun aspect al vieţii pe care să-l considere necunoscut, ca să nu mai vorbim despre aroganţă, care este la ea acasă în sufleţelele lor multilateral dezvoltate.

Şi dacă ţara asta ar arăta bine din punct de vedere arhitectural, le-aş trece cu vederea fanfaronada demnă de Curtea Spaniei. Dar n-arată.

Noul mit care-şi aşteaptă spulberarea este următorul: cei mai plictisitori oameni din lume sunt semioticienii. Ăştia chiar vorbesc despre nimic, singura lor calitate fiind aceea de a observa ceea ce este deja subliniat de alţii.

Pe locul trei se situează, la mică distanţă, auto-presupuşii psihologi, care au prostul obicei de a "psihologiza" tot, chiar şi ceea ce n-ar fi "psihologizabil" în mintea unui om ancorat în realitate, şi care se pricep de minune să expună truisme cu atitudinea celui care a studiat enorm ca să ajungă la asemenea concluzii miraculoase şi demne de nimic.

Johnny Cash, God's Gonna Cut You Down

Masterpiece.

Ce caut treaz la ora asta?

Am două jucării preferate: Google Earth, ca o hartă interactivă a lumii, şi Facebook, ca un copil neregăsit, ah, dar ăsta-s eu.

Ideea e că pe Facebook habitează mulţi, şi dacă ei habitează, îndrăznesc să spun că doar ei pot habita. Este interesant să afli cum se cunosc unii, deşi tu-i cunoşti pe ei din colţuri diferite ale ţării şi-ai fi putut jura că fac parte din lumi paralele.

Oricum, pe Facebook activează constant aceiaşi oameni şi mulţi dintre ei, deşi îi "întâlneşti" cel mult 10 minute pe zi, ajung să te plictisească în ultimul hal, în reprizele în care nu te amuză asemenea.

Ionel se află într-o relaţie şi este complicat.

Şi-mi place când mai moare site-ul, căci mă gândesc cât de nenorociţi trebuie să se simtă adolescenţii cretini mutaţi de pe hai faiv care abia aşteaptă să spună cum au făcut baie, cum s-au epilat, ce ar vrea să pape, cât de frumos s-au distrat la Costineşti sau cum american dream-ul nu mai este un american dream any more.

In a relationship with Mimi.

Bine c-a dispărut porcăria aia de pe Hi5 cu "Looking to date woman", mi se părea de-a dreptul greţoasă în disperarea ei labagistică.

Ştiu că sunt arogant, însă bine că există şi distruşi pe lume, ca să-mi menţină mie stima de sine pe linia de plutire. Vă iubesc, cocalari!

P.S.: Credeam că labagiii sunt dezorientaţi pe Facebook, dar am observat că şi-acolo e duda cu "Interested in women" sau "Looking for dating". Prost îs.

vineri, 3 septembrie 2010

Dacă...

Când spun că nu mă interesează naţionala de fotbal a României şi că ţin cu adversarele, sar tovarăşii-n sus cu acuzaţia că nu-s patriot şi că-s un element putred în societatea noastră multilateral dezvoltată.

Numai că ei nu-nţelege următoarili, mie-mi plac sportivii şi sportivele şi nu pot să stau nouăzeci de minute ca să mă uit la nişte papagali care mi-ar fi fost cel mult indiferenţi dacă nu erau şi aroganţi, dar cum trufia este principala lor calitate, urmată de capacitatea de a da prost cu picioru-n minge, ţin cu ceilalţi care, în principiu, joacă fotbal mai bine, fiind de-a dreptul greu să joci mai prost decât Albania, ah, şi-aproape c-au reuşit să-şi ia bătaie, mai înţelege cineva ceva?

Atât înţeleg eu din fotbal.

Dacă se întreabă cineva ce admir şi ce-mi place, să afle că mă interesează ce se-ntâmplă prin fotbalul de vârf, prin atletism, tenis, K1 şi judo, handbal şi rugby, ăştia mi se par sportivi, nu doar prin modul în care privesc sportul, ci şi prin criminalitatea antrenamentelor specifice care necesită un corp de oţel şi-o rezistenţă psihică ieşită din comun.

La tenis eşti pe frecvenţă câte trei ore, la atletism vomiţi pe teren şi când simţi că-ţi mor muşchii, mai alergi o oră, la handbal îţi mor coastele de la atâţia pumni şi coate, la rugby nici nu mai vorbim, ai o sută de kile şi faci suta de metri în 12 secunde, iar la fotbal eşti vedetă şi nu ştii nimic, ai avut ghinion, răbdare, suporteri, dacă marcam, puteam câştiga.

În prezent, US Open, iar pe 9 - 13 septembrie se desfăşoară Campionatul Modial de judo de la Tokio.

Johnny Cash, Ain't No Grave

Respect!

Am văzut-o ieri pe una oglindindu-se îndelung în geamul din spate al unei maşini, în plină stradă, în timp ce aducea ultimele retuşuri idilicei sale făpturi. Însă, când m-am uitat mai bine, fătuca avea burtică, şunculiţe şi alte accesorii.

Tovarăşu' Cristi zicea următoarele:

Testul oglinzii: Sunt femei care nu se uita in oglinda. Altele se uita, dar nu observa niciun defect. Mai sunt femeile care se uita in oglinda, observa defectele, dar nu fac nimic ca sa le inlature. Pentru restul... Respect!

Femeia asta arată bine.



Şi nu arată doar bine, ci face şi sport, sărind cu prăjina. Într-un asemenea hal, încat are două medalii de aur la Jocurile Olimpice din 2004 şi 2008, a fost numită atleta anului în 2004, 2005 şi 2008, sportiva anului (în lume) în 2007 şi 2009 şi cică ar fi corectat recordul mondial de vreo douăzeci şi şapte de ori.

Cu siguranţă se uită şi-n oglindă, însă mă-ndoiesc că o confundă cu parbrizul unei maşini, sperând s-o observe cineva şi să se lase păcălit de pseudo-atitudinea numită "eu mă-ngrijesc, da???"

miercuri, 1 septembrie 2010

Rehab - The Jolly Boys

Tango

Ciorile nu pot fi integrate, pentru că ele sunt altfel decât noi, ceilalţi, care nu suntem ciori. Noi avem mânuţe pentru muncă, ele au aripi pentru labă şi hoţie, să nu generalizăm, zic, dar cine a locuit printre ele, ştie cât de uşor pot fi aduse la şcoală şi cum vin ele, în stoluri, doar atunci când trebuie să primească alocaţia. În rest, două, trei la ore şi multă muncă de convingere ca să vină şi-o a patra. Amuzant devine totul atunci când ciorile îşi iau zborul către ţările calde, când cei de pe-acolo nu mai ştiu cum să scape de ele pentru că, evident, nu pot fi integrate, când le catapultează din ţărişoara lor, deşi ciorile sunt cetăţeni europeni, şi când sar şi cu acuzaţia că noi, aştia care ne-am procopsit de-a lungul istoriei cu animalele astea negre, nu ştim să le integram. Ghetou, zic, şi băgate laolaltă cu cei care iubesc ciorile, idioţi care nu ştiu ce cărniţă necomestibilă au. Sau ia mai integraţi-le voi, mă deştepţilor, futu-vă-n cur cu rârâiala voastră şi cu suburbiile voastre pline de negri problematici pentru că nu ştiţi să-i integraţi, deontologii pizdii.

Tataie, I'm sorry!

E greu de crezut, dar bătrânul ăla de la finalul documentarului e mai tare decât bunicul! :)))))

marți, 31 august 2010

Haggard, Herr Manneling

Mărturii

Un bătrân s-a întâlnit cu prietenul său din tinereţe pe care nu-l mai văzuse de cincizeci de ani şi care i-a alimentat de atâtea ori nostalgiile cu amintiri atât de dulci legate de el, de hoinărelile lor, de chitara lor, de fetele pe care le curtau şi de tot ceea ce însemna pe atunci camaraderie, şi-acum nu mai înseamnă. Suflet pereche.

Prietenul său îi povesteşte, însă, despre viaţa lui de dincolo de graniţele tinereţii. A avut un alt bun prieten, un brav tovarăş alături de care a petrecut douăzeci de ani din viaţă, un alt suflet pereche şi, dacă o pereche nu poate să conţină decât două părţi, singura pe-atunci.

Acel prieten a suferit, însă, un accident. A rămas paralizat şi-ncet, încet, şi-a pierdut minţile, rătăcind haotic într-o lume a nemişcării, zambind în amintirea clipelor petrecute alături de prietenul său care nu l-a părăsit nici acum, dar uitând, cu timpul, chiar şi de acele zile însorite ale vieţii şi lăsând ca martori privirile îndurerate şi dornice de-un zâmbet. Bolnavul şi-a uitat viaţa.

