Ştiaţi că...

Am terminat facultatea. Însă am un regret, şi-o să vedeţi îndată la ce mă refer.

La noi în facultate a vieţuit un tânăr (?) domn (?) extrem de popular în felul său ciudat de a fi şi de a se prezenta lumii întregi, un om bizar, de neînţeles pentru noi, ăştia mai păduchioşi, studenţi apţi pentru a juca rolul terenului de intruzivitate, a se citi băgare-n seamă.

Un om agăţător ca un pui de cimpanzeu de mămica lui, ca o liană de eucalipt, ca un scaiul de cur, ca lipca (expresie moştenită de la mama al cărei sens mi-e necunoscut), ca muribundul de viaţă, ca telefonul de Răşcanu, ca el de toată lumea.

Nu insist, postul e pentru connaisseuri iar personajul (unde eşti tu, Caragiale, maestre?) e arhicunoscut.

Pe-un picior de mipi, pe-o gură de rai, m-am hotărât să mă fac util fostei colectivităţi în care-am vieţuit, pe alocuri, timp de patru ani. Să mă fac util acestui munte Athos al existenţei noastre (bisericuţele fiind la putere), şi să relev sensul unei realităţi la care martoră a fost toata suflarea studenţească de la Leu în sus, şi anume unghiile.

Asta ca să nu spuna foştii mei colegi care mai intră pe blogul ăsta că n-au învăţat nimic de la mine.

Ei bine, de ce are el unghiile mari?

Ca să cânte la chitară? Răspuns: nu!

Ca să-şi folosească mâinile pe post de greblă? Răspuns: nu!

Ca să-şi pieptene cu ele chelia? Răspuns: nu!

Ca să le folosească pe post de solniţă? Răspuns: nu!

Ca să se facă samurai şi să le bage-n gât la duşmani, să moară bibi? Răspuns: nu!

Ca să... bată darabana? Răspuns: nu!

Ci pentru că prietenii lui au calculatoare şi-şi foloseşte unghiile ca să desfacă piuliţele drăciilor pe care le repară!

Repet: asta ca să nu ziceţi că n-aţi învăţat nimic de la mine. Acum pot să mor liniştit.

Unghia de 5 nu merge. Să folosim unghia de 7...