luni, 30 iunie 2008

Hasta la vista!

Nu că m-aş fi spetit scriind pe blog, dar de data aceasta nu voi mai scrie nici cât am scris până acum. Pentru că plec în Vamă. Cine mai doreşte, mă găseşte apt de bere în acel colţ de ţară. Până pe la o luni sau marţi. Aştep cu nerăbdare un semn de la Alecs şi Yukiame. ;)

sâmbătă, 28 iunie 2008

Gunter Grass - "Decojind ceapa"

Acum vreo multe luni, când am mers eu ultima oara la Iaşi, prietenul miclowan mi-a împrumutat o carte din care am citit ca dintr-o cărţulie de rugăciuni: în zilele bune citeam câteva pagini, iar în zilele rele nu citeam deloc. Da, recunosc, am citit extrem de puţin în ultima vreme.

Scăpând însă de licenţă, m-am enervat.

Volumul autobiografic a lui Gunter Grass mi s-a părut a fi extraordinar. E scris într-un stil aparte şi îndrăzneţ, ideea de tabu nu există, ceea ce face din Grass, în opinia mea, unul dintre cei mai curajoşi scriitori, putând sta alături de marele Saramago, căci la acest capitol par a fi, întrucâtva, fraţi.

O carte care a născut controverse prin recunoaşterea participării autorului la cel de-al II-lea Război Mondial sub "emblema" SS-ului, controverse total nefondate, în opinia mea, dacă ţinem cont de vârsta autorului în acea perioadă şi de contextul general care şi-a pus amprenta asupra deciziei sale din acel moment.

Autorul urmăreşte evoluţia sa din momentul copilăriei şi până la afirmarea sa ca scriitor, până în acea perioadă a vieţii sale începând din care totul este datat de către ceilalţi, misiunea sa fiind aceea de a ne vorbi despre perioada sa de formare, extrem de importantă pentru ceea ce avea să devină, mai târziu, Gunter Grass, acea perioadă despre care informaţiile vehiculate până acum au fost extrem de lacunare.

Stilul folosit este unul deosebit, iar originalitatea constă în modul în care autorul pune la îndoială o serie întreagă de amintiri, refuzându-şi sie şi refuzându-ne nouă acea siguranţă atât de caracteristică tuturor celor care au scris, la un moment dat, un volum autobiografic. Gunter Grass face din amintirile sale nişte amintiri veritabile, le conferă izul acestora şi o alură de basm, scriind o carte deosebită despre un om, fără doar şi poate, deosebit.

O carte care merită citită. Nu veţi pierde timpul.

Aruncaţi un ochi şi pe blogul măgăresc.

Ştiaţi că...

Am terminat facultatea. Însă am un regret, şi-o să vedeţi îndată la ce mă refer.

La noi în facultate a vieţuit un tânăr (?) domn (?) extrem de popular în felul său ciudat de a fi şi de a se prezenta lumii întregi, un om bizar, de neînţeles pentru noi, ăştia mai păduchioşi, studenţi apţi pentru a juca rolul terenului de intruzivitate, a se citi băgare-n seamă.

Un om agăţător ca un pui de cimpanzeu de mămica lui, ca o liană de eucalipt, ca un scaiul de cur, ca lipca (expresie moştenită de la mama al cărei sens mi-e necunoscut), ca muribundul de viaţă, ca telefonul de Răşcanu, ca el de toată lumea.

Nu insist, postul e pentru connaisseuri iar personajul (unde eşti tu, Caragiale, maestre?) e arhicunoscut.

Pe-un picior de mipi, pe-o gură de rai, m-am hotărât să mă fac util fostei colectivităţi în care-am vieţuit, pe alocuri, timp de patru ani. Să mă fac util acestui munte Athos al existenţei noastre (bisericuţele fiind la putere), şi să relev sensul unei realităţi la care martoră a fost toata suflarea studenţească de la Leu în sus, şi anume unghiile.