Perechile de suflete se fac şi se refac, nu ştim niciodată care-i ultima mână, viaţa joacă la masa de Poker până câştigă, nu ştim ce şi nici nu ştim dacă ea ştie ce. Şi iată cum singura certitudine contine incertitudini, aşa e ea, mi-a spus bătrânul.

luni, 30 august 2010

Myth Buster

Un copil de Bucureşti a fost întrebat la şcoală "de unde provine laptele?", iar răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat, "de la alimentară".

Când am ajuns prima oară-n sat, comună mare, de altfel, aveam un cocoş şi cinci găini primite de casă nouă, care curând au început să se ouă. Găsind eu seara în cuibar cinci ouă, am fost profund dezamăgit şi m-am întrebat de ce n-am găsit şase, iată un mit spulberat, am aflat că falnicul cocoş n-are altă menire decât să se fălească, faza cu sexul între orătănii am prins-o mai târziu.

Viaţa e o listă pe care se adaugă din ce în ce mai multe mituri spulberate, când credem c-am învăţat tot, mai apare ceva ce credeam că ştim, şi-acum credem acelaşi lucru, dar altfel. Întotdeauna e loc pentru alte mituri.

Mama m-a învăţat că huliturile cotcodăcesc drăceşte ca să ne anunţe faptul c-au făcut un ou, vajnice gospodine cu simţul datoriei gospodăreşti.

Am crescut cu acest mit până la o vârstă destul de respectabilă, închipuiţi-vă, însă, cum m-am simţit când am aflat că toată cotcodăceala lor nu se datora unui sentiment înălţător pe care nici oamenii nu-l stăpânesc cum trebuie, ci simplului fapt că le doare curul după ce fac un ditamai oul, neajungând la performanţele maimuţei din bancul cu bila 8. Cine ştie, cunoaşte.

Dezertaţie

CFR-ul este acel gen de entitate care lasă un adânc impact asupra muritorilor, iar cine spune că nu contează cum mori, din moment ce rămâi doar un mort după ce-ai murit, se înşeală amarnic.

Să ne imaginăm că autobiografii noştri vor scrie despre noi c-am murit murdari de caca într-o baltă pe trotuar, urâtă imagine, ce-ar fi, însă, dacă ar spune c-am murit la datorie pentru patrie şi neam, iată statuia şi porumbeii de pe cap, umeri şi spadă, ce frumos.

Când spun, deci, că vom avea căi ferate performante şi trenuri rapide la bătrâneţe, contează, căci, statistic vorbind, la bătrâneţe suntem mai aproape de moarte şi, după cum tocmai am demonstrat, contează cum mori, e de efect.

Partea proastă este următoarea, dacă vom face două ore de la Bucureşti şi până la Suceava, ţara ni se va părea mai mică, şi ce rost are să ai căi ferate performante într-o ţară mică între extremele căreia petreci vreo două ore, din moment ce, mică fiind, oricum ai ajunge destul de repede dintr-o parte în alta.

Şi-aşa munceşte omul degeaba, fără spor, doar ca să moară cu efect, şi uneori nici asta nu-i iese.

Lumi albe

Ea, pretenţii de divă.

Dar, cum se spune pe la noi prin tovărăşie, există o directă proporţionalitate între pretenţiile afişate de-o femeie şi creierul său, la bărbaţi e şi mai grav.

În tren, noi şi ei, pe noi ne ştiţi, ei erau, credeţi-mă pe cuvânt, pretenţios de proşti.

Atenţie ce l-a întrebat, în tren, proasta prostului pe controlor, privind ca o divă: "Nu vă supăraţi, există în tren un vagon de mâncare?"

Nici elefantul Solomon n-ar fi îndrăznit să viseze la aşa ceva.

duminică, 29 august 2010

Restecp

Cred că noţiunea de "respect" este prost înţeleasă de unii şi plasată cu nonşalanţă în tot felul de sintagme, cum ar fi "eu nu zbor cu Blue Air, dar îmi place Tarom, pentru că acolo eşti respectat", ca să vezi.

Eu cred altfel, doamnelor şi domnilor, tam ta ra ram, respectul nu poate fi cumpărat, el se câştigă prin comportament de-a lungul timpului, dacă mergi cu Blue Air, plăteşti mai puţin şi cumperi un serviciu care este aşa cum este, la banii pe care-i dai, atât şi nimic mai mult.

Dacă vrei zambete, care sunt un serviciu atât de căutat, calorii psihologice care costă bănişori într-o societate în care sinceritatea contează mai puţin decât o dantură nu întotdeauna albă, scoate bănişorii, zic, şi ţi se va zambi, şi ţi se va da de mâncare, şi oricum te vor respecta tot atât de mult, puiul mamii, pentru că oricum încurci noţiunea de "respect" cu cea de "beneficiu" contra cost.

Restecp.

sâmbătă, 28 august 2010

Vamos a la Vama!

Ca să simţi o mostră din Vama de altădată, este bine s-o vizitezi dincolo de mijlocul lui august, de luni până vineri. Dacă, după ultimele vizite, am participat şi eu, relativ activ, la răspândirea clişeului cu "Vama nu mai e ce-a fost", de parcă singurul ei scop era să rămână suspendată între două ere sau îngheţată precum un leopard la 4000 de metri, acum am tras miraculoasa concluzie că Vama încă mai este ce-a fost, pe ici pe colo, cu unele îmbunătăţiri, dar şi mai multe stricăciuni, asta este, dar nu-i totul pierdut.

O seară pustie de joi, ţiganul chitarist concertează la Carol, un acordeonist teribil şi un contrabasist cu umor ne încântă la ultima intersecţie de pe Broadway-ul Vămii, un bătrânel vesel dansează c-o fată rotală în mijlocul străzii, un vamaiot cu doisprezece ani vechime pe acele meleaguri îi priveşte pe toţi cu zambetul de meloman, un clujean vorbăreţ işi aştepta rândul cu berimbaul său, doi francezi cu bongo, o ţeavă de suflat, un câine şi-o femeie a cărei limbă şi alură mă fac să mă gândesc la o eretică arsă pe rug în Franţa de la 1300, şi noi, şi alţii, veselie, aplauze.

La Stuf poţi respira, nu mai sunt atâţia rockeri, dar sunt oameni care simt. Fetiţele în rochie de seară se simt stinghere, ar vrea să agaţe, dar au dispreţ pentru audienţă, ignorând ipoteza conform căreia s-ar putea ca nimeni să nu le vrea, sare şi piper într-o imagine eclectică şi-ntr-o băutură care n-avea nevoie de condimente, doar de zahăr.

Voiam să renunţ la Vamă, dar voi merge şi la anul, undeva spre final de sezon, în mijlocul săptămânii, ca să nu mă simt şi eu ca sarea-n cafea.

În capătul Vămii, spre Mangalia, la pescăria de jos, o ciorbă de peşte genială şi-un nectar bulgăresc aşa cum se făcea şi la noi, pe vremuri.

Trei zile perfecte.

luni, 23 august 2010

O ţară de oraşe goale

De mâine ne găsiţi în Vamă.

Viena şi Praga

Pe fruntea verii a fost scris "PLIMBARE", prin urmare m-am plimbat cu ispita peste tot. Am ajuns şi-n Viena, dar şi prin Praga, unde am simţit briza Vltavei, unde am ascultat cântăreţi ambulanţi, unde am băut bere bună şi unde realizat ce înseamnă parfumul de oraş.

Fotografii, cu altă ocazie, deocamdată impresii.

Viena, părţi rele:

- toate merg ca pe roate, deci rişti să te plictiseşti după ce începi să cunoşti oraşul, pentru că nu te mai surprinde nimic;

- e un oraş destul de somptuos, fostă capitală de imperiu, şi asta se simte. Prin urmare, boemia se găseşte mai greu. Dacă o cauţi.

Viena, părţi bune:

- trebuie să fii mega-retardat ca să nu te descurci în oraşul ăla, construit parcă pentru ca tu s-ajungi unde trebuie, pentru ca tu să te simţi perfect pe meleagurile celor care zâmbesc prin metrou şi care te îndrumă fără să-i întrebi atunci când te uiţi pierdut în dreapta şi-n stânga şi pentru ca tu să afli că se poate trăi şi la oraş în liniştea de care credeai că te poţi bucura doar la ţară. Şi ce oraş!...

Praga, părţi rele:

- gara e destul de urâtă, iar indicatoarele atât de necesare pentru orientare sunt rare ca barba moşului;

- exchange-ul din gară are o rată de schimb de-ţi vine să urli, foarte puţin avantajoasă în comparaţie cu cele din oraş;

- ca să-ţi iei bilet sau abonament la metrou, ai nevoie de sumă fixă pentru aparatul care eliberează biletele, pentru că la case nu lucrează nimeni după o anumită oră. De exemplu, o călătorie de 75 de minute (metrou şi suprafaţă) costă 26 de coroane. Aparatul vrea 26, nu 30 sau 50. Prin urmare, n-ai decât să umbli ca nebunul pe la toate magazinele ca să-ţi schimbe bănuţii tăi mari în bănuţi mici. Şi-n principiu, n-au.

