duminică, 8 iunie 2008

Sven Hassel - un soldat pe timp de pace

Celebrul autor al romanelor cu Porta, Micuţul şi Legionarul are 91 de ani şi trăieşte la Barcelona.

De ce nu aţi fost tentat niciodată să scrieţi despre perioada de după 1945, când aţi fost deţinut şi într-un lagăr?

Nu a fost vorba de lagăr, ci de o închisoare din Rusia, iar apoi de una daneză - şi am ajuns acolo pentru că făcusem parte din Wehrmacht. Îmi amintesc şi acum foamea, suferinţa şi tratamentul brutal la care am fost supuşi. Nu am scris niciodată despre experienţa mea de prizonier de război şi nici despre sfârşitul războiului la Berlin – acest lucru urma să fie subiectul celui de-al 15-lea roman al meu, numit „Minunata înfrângere". Motivul pentru care nu am scris până la urmă acest roman a fost unul evident: lipsa timpului şi povara anilor.

Aţi lucrat la un moment dat într-o fabrică de automobile. Nu prea există informaţii despre dumneavoastră din acea perioadă sau despre perioada în care aţi suferit de febră caucaziană...

În 1953, a fost publicată „Legiunea blestemaţilor" în Danemarca. Pe atunci eram şeful uzinei Mercedes Benz, în portul liber din Copenhaga. În ‘57, m-am îmbolnăvit şi am rămas aproape paralizat, deci incapabil să mai muncesc.

De aceea, Dorthe, soţia mea, mi-a sugerat să mai scriu o carte. Medicii din Danemarca nu au reuşit să mă vindece, dar cei de la Institutul de Boli Tropicale din Hamburg aveau ceva experienţă în boala mea. M-am dus la ei, dar nu prea aveam bani, aşa că nu am putut să-mi permit tratamentul. Acesta, în cele din urmă, a fost achitat de Primăria Hamburg, căreia îi voi fi pe veci recunoscător. Romanul „Gestapo" este dedicat oraşului Hamburg.

De ce aţi ales să locuiţi în Spania?

Am ales Spania pentru că îi citisem pe Hemingway şi pe Arturo Barea. Din descrierile lor m-am îndrăgostit de Spania şi de spanioli. Unele din cărţile mele au fost interzise, însă, de cenzura lui Franco. Locuiesc în Barcelona de 40 de ani şi nu regret nicio secundă.

...

Articolul e preluat integral de aici, iar motivul pentru care am făcut acest lucru este unul simplu: cărţile lui Sven Hassel m-au încântat enorm la vremea lor, le-am citit cu plăcere, mi-au arătat adevărata faţă a războiului într-un stil plin de umor, însă fără eufemisme şi poezii inutile. Căci lumea pe care o descrie suportă umorul, dar nu suportă versul.

Ţin minte şi acum momentul în care am găsit lângă papuci, în dimineaţa zilei de Sf. Nicolae, patru cărţi cumpărate de mama. Patru cărţi scrise de Sven Hassel, patru cărţi care mi-au povestit despre un război urât, scrise fără o mare valoare stilistică, dar cu valoarea unei mărturii venite din partea unui om care a fost exact acolo unde era mai rău.

Şi, da, etapa "literară" în care îl citeam pe Sven Hassel a fost una frumoasă.

4 comentarii:

richie spunea...

Sven Hassel mi-a incantat si mie adolescenta. Povestile cu Porta, Micutul si ceilalti mi-au starnit zambete si mi-au deschis ochii spre realitatea razboiului: pe front nu exista buni sau rai, totul e supravietuire, ucide sau vei fi ucis.

Bogdan spunea...

Si eu am avut perioada literara de care vorbesti. Si ii aduc aminte cu placere de cartile lui. Tocmai din cauza asta ma gandesc serios la colectia de lux de la Adevarul a lui S.H.

PS: si a lui Vintila Corbul, si a lui James Clavell... dar asta e alta poveste.

telefoane nokia spunea...

Sven Hassel, consider ca este un scriitor adevarat. De cand ma stiu nu mi-au placut cartile cu prea multe descrieri, ci acealea care aveau un mesaj, si cartile sale sunt de acest gen. Ele spun un adevar vazut prin ochii unui om care a trait acele clipe, exact cum le-a vazut. Dupa cum ziceati si voi........ ne-a incantat adolescenta...

KamZara spunea...

Wow...mai traieste? Am citit si rascitit aproape tot ce a scos (cred ca-mi lipsesc 1 sau 2 carti). Foarte bune cartile si cu niste pasaje care te impresioneaza asa tare ca nu le poti uita, sau simti ca esti si tu acolo, in timp ce citesti...
"Ne intrebam daca vom mai putea mangaia vreodata un porc fara sa ne gandim la ce gust are..."