Asta ca să nu spuna foştii mei colegi care mai intră pe blogul ăsta că n-au învăţat nimic de la mine.

Ei bine, de ce are el unghiile mari?

Ca să cânte la chitară? Răspuns: nu!

Ca să-şi folosească mâinile pe post de greblă? Răspuns: nu!

Ca să-şi pieptene cu ele chelia? Răspuns: nu!

Ca să le folosească pe post de solniţă? Răspuns: nu!

Ca să se facă samurai şi să le bage-n gât la duşmani, să moară bibi? Răspuns: nu!

Ca să... bată darabana? Răspuns: nu!

Ci pentru că prietenii lui au calculatoare şi-şi foloseşte unghiile ca să desfacă piuliţele drăciilor pe care le repară!

Repet: asta ca să nu ziceţi că n-aţi învăţat nimic de la mine. Acum pot să mor liniştit.

Unghia de 5 nu merge. Să folosim unghia de 7...

vineri, 27 iunie 2008

Satisfacţii caniculare

Am ieşit azi în caniculă până-n IDM.

Ieşind din metrou de la Basarab, fiind o mare tâmpenie s-o iau pe vremea asta "cuptoricească" pe jos din Crângaşi, întâlnesc un băiat pe-un scuter care mă-ntreabă cum ajunge la Carrefour Orhideea.

Făcând o paranteză, bineînţeles că m-a întrebat direct pe mine, indiferent că în jur mişuna o mulţime de oameni. Asta e karma mea. Am mers astăzi doar până-n IDM şi înapoi, şi trei oameni m-au întrebat cum să ajungă acolo sau dincolo. Pentru că fiinţa mea se prezintă în ochii altora, probabil, precum un birou de informaţii umblător, menit să slujească omenirea prin indicaţii de tot felul.

Credeam că una din cauze este părul creţ ce-mi conferea un iz de băiat de treabă şi de slujitor al omenirii. Nimic mai fals. Şi chel fiind, păţesc acelaşi lucru.

Stau în metrou. Intră gâfâind un om, se uită în jur şi deja înţeleg că pe mine mă caută. Mă zăreşte, clipeşte de parcă ne-am cunoaşte de când lumea sau de parcă ar fi găsit ceea ce căuta în mod special şi mă şi abordează: "Nu vă supăraţi, cum ajung la...?".

Revenind, aşa s-a petrecut, conform karmei, şi întâmplarea cu băiatu cu scuterul. După care porneşte şi-mi spune râzând, plin de satisfacţie: "Cred că s-a făcut borş pizza lu' ăla!". Mi s-a părut genial. Şi, pe canicula aia, l-am înţeles pe băiatul cu pizza...

Însă am reuşit să mă şi enervez. În IDM este, într-un anumit loc, o rampă pentru persoane cu deficienţe. O rampă pe care cineva, un idiot, un animal biped, un cocalar, vreun manelist, vreun troglodit a scris c-un marker albastru, "HANDICAPAŢI". El simţindu-se, probabil, superior eventualei ţinte. Însă tare mi-aş dori să ştie el un lucru: handicapat mintal este el, împreuna cu mama sa, prostituată de meserie, şi cu tatăl său, un alcoolic retardat, bolnav şi mirosind a rahat atunci când ajunge acasă dimineaţa-n zori, după o noapte de beţie în mizeria de bar din mahalaua în care trăieşte. El, şi nu altcineva, e "handicapat".

Din păcate, ăştia n-o să conştientizeze niciodată nimic. Sunt mult prea proşti, mult prea animalici în tot ceea ce fac, mult prea împuţiţi până-n măduva finţei lor ca să înţeleagă ceva din lumea în care, din nefericire, trăiesc şi pe care o împart cu noi.

P.S.: Sanctific berea rece.

joi, 26 iunie 2008

Din ciclul "Creşa de cartier"

După cum v-am mai spus, în faţa blocului meu e creşă. O creşă pe caldarâm, o creşă în casa scării, o creşă de cartier, încropită ad-hoc, în fiecare zi, care ia naştere atunci când mămicile alea trânte şi dobitoace îşi fac stricata apariţie cu tot cu plozii aferenţi. Şi când vorbesc de "stricata apariţie", ştiu despre ce vorbesc. Sursele mele sunt de încredere.