- am ieşit de la metrou pe ploaie. Ne-a plouat. Am luat un autobuz, am coborât acolo unde începea o stradă unde ştiam că sunt campingurile şi-am umblat la nimereală, pe-o ploaie torenţială. Noroc că după vreo doua sute de metri am nimerit la poarta unui camping şi-am intrat.

- cortul meu e drăguţ, dar superficial ca o blondă. E-ntr-o singură pânză. A plouat toată noaptea şi jumătate din ziua următoare, deci am avut apă-n casă.

- de camping se ocupau o bătrână cehă şi-o chinezoaică, nora bătrânei cehe. Bătrâna era OK, zâmbea, alea alea. Chinezoaica era salahor, dădea cu mătura, deretica toată ziua, vorbea engleză în ultimul hal şi se câca pe ea de frică să nu-şi dezamăgească soacra. N-am înţeles de ce, dar am bănuit că poziţia ei pe-acolo nu era aşa de mişto. Şi era foarte cretină, căci la sfârşit, voia să ne pună să plătim încă vreo trei zile în plus, din cauza unei încurcături la registrul mă-sii, în care erau notate datele noastre şi zilele în care-am stat. N-a priceput nicio explicaţie. Noroc că ne-am enervat şi-am ameninţat-o că nu ne cărăm de-acolo până nu-şi trezeşte soacra de la siestă, iar asta a băgat-o în sperieţi. Prin urmare, am reuşit să prindem trenul de întoarcere.

- au şi ei cerşetori, însă nu-ş gălăgioşi ca ăştia de la noi, latino-balcanici idioţi. Cerşesc în special bătrânii, dar nu ofensează şi nu deranjează cu absolut nimic. Dimpotrivă, decenţa ar putea fi predată utilizând exemplele lor. Bătrânii din Praga mi-au rămas în minte, în toate ipostazele lor, mai fericite sau mai puţin fericite.

- la nota de plată de la restaurantele şi barurile din partea istorică a oraşului se adaugă o taxă de tursim pe care n-o anunţă nimeni şi nimic şi care n-am înţeles exact ce-i. Cert e că ţi se adaugă vreo 15% la notă, ceea ce te uimeşte la început, după care te determină să fii mai cumpătat.

Praga, părţi bune:

- aproape toate părţile rele de mai sus ţin mai degrabă de experienţa personală, şi nu de oraşul în sine. Partea istorică a oraşului este superbă. Are un parfum aparte, o arhitectură îmbietoare şi afişează o atmosferă cochetă şi prietenoasă. În fiecare minut vedeam câte ceva ce merita o fotografie. Dacă te plimbi seara pe podul Karluv, poţi asculta cântăreţi ambulanţi foarte talentaţi. Boemia este la ea acasă într-un oraş superb, care merită fiecare minut. Ne-a plăcut atât de mult, încât am lungit şederea cu vrei 3 zile, doar pentru a mai umbla hai hui şi a ne bucura de privelişte.

- dacă ar trebui să-mi petrec un an din viaţă în străinătate şi-aş avea de ales între Viena şi Praga, aş alege Praga.

sâmbătă, 21 august 2010

Unde există "noi"

Prieteniile vechi nu seamănă cu cele noi.

Prieteniile noi te dezvoltă, în timp ce prieteniile vechi sunt mai calde şi-ţi arată unde-i temelia.

joi, 19 august 2010

Pe drumuri de munte

Ţin să mă declar mândru de ispita mea care s-a comportat exemplar pe munte, care a cucerit cu zel Pietrosul Rodnei şi care a dat dovadă de eroism, fiind demnă de saluturile unor drumeţi alpinişti care i-au arătat respectul lor în oraş, ceea ce mi s-a părut normal, dat fiind faptul că arăta ca o alpinistă, în timp ce eu arătam ca un pescar, trăgând cu spinarea un rucsac pescăresc, care are un peşte desenat pe el şi care devine tot mai incomod, pe măsură ce înaintez în vârstă şi-n traseu.

Mulţumiri lui g, m sau wtf (nu ştiu cine mi-a împrumutat cortul), c-am avut parte de o noapte cu furtună şi am rămas de-a dreptul uscaţi. Căci dacă am fi mers cu unul dintre corturile noastre, ne lua mama dracului. Nu doar că ne-am fi dat cu şalupa prin cort, dar riscam să fim prinşi într-un vârtej care să ne tragă la fund, iar ungurii care au campat în apropiere să ne găsească, a doua zi, înecaţi în propriul cort, plutind cu burta la suprafaţă.

Tabăra Medievală de la Bistriţa

Am participat, împreună cu distinsa mea colegă şi tovarăşă-n rele, la prima ediţie a Taberei Medievale de la Bistriţa.

Părţi rele:

- biletul pentru cazare şi acces la concertul Haggard ne-a destabilizat bugetul precar;

- berea putea fi şi mai ieftina;

- erau acolo nişte oameni fără suflet care găteau doar pentru protocol (invitaţi, voluntari şi tot felul de cavaleri şi domniţe), prin urmare n-am avut parte de ciorbă la cazan;

- cel mai rău şi mai rău a fost faptul că spaţiul destinat corturilor era în soare. De la ora nouă te simţeai în cort ca-n saună. Dacă ieşeai din cort, te prăjea canicula, prin urmare singura soluţie de supravieţuire consta în a te refugia la terasele acoperite, unde berea putea fi şi mai ieftină;

- ispita mea n-a fost mulţumită că duşurile erau în aer liber, dar mie mi-a plăcut să mă aflu acolo, fie sub jetul de apă, fie pe dinafară.

Părţi bune:

- deşi au fost la prima ediţie, organizatorii s-au chinuit să facă treabă bună;

- berea era dementă;

- caii cavalerilor păşteau printre corturi, prin urmare atmosfera era garantată;

- corturile cavalerilor erau destul de pitoreşti;

- după ce erau gata să-şi crape capul în lupte, cavalerii se amestecau printre muritori şi se îndopau din eterna bere;

- mi-au plăcut cavalerii unguri;

- am descoperit două formaţii drăguţe: Bordo Sarkany (care mi s-au părut foarte tari) şi VAN, ambele din Ungaria;

- locaţia era în afara oraşului, ceea ce te îndemna oarecum să te simţi medieval, nederanjat decât foarte rar de trenul care trecea pe-aproape;

- concertul Haggard a fost EXTRAORDINAR. În componenţa trupei au fost şi două românce. Pe lângă muzica lor genială, au creat un moment excepţional cântând imnul României, moment în care toţi cei din public i-au acompaniat cu versurile la unison.

Intenţionez să merg şi la anu'.

miercuri, 11 august 2010

Citatul zilei

Din seria "Gică is on killin' spree!":

"Sorry to bother you, Mişule, again!"

Citatul zilei

- Mie-mi plăcea rom cu cola.
- Cuba Libre?
- Nu, eu beam Captain Morgan.

luni, 9 august 2010

Realismul magic

Trăiesc într-un Macondo mai fantastic decât cel Marquezian, cu o maşină cocoţată pe un acoperiş, condusă de-un urs brun şi ale cărei faruri luminează lecturi, cu o plajă cu nisip într-un oraş cu ieşire la mare prin intermediul unui lanţ de vărsare ce-ncepe cu Topliţa, cu limbi exotice necunoscute nouă, cu mame ale unor copii ce se numesc Luigi şi care sunt hrăniţi cu pate Bucegi, cu dorinţa de a construi cea mai mare centrală solară din ţară ce va beneficia de o zi însorită din doisprezece, dar ce soare!, cu multe case goale cu balamale unse, cu femei frumoase şi bărbaţi urâţi, oraşul bisericilor şi al ereziei, cu drumul de fier ce brăzdează cimitirul prin mijlocul său şi trezeşte morţii c-o sirenă grea, trăiesc într-un Macondo mai fantastic decât cel Marquezian, ale cărui miracole au devenit normale şi-n care singura normalitate miraculoasă este reprezentată de noi, eu, g, m şi wtf, permiţandu-ne această mică aroganţă ca un mecansim de apărare împotriva accentelor exotice care ne invadează în fiecare an de august din fiecare lună, căci timpul trece-ntotdeauna altfel când vin ei.

Adulmec

Să-i urăm lui Denny "Bine-ai venit în Bucovina!" şi lui Etzc un călduros "Bine-ai revenit, maestre!".

Şi iată cum începe o săptămână plină de neprevăzut, cu dor de ducă, sete de bere, aer curat şi bocanci de munte.

