vineri, 4 decembrie 2009

"Eseu despre luciditate", Jose Saramago

Mă întrebam cum ar scrie Jose Saramago o recenzie, folosindu-se de stilul său inconfundabil, dar încercarea, deşi nereuşită, moarte nu poate s-aducă, să vorbim, deci, puţin despre autor, acest geniu al literaturii care a luat Premiul Nobel în 1998, pentru literatură, desigur, un geniu care s-a impus cu autoritate în domeniu după ce în tinereţe lucrase ca mecanic, disecând mecanismele societăţii în care trăim cu minuţiozitatea unui mecanic şi scriind romane cu o mare luciditate şi c-un umor de geniu, dar ieşind din canoanele literare şi folosindu-se de reguli proprii de punctuaţie şi de construcţie a frazelor lungi şi îmbietoare, dând lecturii o muzicalitate rar întâlnită şi-un ritm demn de Camoes, Pessoa sau de alţi poeţi din patria sa, Portugalia.

“Eseu despre luciditate” poate fi considerat ca fiind continuarea unui alt roman de excepţie al lui Saramago, “Eseu despre orbire”, dar la fel de bine poate fi privit ca fiind un roman în sine, independent de alte scrieri ale autorului, dar poate vă-ntrebaţi despre ce-i vorba-n carte, aşadar şi prin urmare, romanul debutează cu un scrutin general în capitala unei ţări imaginare, necunocute nouă, dar obişnuite, universalitatea acesteia fiind evidentă şi sărind în ochi lucid, dar iată că la sfârşitul zilei, după ce încetează numărătoarea voturilor, aflăm despre faptul că majoritatea covârşitoare a populaţiei a votat în alb, ciudat şi constituţional mod de protest împotriva clasei politice, dar conducătorii nu se lasă şi atacă frontal, haideţi din nou la urne duminica viitoare, dar, fatalitate, numărul votanţilor în alb devine şi mai mare.

Despre implicaţiile acestei acţiuni colective ne vorbeşte Saramago cu o mare luciditate şi cu un simţ al umorului deosebit de fin, este un roman despre politică, despre limitele sistemului de guvernământ din ţările democratice, despre realitatea crudă a societăţii în care trăim, dar Saramago are preocupări bizare şi nu se opreşte aici, el evidenţează, de asemenea, incapacitatea instituţiilor aşa-zis democratice de a gestiona o criză iscată din manifestarea unui drept constituţional al oamenilor, acela de a vota în alb, instituţii care se plasează din ce în ce mai departe de axa democraţiei, devenind cinice, îngrăditoare şi opresive, nu-i aşa, fiecare cum poate, ele pot să fie aşa cum sunt, Saramago poate vorbi despre ele iar noi vom putea observa în detaliu complexa dinamică a guvernării umane, o guvernare care este departe de raţionalitatea pe care ne aşteptăm să o manifeste, ah, ce carte bună, nu doar datorită valorii sale artistice şi a perspectivei pe care ne-o propune, ci şi prin raportarea la contextul alegerilor actuale din România şi la nemulţumirea populaţiei vizavi de clasa politică, atenţie, stimaţi politicieni, oamenii se pot guverna şi singuri.

P.S.: Intraţi aici şi mai ales aici, unde o să descoperiţi o serie de articole drăguţe, scrise de oameni talentaţi şi entuziaşti. Este vorba de ARTe, o revistă de arte şi culturi.

Un comentariu:

boldea cel mare si sfant spunea...

da' calcanul ai citit? :))))