Însă astăzi s-a petrecut ceva deosebit. Am făcut ochi pe la ora 12, programul creşei se desfăşura în normalitate, numai că ţâncii nu mai erau (şi nu mai sunt) păziţi de femei, ci de soţii lor.

Şi am râs cu poftă la povestirile lor, e unul care chiar are umor. Spre deosebire de tutele alea, cu ăştia creşa e cât se poate de suportabilă. Alea nu ştiu decât să bârfească pline de răutate, să critice vecinii că aruncă LA GUNOI varză nu ştiu de care şi pute (în timp ce ele mănâncă seminţe ca nişte scroafe şi fac mizeria lumii în faţa blocului), vorbesc numai lucruri banale de femei care nu pun mâna pe-o carte, nu muncesc şi nu umbla prin lume.

Pe când bărbaţii sunt mult mai funny. Cel puţin ăştia de care vorbesc acum. Sorry. Feministele convinse să nu-mi dea în cap, sunt imun.

Trecând la lucruri mai puţin prăpăstioase, mă acuză lumea că nu mă mai ţin de blog. E adevărat, simt însă că nu mai am lucruri interesante să vă comunic. Iar pauza de Vamă va fi binemeritată.

Din ciclul "Întrebare întrebătoare"

Cum să smuceşti clanţa unei uşi până o rupi numai fiindcă ai tu un temperament vulcanic şi multe altele pe deasupra, s-o strici cu totul, după care să rămâi, într-o bună zi, blocat în propria cameră pentru că nu mai există o clanţă de care să te ajuţi în demersul tău de a deschide uşa, să strigi după ajutor ca să fii eliberat şi nici măcar acum să nu-ţi treacă prin cap că buclucaşa clanţă pe care tu ai stricat-o poate fi, totuşi, reparată?...

Cum???

marți, 24 iunie 2008

Bărbat, bârfă, bobârnac

Existenţa mea se prezintă înainte-mi goală, însă nu metafore mi-am propus eu să creez aici şi nici altceva asemănător. Blogul cufuritului nu va trece never ever în eternitate. Marii bloggeri să stea liniştiţi, concurenţa din partea mea e precară.

Dar existenţa tot goală rămâne, însă nu e o goliciune de Simona Sensual, are şi ea, goliciunea existenţei mele, talentele, virtuozităţile şi mândria ei. Se prezintă precum un model nud al studenţilor vreunei academii de arte mai mult sau mai puţin frumoase, un model destul de scheletic ce se va-ngrăşa pe parcurs.

Ca să vă dau un exemplu, astăzi am bârfit cu un prieten tot ce se putea bârfi. Berea rece curgea pe gât în valuri, iar viciile au şi ele farmecul lor. Puţini au scăpat de mica noastră răutate cu ochi nevinovaţi. Căci, da, şi bărbaţii bârfesc, oho!, nu doar femeile, însă bârfele bărbaţilor sunt net diferite de cele ale stimabilelor dumnealor consoarte de viaţă.

Să vă spun cum le percep eu... Bârfele muiereşti sunt mai pline de venin şi de o răutate mai mai mult sau mai puţin abil disimulată, sunt bârfe în care totul este tocat cu de-amănuntul, bârfe minuţioase de chirurg estetic, etic şi principial. Autopropus, desigur.

Pe când bărbaţii bârfesc zâmbind, de parcă s-ar uita la un meci între două echipe străine care n-au reuşit să-i dezvolte pasiuni, căci viaţa în sine este, pentru mulţi dintre ei, un adevărat meci. Pentru unii de hockey, căci alunecă mai uşor, iar pentru alţii de box.