Mâine voi vizita acel Macondo al copilăriei mele, cu locurile sale în care s-a format cel care astăzi nu este nimic.

Îmi lipsesc unii oameni de care am nevoie şi pe care nu i-am cunoscut niciodată.

Adulmec.

duminică, 8 august 2010

Studiu de caz

Era una prin liceu, o fiinţă înfumurată, cu un mare apetit pentru lauda de sine cu fund, dar fără fundament, şi despre care se spunea că-i femeie frumoasă doar pentru c-aşa credea ea sau pentru c-aşa pretindea iubitul ei cu faţă de varan.

A trebuit să-şi pună nişte poze pe Facebook ca să realizez ceva.

Nu mi-am dat seama de faptul că nu e frumoasă (ceea ce-am ştiut dintotdeauna), ci de faptul ca e de-a dreptul urâtă.

Izbitor de urâtă. Şi-mi naşte ş-o dilemă, pentru că are ceva scabros în fiinţa dumisale şi nu reuşesc să-mi dau seama cu exactitate ce anume.

Ca să vedeţi cum se proiectează stima de sine asupra imaginii noastre din ochii celorlalţi...

Vraja unei vieţi aburind într-o carte

Contrar opiniei mele, mai mult declarate decât manifestate, conform căreia poţi să-ţi formezi o părere clară despre o carte abia după ce ai întors ultima pagină, de cele mai multe ori mă apucă exaltarea atunci când lecturez ceva ce mi se pare artă încă de la primele pagini.

"A trăi pentru a-ţi povesti viaţa", volumul autobiografic al lui Marquez, mi se pare cel mai bun volum autobiografic pe care l-am citit până acum, devansându-l chiar şi pe cel atât de îndrăgit şi controversat al lui Gunter Grass.

sâmbătă, 7 august 2010

Burlacul

Cu riscul de a fi acuzat de misoginism, nu pot să nu remarc o tendinţă a femeilor de a se vinde. Ieftin sau scump, unele dintre ele contează atât de puţin în ochii lor, încât mi se face greaţă atunci când le văd şi mă încearcă dorinţa nebună de a participa şi eu, cu puţin, la umilinţa lor. For fun, dar şi pentru faptul că fiecare om merită să obţină exact ceea ce pretinde prin ceea ce este.

Loz în plic

Mă bucur că sunt european şi înjur din ce în ce mai puţin faptul că sunt român. La loteria vieţii, şansele de-a mă naşte într-o ţară care să devină membră a Uniunii Europene sau într-o altă ţară cât de cât dezvoltată de pe glob era cam de 1 la 4.

Trecând de filosofii aproape imposibil de validat, cât de norocos pot să mă consider că-s român? Am tras lozul de 25% şi, chiar şi-aşa, am nimerit mai bine decât puteam să nimeresc. Decât Korea de Sud, Israel, Chile sau Lybia (care au un PIB pe cap de locuitor mai mare decât cel românesc), prefer România.

Măcar pot să merg de nebun prin Europa doar cu buletinul.

Dilemă

Când citesc o carte care a plăcut multora, mă întreb unde se încheie talentul scriitorului şi unde încep aşteptările împlinite ale cititorilor, capacitatea acestora de a rezona cu mesajele cărţii, precum şi enervantul marketing.

vineri, 6 august 2010

În numele tatălui

Victimizarea şi incapacitatea asumării responsabilităţii se traduce foarte bine într-un simptom al creierului pulbere: "M-a bătut Dumnezeu pentru că...".

Dumnezeu ne pedepseşte.

Unii, domnilor, nu sunt vinovaţi că uită mancarea pe aragaz, că le arde casa, că merg ca chiorii şi dau cu mufa de pereţi, că-s nişte împiedicaţi şi-şi rup vreascurile sau că-şi uită banii acasă când merg la piaţă.

Pe ei îi bate dumnezeu, care n-are altă treabă în existenţa lui dumnezeiască decât să le poarte sâmbetele unora care nu se duc duminică la biserică.

Acestor specimene le-aş da un picior în gură ca să le sară dinţii şi ca să-i aud dup-aia, pentru începutul unor probleme identitare şi pline de erezie, cum afirmă că i-a bătut dumnezeu.

Senin de august

Un poliţist a urcat în tren şi s-a aşezat cuminte pe locul său care, aşa cum s-a exprimat un mare clasic în viaţă, era rezervat prin bilet. Părea cuprins de năduşeala verii şi de o luciditate trecută de pragul realului, pe tărâmul lui Ce-mai-contează... Şi-a ridicat şapca de pe cap şi-a aşezat-o pe genunchii obosiţi de muncă. Fruntea plină de broboane era scăldată în lumina cerului senin de august. Nu ducea o gâscă-n braţe, însă şapca sa părea că cere mai mult decat o bucăţică de ciocolată; de aceea a primit în căuşul ei, din mâna poliţistului, doi covrigi.

Copilul din "Senin de august" s-a pierdut cu tot cu podul aruncat în aer de soldaţii nemţi.

Poliţistul n-a strigat "Lilăăă!", dar prăbuşirea aureolei de justiţiar era reprezentată atât de drăgălaş de simptomul celor doi covrigi odihnindu-se-n şapcă...

joi, 5 august 2010

Încotro?

Bucovina, Bistriţa, Munţii Rodnei cu traseu de creastă şi Vamă. Şi gata.

miercuri, 4 august 2010

Sublim

"De mic am fost silit să-mi întrerup educaţia ca să merg la şcoală." (Bernard Shaw)

Feasting On The Blood Of The Insane

Poate c-o să vă povestesc şi lucruri drăguţe, însă înainte de asta, am o problemă cu ţiganii.

"Romii din România, victime ale discriminării care trăiesc adesea în sărăcie, beneficiază de câţiva ani de un acces mai larg la educaţie, dar se confruntă, în continuare, cu problema găsirii unui loc de muncă şi unei locuinţe, subliniază ONG-urile şi autorităţile." (sursa: Mediafax)

1. Eu ştiu o chestie. De ani de zile, ţiganii au locuri speciale în universităţi. Locuri pe care nu catadicsesc să le ocupe. În schimb, eu, ca să intru la facultate, la master şi mai ştiu eu unde, trebuie să învăţ. Dacă ei sunt discriminaţi pozitiv, eu mă simt discriminat negativ.

2. O să sune patetic, dar nu mă interesează. Pentru ţara asta au luptat moşii şi strămoşii mei care erau români. Au fost prin războaie şi-au murit sfârtecaţi de bombe, în timp ce ciorile umblau de colo-colo ca nişte nomazi şi mâncau găinile din curţile oamenilor, iar mai târziu, lebedele din Viena.

Când au putut, s-au cărat în Vest şi-au început să cerşească, dar purtând titulatura de români. Iar eu, dacă merg să fac turism şi spun că-s din România, cineva se va gândi cu siguranţă că-s ţigan (mai ales că am pielea închisă la culoare) sau că fac parte dintr-o naţiune de ţigani.

Singurii cerşetori pe care i-am întâlnit în Viena au fost două ciori care cerşeau în limba română.

Rata criminalităţii în rândul ţiganilor este mult mai ridicată decât în rândul românilor.

Asta e realitatea.

Şi dacă ei merg în străinătate, se dau drept români şi ne strică imaginea (şi-aşa precară) în mod constant, deşi n-au făcut nimic pentru ţara asta de-a lungul timpului şi n-au adus decât daune, eu mă fut pe rasa lor împuţită şi i-aş vrea în altă parte (six feet under sau far, far away). Pentru că asta a fost ţara strămoşilor mei, asta e ţara mea şi pe ei îi percep ca pe nişte intruşi dăunători.

Cretinii care luptă împotriva discriminării romilor au fost nişte copilaşi neglijaţi şi neimportanţi în copilărie, iar acum simt nevoia să se ocupe cu tot felul de lucruri pe care le cred nobile şi grandioase. Sau pur şi simplu nu s-au lovit de meltenismul crâncen şi ţigănesc.

Cretinii dracului.

Ghetou şi muncă forţată. Aşa au făcut nemţii la începutul secolului trecut şi-au scăpat Germania de cerşetori neproductivi. Ulterior, cerşetorii şi leprele s-au integrat în societate şi-au contribuit la PIB.

marți, 3 august 2010

Copiii nu mint niciodată

În tren, o mamă cu doi copilaşi: un băieţel de doi ani şi-o fetiţă zglobie de cinci. Apare un cerşetor în uşa compartimentului şi ne cere zece mii, să ne dea dumnezeu sănătate, el având un pact cu cel de sus care-i plăteşte datoriile pământeşti.

Mămica: "N-am!"

Fetiţa: "Ba are zece mii!"

Noi: "Ha ha ha, ce tare-i asta mică..."

Cerşetorul: "Daţi-mi şi mie zece mii, să vă dea dumnezeu sănătate..."

Fetiţa se ridică de pe scaun, se uită la cerşetor şi, puţin amuzată, dar şi contrariată, ciripeşte: "Dar are o mână!..."

Păi şi-atunci?...

Baltasar işi pierduse o mână în război şi-şi pusese un cârlig. Muncea dacă avea de muncit. E drept c-a năzuit pea mult şi s-a pierdut în hăuri...

duminică, 18 iulie 2010

Boemi către Boemia

Mâine la amiază, eu şi Denny ne vom lua rucsacurile-n spinare şi ne vom îndrepta către Viena. După câteva zile, o vom porni spre nord, ne vom bucura de un absint pe malul Vltavei şi vom colinda meleagurile lui Kundera, Kafka şi Hus.

Ne-auzim la-ntoarcere.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Prampanan

Dacă aş înnebuni şi-aş dori să-mi schimb numele de fată, aş avea o mulţime de variante. Sunt câteva care sună beton.

Ce spuneţi de:

- Andrei Schweinsteiger

- Andrei Deblekere

- Andrei Capdevila

- Andrei Boulahrouz

- Andrei Husa

- Andrei Husa Roxolan-Bastarnu

- Andrei Rubobostes

?

joi, 15 iulie 2010

Pod de flori?

Revin.

Cel mai mult mă enervează la basarabeni atitudinea aia mizerabilă a multora dintre ei, cărora le place să se dea români în timp ce pocesc limba română şi care consideră că li se cuvine să fie ajutaţi.

Pentru că ei , dragă-doamne, sunt neajutoraţi.

Ei sunt cetăţenii ţărişoarei de la est de Prut care respiră româneşte, care simte aidoma şi căreia i se cuvin tot felul de ajutoare venite din partea României. Curent electric, materiale de construcţii, subvenţii pentru studii, sute de milioane de euro ş.a.m.d..

Pentru că majoritatea covârşitoare a basarabenilor este reprezentată de nişte putori ordinare care nu produc nimic. Până şi Albania are o economie mai eficientă. Sunt ULTIMII din Europa.

Dar simt româneşte, sugativele.

Şi uită că nu le datorează nimeni nimic, leprele, pentru că sunt o ţară independentă, cu legi proprii şi Constituţie proprie.

Să-şi şteargă căcatul de pe limbă, căci mult au mai pupat în cur la Moscova, şi să pună mâna să facă lucruri concrete daca vor să simtă româneşte, având capitala la Bucureşti. Nu să vocifereze încontinuu ca nişte putori care altceva n-au de făcut în viaţă.

P.S.: Esenţial: când te dai drept român, e bine să ştii să vorbeşti româneşte. Dialectele împuţite şi cu rezonanţă rusească nu sunt îndrăgite pe-aici, pe la noi.

Ia uitaţi-l pe-ăsta

Pentru cine se consideră sportiv după 20 de tracţiuni şi 80 de flotări.

miercuri, 14 iulie 2010

Ciocoii noi şi vechi

Am descoperit, pe lângă omul duplicat şi saramagonian, o idee conform căreia istoria ar trebui predată de la nou la vechi, această direcţie fiind mai logică şi contribuind la o uşoară înţelegere a materiei de câtre elevi.

De asemenea, a mai apărut o idee foarte interesantă conform căreia literatura ar trebui predată pornind de la autorii contemporani, care utilizează un limbaj actual şi un sistem actual de idei şi pe care elevii i-ar putea înţelege mult mai repede şi mai profund, şi îndreptându-ne către izvoarele atât de boeme ale literaturii.

M-am gândit mult la ultima idee şi-am ajuns la concluzia că, cel puţin în ce mă priveşte, n-ar merge şmecheria, deoarece n-aş face altceva decât să amân dificultatea de adaptare.

Pe lângă faptul că mi-ar fi mult mai greu să înţeleg curentele literare, evoluând fără graţie în mers de rac (n-am luciditatea lui Grass ca să-mi reuşească astfel de demersuri), mi-ar fi greu să mă adaptez la stilul fără sare şi piper al clasicilor.

Căci multe cărţi ar trebui citite în adolescenţă sau, mă rog, în perioada timpurie a lecturilor bune.

Personal, după ce am citit un Saramago, un Grass, un Marquez sau un Sabato, mi-e teribil de greu să-i mai descâlcesc pe Dostoievski, Tolstoi, Cehov sau mai ştiu eu care. Şi-i las aşa, până la noi ordine mentale. Nici măcar n-au loc pe lista mea cu viitoare lecturi...

luni, 12 iulie 2010

Ţapinar

"Am idei preconcepute în ceea ce priveşte lumea,
Nu beau apă de la chiuvetă, nu mă râd să nu-mi stric freza."

Însă eu bag ţapina-n alte preconcepţii de care m-am plictisit şi le târâi până la gater cu multă sârguinţă.

Vorba lui miclowan, dacă se sinucide un neregăsit şi se află că studia filosofia sau că practica o lectură boemă semnată de Cioran, gata! Cioran e de vină.

Dacă studiezi psihologia, ştii ce gândesc oamenii şi, pe deasupra, tu trebuie să fii cel care cedează în cazul unui conflict pentru că, nu-i aşa, tu trebuie să-l înţelegi pe celălalt.

Dacă eşti nefericit, e de la prea multă carte. Pentru că incultura aduce fericirea şi proştii zambesc pentru că le vibrează universul ca unor fii neprihăniţi.

Dacă adaugi în propoziţie şi alte cuvinte în afara unui subiect şi-a unui predicat, faci filosofie şi epatezi, deşteptul lui peşte, iar dacă foloseşti prea multe neologisme şi faci o trimitere către o cărţulie fundamentală, rişti să pari un arogant care vrea s-arate cât e de deştept.

Oameni cu ţapina-n creier.

I-te, bă, aroganţă: Lennie Small a crăpat de la atâta retard pentru că-n loc să citească o carte, s-a gândit el să pună mâna acolo unde nu-i fierbea oala, om cu simţurile exacerbate şi neprihănit de mizeria care există în afara oalei cu ciorbă şi-a unui crac frumos în rochie de mătase.

duminică, 11 iulie 2010

Cenzură şi ce-njură

Am auzit, din nou, rostindu-se ideea conform căreia adolescenţii ar trebui feriţi de Cioran sau Kafka, pentru că-i deprimă şi le freacă psihicul, aşa cum au păţit emiţătorii vorbelor.

Cică e o vârstă fragedă la care e uşor să pui botul la jalea autorilor.

Dar nu cumva respectivii adolescenţi sunt deja frecaţi când pun mâna pe Kafka sau Cioran şi nu fac decât să se regăsească printre rânduri, fiind apriori pregătiţi să rezoneze?

Dar de ce nu li se oferă şi altceva? Dacă-l vezi pe adolescent citindu-l pe Cioran şi vrei să te asiguri că rezonează în mod autentic, oferă-i sub năsuc şi-un scriitor cu încredere-n oameni.

Ca să se bucure şi el, copilu'...

Păi nu?

sâmbătă, 10 iulie 2010

Să-mi bag

Pe mine mă interesează cum o ducem noi, în ţara asta, pentru că eu în ţara asta trăiesc. Mi se cam rupe de cum trăieşte africanul, irakianul sau moldoveanul de dincolo de Prut. În ce mă priveşte, crizele de empatie ţin destul de puţin. Ie-te na.

Nu-nţeleg o chestie.

România este afectată de inundaţii şi mulţi cetăţeni români sunt disperaţi. Nu reuşim să facem faţă catastrofelor.

În schimb, Băsescu discută cu marea revelaţie moldovenească Mihai Ghimpu despre disponibilitatea României de a oferi materiale de construcţii Republicii Moldova în baza împrumutului nerambursabil de 100 de milioane de euro acordat Chişinăului.

Ţara asta nu se poate câca de foame, în schimb pompează bani în curul naţiei de la est de Prut care, draga doamne, o duce şi ea rău.

Asta după ce le-am dat curent electric pe banii cetăţeanului român pe care, în esenţa lui, îl doare-n cur de fraţii de peste Prut.

Şi asta după ce-am primit, de-a lungul timpului, tot felul de critici mizerabile de la ilustrele lor conduceri, precum şi de la mulţi dintre iluştrii lor cetăţeni propăşiţi în Românica noastră scumpă, care ne acuză una-două, la noi acasă şi habitând pe banii statului român, că "i-am vândut ruşilor".

Dacă i-am vândut, se pare că nu i-am vândut bine.

Fixaţie între două părţi

Partea I (pentru cei ce înţelege)

"Orice drum e fals dacă nu-l facem cu un ţel care să fie altul decât drumul în sine." (JC)

Nu ştiu de ce, dar m-am gândit la acumularea nevrotică de bani (falşi). Banul devine ban atunci când este cheltuit, deoarece a fost şi continuă să fie un mijloc de a obţine ceea ce vrei să obţii.