Bârfa lor e mai plină de umor, de detaşare, şi arareori cad în plasa scorpioşeniei, moment în care relativ inofensiva lor preocupare capătă aspectul (preferat, desigur) al unor directe-n bot.

Şi ca să înţelegeţi şi mai nuanţat cum se desfăşoară, momentan, existenţa mea (informaţie pentru rude, prieteni şi admiratoare secrete care se plâng că n-am mai vorbit de-un timp cu iz de nesfârşire, deşi figurez în lista de mess sau agenda lor de telefon) (atenţie, domnu Gâdea, atenţie! se numeşte bobârnac!), iată bancul care m-a făcut astăzi să behai, nereuşind să-mi descreţească, însă, fruntea mai tare decât e ea descreţită în mod constant, fiind o fire relativ veselă şi nedorind să pic într-o extremă de "Andrei, cel de prin liceu":

"Un elicopter se prăbuşeşte într-un cimitir. Poliţia a găsit peste 500 de morţi."

duminică, 22 iunie 2008

Timidă revenire

Maestrul miclowan are dreptate, schimbarea activităţilor rutiniere este vinovată pentru lipsa mea acută de activitate pe blog. Ea şi numai ea, eu nu am niciun amestec, sunt pur şi nevinovat ca o vestală. Până nu demult mă îndeletniceam cu tembela aia de licenţă care m-a ţinut relativ ocupat (mai mult pe ideea şederii în gât) o perioadă de timp, perioadă în urma căreia am constatat că n-am învăţat nimic nou din punct de vedere intelectual.

Am învăţat însă faptul că e o idee proastă să afirmi că o licenţă te ţine-n loc şi că dacă n-ar fi ea, ai face lucruri extrem de interesante. Până acum n-am făcut. De trei zile-ncoace. Poate de acum încolo, hai să spunem că în cele trei sau patru zile care au trecut de la ultima evaluare (ha ha!) m-am recuperat.

Deşi "recuperat" sună urât şi-aţi putea crede că mi-am dat duhul pe cărţile lui Zlate, ceea ce e fals pentru aproape toată lumea, doar mama are voie să creadă lucrul ăsta. Purul adevăr e că mi-am dat duhul din cauza căldurii. În primul şi-n primul rând. Apoi vin celelalte.

Multă baftă celor care mai au licenţă, acest examen extraordinar, atenţie la note, sunt extrem de relevante în viaţă, bineînţeles că glumesc, baftă şi celor care încep BAC-ul, o mega tâmpeală de proporţii, baftă celor care stau degeaba, distracţie plăcută celor care merg la mare, la sfârşitul lui iunie şi începutul lui august mă găsiţi şi pe mine în Vamă, înotând prin apă şi nisip...

miercuri, 18 iunie 2008

Next time

Nu cred c-ar fi multe lucruri de comentat în privinţa meciului de aseară. În principiu, olandezii au fost nişte băieţi extraordinar de finuţi, au jucat cu multe rezerve, până şi pe van der Saar l-a ţinut van Basten pe bancă.

În prima repriză, s-au făcut că ratează, s-au făcut că nu văd mingea, s-au făcut că-s furioşi când o dau pe lângă, s-au făcut că protestează la unele decizii ale arbitrului, s-au făcut că aşa joacă ei, s-au făcut că-s rigizi în apărare, s-au făcut că ratează monumental în situaţii de unu la unu.

Dar nu se mai putea. Ar fi fost ruşine să insiste chiar şi-n repriza a doua, prea li s-ar fi dus buhul. Pentru că Piţurcă, chiar şi în delăsarea olandezilor care numai nu se dădeau la o parte din faţa alor noştri (acu' asta e, olandezii erau obligaţi de regulament să trimită, totuşi, 11 jucători în teren), a aplicat aceeaşi tactică defensivă, cu pressing aproape inexistent, în condiţiile în care noi trebuia să marcăm şi în condiţiile în care olandezii au făcut tot ce putea face o echipă mare pentru ca ceilalţi să marcheze. Doar invitaţii scrise la gol, cu zorzoane roz pe margine, nu ne-au făcut.