A aduna averi doar pentru a avea averi pe care să nu le foloseşti, autosabotându-te spiritual şi chiar material, mă trimite cu gândul la anumiţi specialişti care m-au inspirat la un moment dat (de care mi se face dor uneori) şi care ar considera situaţia ca fiind apanajul unei fixaţii nemetaforice şi foarte simpatice, purtând o denumire de sorginte freudiană: fixaţie anală.

Partea doi (pentru cei ce nu-nţelege)

Mă tem că iar o să-mi sară cineva în cap (e o metaforă!) acuzându-mă că sunt mai preocupat să-mi etalez cunoştinţele decât să exprim cu adevărat ceva. În mintea lor, orice comunicare în scris ar trebui să se bazeze doar pe sensul propriu al cuvintelor şi pe propoziţii simple, cu subiect şi predicat. Altfel, faci filosofie şi nu mai înţelege nimeni nimic.

Reformulez:

A aduna averi de dragul averilor este egal, în opinia mea, cu un câcat.

vineri, 9 iulie 2010

Pro fund şi explicit

Navigând pe apele învolburate ale internetului, am dat peste o poză de-a lu' Lady Gaga şi-am realizat că are faţă de copilă precoce, dar tută, de la liceul agricol, căreia nu-i place "cartea".

Nu mă întrebaţi cum fac asocierile.

Şi dacă tot veni vorba, ţin să subliniez faptul că potenţiala acuzaţie de corupere de minori pune o barieră acolo unde n-ar trebui să mai existe. Cifra 18 este exagerată. Specialiştii europeni ar trebui să se întrunească, după care le aduc eu vreo câteva copiliţe de 13 ani vechime (o, da!) care să se perinde prin faţa lor, să le zică vreo două şi să le facă vreo trei.

Şi vedem pe urmă cine pe cine corupe.

Şi, doamne-iartă-mă!, dacă te îndrăgosteşti, de la 13 la 18 e atâta amar de vreme!...

Copiii din ziua de azi...

Suprafaţa iese ca uleiul la adevăr

Mi s-a spus astăzi că sunt un om consecevent în încăpăţânarea mea.

Foarte drăguţ, în sfârşit cineva şi-a dat seama de adevăr. Era ofticant să aflu din guriţele altora că sunt aşa şi pe dincolo deoarece umblu cu X sau cu Y, deşi era posibil ca umilul nostru comportament să coincidă sau ca atitudinile altora să se ia la fugă după ale mele.

Nu de alta, dar vorbuliţele alea mi se păreau într-atât de sucite pe dos, încât îmi creau o senzaţie de operaţie de amigdalite scoase prin cur.

joi, 8 iulie 2010

Destin

- Dacă băiatul ăsta face două facultăţi, master şi dup-aia face şi doctorat, mă tem c-o să se strice de cap! Mai ştiam eu pe unul care a făcut două facultăţi, a înnebunit şi dup-aia vindea brânză pe drum.

Canon barbarul

Încercând să explic într-un mod simplist şi reductibil, arta mi se pare apanajul trăirilor interioare care pot să fie, pentru artist, aşa cum sunt, iar talentul absolut necesar îl ajută pe creator să exprime ceea ce simte şi ceea ce gândeşte şi să lase loc viselor celorlalţi. Pentru că e artă, nu o maşină de tocat, un motor Diesel sau un laptop care funcţionează pe baza unor legi fixe, a unor canoane şi care nu pot să fie altfel decât ni se prezintă.

Dansul este considerat ca fiind artă, însă mă lovesc de o problemă atunci când îmi propun să mă uit la un concurs de dans sau de patinaj artistic: sunt prea multe canoane! Artiştii din ring sau cei de pe gheaţă nu au voie să danseze şi să simtă muzica aşa cum o simt, căci dacă fac asta, sunt consideraţi dansatori sau patinatori de mâna a treia.

Trebuie să respecte regulile, să se conformeze unor directive date de unii, canonice şi de neevitat, uneori stupide şi prin esenţă false, pentru a ajunge în top şi, evident, a fi consideraţi cu adevărat artişti.

Mi s-ar putea reproşa faptul că oriunde există canoane. E adevărat, dar în literatura nu se execută un triplu tulup, iar puntea dintre inconştientul artistului şi lumea exterioară se clădeşte atât de frumos...

Apolodor din Damasc, iar urmele podului rezistă şi astăzi.

În timp ce singurele ziduri veritabile ar trebui să fie cele interioare, impuse exteriorului, canonul artistic e un zid impus interiorului din exterior pentru a facilita înţelegerea celor care vor să-nţeleagă, iar artistul conformist nu este un artist pur, desăvârşit, ci un artist în a exprima ceea ce vrea să exprime, jalonând prin labirintul zidurilor care-l conduc în faţa reflectoarelor.

Am citit zilele acestea prin "Şotron"-ul lui Cortazar, o carte care reprezintă o idee, o încercare şi o stare de spirit cu lumini şi umbre în care câteva ziduri (nu toate!) au fost dărâmate.

miercuri, 7 iulie 2010

Din nou, sublim

Ah... Iubesc mai mult decât permite iubirea... Finală europeană la Cupa Mondială...

Şotron

Vremea de-afară îmbibă lectura cu miros de ploaie, iar o carte bună oferă esenţe şi simţuri, chiar şi atunci când stă pe noptieră.

luni, 5 iulie 2010

Aim telin ia, dis iz a şit!

Simt că îmbătrânesc atunci când mă gândesc că:

- mă-ndrept spre media de vârstă a jucătorilor de fotbal de la Cupa Mondială;

- am prieteni de treizeci şi ceva de ani;

- peste câţiva ani o să pot admira pe stradă fete cărora aş fi putut să le fiu tată;

- mai mult de jumătate dintre colegele pe care le-am avut până s-ajung la facultate sunt măritate (şi multe dintre ele au copii).

În rest, tânăr ca la 18. Cu martori.

Hora iubirii

Băieţii de la Antena 3 s-au proptit în domnul primar Aurel Olărean, un ilustru reprezentant al intelectualităţii bucovinene, un domn distins, rafinat şi degrabă vărsătoriu de vorbe de duh.

Cu alte cuvinte, un prost.

Simţeam nevoia să spun asta. Să nu vă aşteptaţi să existe în text o relevanţă a vorbelor mele răutăcioase şi gratuite.

Ideea e alta.

În zonă sunt inundaţii, nişte case au fost luate de ape şi există mulţi oameni care alaltăieri erau fericiţi, iar astăzi sunt trişti. Însă în Rădăuţi se benchetuieşte de zor, după cum aţi aflat din postul precedent.

Mogulul dă în toţi tovarăşii de furt ai lui Băsescu şi si-a proptit trupeţii, acum vreo trei zile, în urbea Rădăuţilor, unde domneşte maimuţoiul olărean pe care l-au băgat în corzi şi l-au făcut să promită că reziliază toate contractele cuco mercianţii şi că în Rădăuţi nu va mai chefui nimeni.

Căci cum să chefuieşti în Rădăuţi când în zonă (dar nu în oraş!) au fost inundaţii? Cum? Cât cinism şi câtă lipsă de spirit civic să ai???

N-a reziliat nimeni nimic. Gabi i-a văzut pe haiducii media cum s-au aşezat după emisie la chef, iar eu mă-ntreb ca omu'.

Cum pot nemţii să organizeze un festival al berii în aceeaşi perioadă în care în Africa se moare de foame???

Dinrect din cer

Zilele Rădăuţilor reprezintă un punct de referinţă în minţile ţăranilor din depresiune. Sunt zilele în care ei îşi acoperă trupul nespălat cu o cămaşă albă şi grohăie cu aromă de mici şi bule de bere.

Deşi Rădăuţiul a fost, de-a lungul timpului, un important centru cultural al regiunii, zilele sale nu sunt impregnate de rafinament.

Muzică proastă, mici, bere, cocalari şi piţipoance ieşite la promenadă şi bălind cu o figură tâmpă, dar cu coada ochiului, la tot ce li se iveşte-n cale.

Bâlciul atrage amatori de bâlci.

Au hamsii bune. Fără usturoi şi fără mămăligă, dar la standarde.

Patru domnişoare pline de stil, purtând curele sclipitoare, pantaloni albi sau gri de trening, bluziţe decoltate şi gentuţe aurite, se plimbă pe strasse printre tarabe, vobind despre nu ştiu ce crăpătură de la gentuţă care apăruse fără voia lor divină. O cioară le vede, băleşte la ele de după taraba la care vinde şi-o strigă pe una: "Domnişoara! Domnişoara! Am eu nişte lipici să-ţi dau, s-astupi crăpătura!"

Finuţa nr. 1: "Hă, hă!"

Finuţele nr. 2 şi 3: "Ce-a zis???"

Finuţa nr. 4: "Eu nu-s domnişoară, coaie!"

În august va fi şi mai rău. Se vor întoarce mizerabilii din ţările calde.

vineri, 2 iulie 2010

Hai pa!

Mondialul este perfect. După o repriză plină de aroganţă braziliană, olandezii s-au trezit, iar vedetele lui Dunga au plecat acasă.

Au inventat samba pentru a fi jucată-n Olanda.

Praf în ochi

După ce umblu la ţară prin ploaie, ochelarii mei sunt curaţi.

După ce umblu în Bucureşti prin ploaie, ochelarii mei sunt murdari. În căderea lor telurică, picăturile de ploaie ajung pe lentile îmbibate de praf.

După cum ar spune poeţii, din cer cad bulgări de noroi.

În Bucureşti există aproximativ 200 de tone de praf pe km pătrat.

marți, 29 iunie 2010

Trailalaila

Am primit de la Gabi un link c-un băieţaş rus care cântă mişto. A intrat şi-n Guiness Book pentru că poate cânta pe nu ştiu câte octave. Vitas işi zice.

Despre noua mea jucărie

Au venit nişte francezi în tărişoara noastră, prin '92, şi la aeroport s-au mirat: "Au şi asfalt!...".

Nu ştiau mare brânză despre noi. Credeau că trăim ca-n Somalia. Oricum, francezii sunt nişte dobitoci.

Însă, uneori, mă simt şi eu dobitoc. Când?

Băieţii de la Google au dezvoltat o aplicaţie drăgălaşă pe nume Google Maps. Au şi-un omuleţ pe care-l plasezi frumuşel unde ai chef în oraşele din lume şi-ţi apar fotografii din zonele respective.

M-am simţit un dobitoc atunci când am văzut, de exemplu, cartiere drăguţe în oraşele din Mongolia, dotate cu terenuri de sport cu gazon sintetic, cu mall-uri, temple sau parcuri îngrijite.

Tindeam să cred că n-au nici asfalt.

P.S.: Ştiu că-i de mirare pentru mulţi dintre voi. Să nu uităm, însă, că mongolul produce mai mult decât basarabeanul. Mă refer la PIB-ul pe cap de locuitor. În Chişinău găseşti terenuri cu gazon sintetic, mall-uri, catedrale şi parcuri îngrijite. De ce n-ar exista şi-n Ulan Bator?

luni, 28 iunie 2010

Wonderful Life

Nu ştiam varianta asta. Şi cred că i-ar sta chiar mai bine cu mai multe electrice, inclusiv c-o chitară bas mai agresivă.

Mă duc la vale

Asta am ascultat astăzi la cafea. O fi semn de bătrâneţe.

duminică, 27 iunie 2010

Seduse şi abandonate

În litereratură apare deseori sintagma "sedusă şi abandonată", autorii conferindu-i nuanţe pline de tristeţe, mister, compasiune şi, de ce nu, empatie la braţ cu victimizarea.

Cunosc şi eu câteva cazuri cu femei "seduse şi abandonate", însă nuanţele literare mi se par mult prea departe de realitate.

În mod evident, nu am pretenţia ca literatura să se conformeze în totalitate realităţii. Puţine curente literare au făcut-o, celelalte reuşind cu mai multă graţie să se conformeze unor idei.

Dar eu nu sunt scriitor, iar şabloanele nu mă impresionează, deci îmi permit să văd lucrurile altfel.

Bărbaţii nu mai seduc, ei vrăjesc. Conotaţie de cartier, vulgaritate şi scop unic: să fută.

Femeile vrăjite şi abandonate, care suferă nespus (altfel n-ar fi apărut cuvântul "abandon", care face trimitere către tristeţe), consideră c-au fost seduse. Sună mai bine. Şi când consideră c-au fost seduse, înseamnă că sunt naive.

Cred că naivele, în acest caz, se împart în doua categorii: toante şi virgine.

Sferele celor două noţiuni se pot întâlni undeva la mijloc, astfel încat unii subiecţi să se afle simultan şi într-o categorie, şi în cealaltă.

Deci fâsss. Nicio categorie nu-mi provoacă milă şi când voi mai întâlni o carte în care se aduce vorba despre vreo copiliţă sedusă şi abandonată, o donez unui anticar la Universitate.

Sau i-o dau unei femei seduse şi abandonate. Cartea, zic.

Sunt fericit

Gata. Oricine poate să câştige Cupa Mondială. S-au dus acasă şi americanii, ultimii sugători de jabulani. Niciuna dintre cele trei echipe pe care le detest n-a ajuns în sferturi. De-acum voi urmări Mondialul detaşat de teluric...

sâmbătă, 26 iunie 2010

Ie-te!

Ce tari sunt copcilele astea...

vineri, 25 iunie 2010

Daaaaaaa!!!

Trei echipe voiam să se ducă dracului la Cupa Mondială: Italia, Franţa şi SUA. Ultima n-are cum să conteze prea mult, iar primele două m-au adus în pragul nirvanei: s-au dus acasă la mamele lor de pe ultimele locuri din grupă. Pentru că sunt nişte penibili mizerabili şi aroganţi, sugători de jabulani.

SUA, big brothers are watching you!

joi, 24 iunie 2010

La brass cu-altcineva

Când manevrezi tacâmuri, mai important decât o furculiţă scăpată în faţa şefului este modul în care te apleci după ea.

Greşeala e omenească, însă stilul de înot prin balta existenţei persistă şi te defineşte.

marți, 22 iunie 2010

Briză

Ah... Iubesc... Franţa nu mai joacă fotbal...

Polarităţi şi har

În timp ce unii au probleme în a sesiza valoarea acolo unde există, alţii au probleme în a sesiza non-valoarea, admirând tot felul de oameni a căror singură calitate este aceea de a nu fi răi.

2010

În secolul 21 există ţări unde se practică pedeapsa cu moartea prin decapitare. Legea trebuie să triumfe, iar statistica jonglează cu numerele.

În 2008 au fost decapitate în Arabia Saudită 102 persoane. În 2009 au fost decapitate 67 de persoane, însă în 2007 şi-au pierdut capul 153 de răufăcători.

Anul acesta au crăpat (asimetric) 15 oameni. Pe unul l-au şi crucificat fără căpăţână ca să servească drept exemplu foştilor săi concetăţeni.

Anul de graţie 2010.

Mă-ntreb dacă altfel nu se poate. În mod evident există şi alte ţări, poluri ale democraţiei şi ale drepturilor omului (tare), în care se practică pedeapsa cu moartea, însă problemele mele sunt, de această dată, de ordin estetic.

Decapitarea este urâtă. Şi cum ştim că omul comite fărădelegi pentru că nu se gândeşte la consecinţele faptelor sale sau pentru că este convins că n-o să fie prins (pentru că altfel nu le-ar mai comite), iar urâţenia execuţiilor n-are niciun efect, de ce atâta sânge?...

Când spun că mă bucur că sunt român şi că trăiesc în această ţară, se uită lumea la mine pieziş...

Dar lumea, dom'le, n-are viziune.

2010.

luni, 21 iunie 2010

Respect

Cred că declaraţia de independenţă nu apare doar atunci când îţi câştigi proprii bănuţi, ci şi atunci când îţi permiţi să-i înjuri pe toţi cei pe care ai vrut să-i înjuri de când erai mic.

Respectul se căştigă, însă graniţa dintre ceea ce ţine de cel care câştigă respectul şi ceea ce ţine de cel care-l oferă este foarte fragilă.

Îi admir pe cei care oferă respect din oficiu, fără ca celălalt s-ajungă să-l merite.

Eu nu sunt aşa. Pentru mine, la început toţi sunt o apă şi-un pământ. Pot să-i privesc cu admiraţie, pot să fiu politicos, am tendinţa de a simpatiza de la început o persoană şi nu mă impresionează funcţiile, gradele şi alte rahaturi. Dar până la respect e, uneori, cale lungă...

sâmbătă, 19 iunie 2010

A murit Jose Saramago

Scriitorul pe care l-am îndrăgit cel mai mult, Jose Saramago, a trecut ieri în eternitate, la vârsta de 87 de ani.

Orice aş spune, ar părea de prisos.

Citiţi pe-aici.

Un tramvai numit demenţă

Din punctul meu de vedere, tramvaiul 41 este unul dintre cele mai bune lucruri care i s-au putut întâmpla oraşului. Ţin minte, însă, câtă isterie a provocat pe la televiziuni transformarea rutei.

Se reproşa atunci faptul că nu mai pot oamenii să traverseze pe unde au coaiele lor chef. Într-un oraş sufocat de traficul rutier, problema pamfletarilor era o babă înţepenită-n gardul care mărgineşte şinele de tramvai.