Că dacă ar fi făcut, în mod sigur ar fi sunat aşa: "Stimaţi jucători români, echipa Olandei vă invită să marcaţi un gol în poarta cutare. Vă rugam, aşadar, să binevoiţi a face un dribling de jalon, căci noi o sa ne prefacem că ne mişcam greu, iar portarul se va preface c-o scapă. Pentru asta, însă, va trebui să încercaţi să nu şutaţi mingea direct în el. Vă mulţumim pentru înţelegere!"

Nu sunt un mare specialist, însă aseară, la nivel tactic, românii au jucat penibil.

Cu toate acestea, sunt mândru, chiar foarte mândru, de cum ne-am comportat, per total, la CE. Jucătorii au reuşit mai mult decât s-ar fi aşteptat oricine, au făcut tot ce-au putut ei. Iar galeria, jos pălăria.

Şi-acum, sper să-ngropăm subiectul CE. Voi reveni poate cu lucruri mai interesante.

Întrebare

Scurt articol din "Adevărul":

"Tot mai mulţi bloggeri riscă să fie arestaţi pentru opiniile lor critice, indică un raport al Universităţii Washington. Astfel, potrivit „World Information Access", 64 de persoane au fost arestate pentru delict de opinie pe blog, începând din 2003. Mai mult de jumătate dintre arestări au fost făcute în China, Egipt şi Iran, dar şi în Marea Britanie, Franţa, Canada şi SUA."

Sunt extrem de confuz. Ce naiba-i aia "delict de opinie"? Opinia, oricare ar fi ea, poate constitui, la un moment dat şi-ntr-o anumită circumstanţă, un delict? Că asta s-ar petrece în China, Egipt şi Iran, nu mă miră. Dar în Marea Britanie, Franţa, Canada şi SUA, adevăraţi "poli ai democraţiei mondiale"?!? Mda, de ce m-ar mira?...

Repet: ce înseamnă, exact, "delict de opinie"?

marți, 17 iunie 2008

Cu penibili şi nuntaşi

De foarte multe ori, presa din ţărişoara noastră e penibilă.

Un titlu din gsp.ro: "Iată echipa probabilă a Olandei. De cine trebuie să ne temem?"

Să înţeleg că atunci când joci cu Olanda, e obligatoriu să te temi. "Trebuie". E un must. Şi dacă nu te temi de echipa în sine, măcar de nişte jucători.

Dar alte variante nu avem? De exemplu, să jucăm fotbal, că de-aia suntem acolo, fără să ne temem!... Ar fi o soluţie demnă de nişte sportivi de performanţă.

Dar de, aşa văd lumea cei de la gsp.

Oricum, am fost destul de surprins când am aflat că România e mai bine cotată decât Olanda la casele de pariuri. Deşi mi se pare pe jumătate logic.

Pentru curioşi: mâţa a tăcut. În schimb, am avut nuntă în faţa blocului pe bază de mireasă, lăutari, ţambale şi acordeoane, copii, tradiţie cu plăcinte şi cozonaci, dans pe străduţa din faţa blocului, întrerupt doar de trecerea vreunei maşini. După care s-or fi cărat la "locantă".

Propun ca şi botezul copiilor să se desfăşoare tot în stradă, ca să-i călească de mici pentru viaţă.

Oricum, trântele alea de proaspete mămici din bloc au făcut din faţa blocului o adevărată creşă. Acolo îşi cresc plozii urlători. Degeaba avem parcul şi Lacul Morii aproape, nimic nu se compară, în mintea lor de maneliste mizerabile, cu casa scării sau cu cei 8 mp din faţa blocului, cu bârfa şi cu ţigările lor al căror fum îl sufla copiilor în faţă până pe la 11 noaptea, oră la care orice copil normal ar trebui să doarmă.