Aripile pietonilor fuseseră tăiate, iar prin arătură circula cel mai rapid tramvai al oraşului. Murise libertatea, iar ţăranii fuseseră încătuşaţi.

Asta aşa, că mi-am adus aminte.

Mi-e greaţă de posturile româneşti de televiziune, iar cele străine nu ma interesează.

vineri, 18 iunie 2010

Sare şi piper

Am simţit constant, în ultimele zile, că viaţa nu mai are condimente şi că ceva lipseşte din peisaj. Abia astăzi mi-am dat seama ce.

N-am mai ascultat muzică de vreo săptămână.

miercuri, 16 iunie 2010

Lost in peace

Am terminat sesiunea şi mă declar despovărat de ceva ce nu m-a împovărat.

Caniculă

Sunt o persoană rezistentă la căldură. Decât să fie foarte frig, mai bine să fie foarte cald.

Preferinţele sunt după firea omului. Având un suflet foarte cald, paşii mă poartă mereu înspre soare.

Dar faza e următoarea.

Când e foarte cald, nu pot să mănânc. Organismul decide că are destulă slănină pe sub piele şi nu doreşte să se fiarbă pe sine la adăpostul slanei. Deci poftă de mâncare, ciuciu. Şi dacă nu mănânc, n-am energie.

Căldura moleşeşte. Nu pot să citesc nici măcar beletristică în condiţii decente.

Sunt alergic la aerul condiţionat. Cred. Ideea e că mi se injectează ochii şi parcă am cuie-n cap dacă intru în contact cu aerul condiţionat, deci nu doresc să-mi cumpăr.

Locuiesc într-un cartier de beton, drăgălaşul avantaj fiind acela de a avea un pom în faţa geamului, care ţine umbră.

În casa asta, nimeni nu găteşte decent. Numai prostii. Nimic nu mă motivează să deschid frigiderul. Mi-e dor de mama.

Mie nu-mi place să gătesc.

Fac trei duşuri pe zi şi tot năclăit mă simt. Dar măcar nu mă mai simt umflat.

Mama dracului de vuvuzele.

marți, 15 iunie 2010

Atletism

Sunt un spectator amuzat.

De multe ori am fost vârât în competiţii în care nu-mi doream să mă aflu şi mi s-a atribuit capacitatea supranaturală de a avea ambiţii concurenţiale de durată.

Vreo şapte ani s-a crezut, în şcoala generală, că-s în concurenţă cu o fetiţă destul de nefericită. Războiul era, de fapt, al altora.

Cu fetiţa am nimerit şi la liceu, muncea pe branci, avea note mai bune deoarece singurele pauze de la învăţat erau reprezentate de momentele în care dormea, mânca, făcea pişu şi caca, galeria ei din sat afirma sus şi tare că era prima din clasă (deşi, evident, nu era), numai că printr-a zecea a cunoscut ceea ce-n limbaj popular se numeşte "bărbat" şi-a abandonat şcoala.

S-au zbătut cu toţii degeaba timp de 8 ani jumate. Şi ce mişcări de trupe, ce ansamblu de viori cu coarde, ce de note şterse şi modificate în catalog ca să iasă prima, ce de vorbe şi scandări...

Prin liceu existau câteva arogante (şi chiar vreo doi aroganţi) care se credeau genii şi care promiteau multe audienţei.

Eu mă exclud din competiţie şi oricum mi se rupe de succesul lor.

Însă nu pot să nu observ că cei consideraţi pe vremuri outsideri ajung să realizeze lucruri foarte drăguţe, în timp ce reprezentanţii intelectualităţii, pe atunci încă neşlefuite, continuă să fiinţeze cu asperităţi.

Şi cum "două treimi din faimă se află în cap" (proverb latin), spectacolul mă fascinează şi mă amuză teribil atunci când apare pe scenă o ilustră reprezentantă a fostului D care se laudă cu un anumit lucru exact acelui om care a realizat de două ori mai multe.

Nu eu sunt cel care a realizat de două ori mai multe şi, evident, nu sunt nici o ilustră reprezentantă, deoarece toţi cei care mă cunosc pot să susţină cu mâna pe inimă că-s băieţel. Şi-i cred.

Dar a fost frumos şi continuă să fie.

Degeaba eşti primul după un kilometru în care ai alergat ca nebunul, dacă te-ai înscris la maraton.

Urăsc vuvuzelele

Nu mă mai pot abţine.

Urmăresc Cupa Mondială, însă am o problemă serioasă cu vuvuzelele. Sunt cea mai mare porcărie care putea exista. Se plâng antrenorii că nu-s auziţi de către jucători, se plâng jucătorii în teren că nu se înţeleg, se plâng comentatorii, se plâng telespectatorii, se plâng televiziunile, se plânge toată lumea.

Dar rahaţii ăia de sud-africani continuă să admită vuvuzelele pe stadioane ca să enerveze zeci de milioane de oameni, inclusiv pe-ăia care ară terenul, ca să sufle-n ele şi-n demenţă vreo treizeci de mii de proşti (care oricum ar veni la meciuri).

Nişte dobitoci.

Tot campionatul ăsta mondial este impregnat de un bâzâit cretin şi enervant.

luni, 14 iunie 2010

Ce trist amor

Să vrai,/ Să stai,/ Cu cei ce mor.

Mens sana in corpore sano.

Aşa zicea latinul. Şi cum ştiu că deţin o minte sănătoasă, fiind un model de luciditate şi verticalitate mentală pentru ceilalţi, m-am hotărât să dau atenţie şi corpului în care vieţuiesc.

Aşa că alerg dis de dimineaţă, împreună cu distinsa mea colegă, pe digul Lacului Morii.

Astăzi am văzut un mort.

Imediat după ce-am început să accelerăm arderile, am văzut o pungă mare şi mi-am imaginat că românii au atins culmea nesimţirii şi-au lăsat pe cărare ditamai sacul aurit şi sclipitor.

Dar n-a fost aşa.

Doi poliţişti veseli îl păzeau.

A durat mult timp până au apărut băieţii ca să-l colecteze şi-n prealabil cred c-a fost vizitat de nişte ţigani cu trăsura, motiv pentru mine să-mi imaginez că voiau să-l plimbe cu şareta pe strasse.

Poate că par cinic, dar ceea ce spun nu este imposibil. Când a crăpat unul în tren din cauza caniculei, între Tecuci şi Făurei, trenut a stat în gară vreo oră, au scos mortul într-o pătura oarecare şi l-au băgat într-un ARO oarecare, aparţinând probabil unui băiat bun c-o maşină spaţioasă, chemat să ajute.

Cică lacul ăla a fost construit pe un cimitir şi de-aia se îneacă atâţia oameni în el, an de an.

De-aia, precum şi din cauza faptului că intră în apă înfiebântaţi pe timp de caniculă de le stă inima-n loc de la şocul termic, că înoată până în punctul în care sunt prea departe ca să mai ajungă la mal sau că pescuiesc iarna la copcă şi se rupe gheaţa sub ei.

duminică, 13 iunie 2010

Ornitorincul cu ochi de calcan

Viaţa este o sumă de prezenturi care trebuie trăite ca atare. Planurile din prezent fac ca prezenturile viitoare să nu ne prindă nepregătiţi.

Însă prezenturile se metamorfozează în trecutul unic şi devin un cristal solid şi un fluid mental.

Clipa prezentă este coada trecutului şi nu putem şti ce fel de coadă este dacă nu ştim ce animal o poartă.

După copac

Ne-am obişnuit să interpretăm cauzalitatea respectând rigorile unei logici aparente şi deseori superficiale. Credem că un lucru ar trebui să fie într-un anumit fel pentru că aşa ar fi logic să fie. Dar.

De puţine ori aroganţa este cauzată de merite.

Multe femei frumoase se vând pentru nimic, căci raportul dintre frumuseţe şi valoarea ei are şase miliarde de logici şi doar trei miliarde se pot dovedi mereu profitabile.

Mulţi oameni deştepţi ajung la deratizare fără să existe şobolani.

Mulţi oameni mor pentru c-au crezut că trebuie să moară.

Mulţi oameni îndură, nu pentru că n-au de ales, ci pentru că ei cred că trebuie să îndure.

Când un om loveşte un alt om, unul vrea să lovească iar celălalt este gata să se interpuna între neant şi pumn. O dată, încă o dată şi încă o dată, căci fiecare are nevoile lui.

Cearta se poartă întotdeauna în doi.

Principala calitate a unui bun şef nu este competenţa în domeniul în care conduce, ci competenţa de a fi şef.

Şi un proverb pe care l-am citit ieri: "Majoritatea celor care cântă cântece de cavalerie sunt pedeştri."