Dar cum să duci copilul la culcare şi cum să nu ignori urletele disperate de oboseală ale acestora, când bârfa plină de elemente cocalare are un farmec întreit plecării în mă-sa şi-n casă?

luni, 16 iunie 2008

Apel către zoofili!!!

Fac apel către toţi zoofilii din ţara asta a lui Papură Vodă s-o rezolve naibii careva pe mâţa aia în călduri, că şi azi n-a făcut altceva decât să ragă în disperare. Acelaşi lucru face şi acum, e miezul nopţii, rage de ieri dimineaţă în aşa hal încât, dacă n-aş fi avut altele pe cap, mi s-ar fi rupt inima-n două de milă. Haideţi băieţii, haideţi, că se poate!

Dacă nu vă e milă de ea, măcar fie-vă milă de mine!...

sâmbătă, 14 iunie 2008

Wanted: dead or alive!

Ofer trei beri pe capul unei mâţe în călduri care rage de dimineaţă pe aici pe lângă bloc de nu mă pot concentra deloc în demersurile mele de-a mă pune la punct cu materia pentru licenţă. Şi-aşa am probleme de concentrare în perioada asta, acu' mai rage şi mâţa aia de zici că-n loc de plămâni, are-un claxon de tir.

Bravo lor!

Iată unul din bancurile care fac furori în această perioadă veselo-tristă dpdv al privitorului şi consumatorului de CE. E un banc simplu, dar care ilustrează stereotipia din gândirea românului, şi-o să vă spun îndată la ce mă refer:

Cica antrenorul Olandei isi anunta jucatorii ca vor juca un meci contra Romaniei. Nimeni n-are chef, si la un moment dat portarul Van der Saar zice: - Baieti, uite ce zic eu, joc eu singur contra Romaniei, si voi mergeti intr-un club, OK?" Toti sunt de acord. La un moment dat aprind TV-ul si ce vad: 1-0 pentru Olanda, gol Van der Saar in minutul 5! Toti veseli, sting TV-ul si iar se pun pe baute... La capatul celor 90 de minute aprind din nou televizorul si... "Romania 1 - Olanda 1, gol Mutu, minutul 90." Fuga toti la stadion si la vestiare il gasesc pe Van der Saar, disperat, cu capul in maini... - Ce s-a intamplat, mai Van der Saar? - Baieti, imi pare sincer rau, am fost eliminat in minutul 6.

Bun. Prin urmare:

- indiferent dacă am făcut 0-0 cu Franţa şi 1-1 cu Italia;

- indiferent dacă am înregistrat nişte rezultate la care nimeni nu se aştepta, jucând mult peste aşteptările oricărui român cu un oarecare simţ al realităţii;

- indiferent dacă puteam, cu puţin noroc, să-i batem pe impuţiţii ăia de macaronari (măcar mi-am luat nişte bani pariind pe-un egal);

- indiferent dacă nu am fost ciuca bătăilor aşa cum se preconiza;

- indiferent dacă am avea toate motivele să plecăm cu fruntea sus de la Euro, chit că exista (sau nu!) posibilitatea ca olandezii să ne bată;

...prin urmare, indiferent de toate acestea, pe net încă circulă bancuri în care naţionala României e văzută ca o echipă de mâna a treia care n-are nicio şansă la nimic şi care face figuraţie pe teren. Pentru că aşa ne-am obişnuit să credem despre ai noştri. Şi stăm şi trimitem bancuri proaste care n-au momentan nicio acoperire în realitate. Sâmburele lipseşte.

Personal, sunt mândru de cum ne-am prezentat, şi la nivel de echipă, şi la nivel de galerie. Iar meciul cu Olanda, indiferent de ce se va întâmpla, nu va reuşi să-mi schimbe părerea.

vineri, 13 iunie 2008

joi, 12 iunie 2008

A fi sau a nu fi artă

Nu ştiu ce cred alţii, dar eu, unul, mă îndoiesc că se poate face artă despre lucruri oribile (sau nu), dar PRIN lucruri oribile.

Artă c-un cap de vacă tăiat şi mâncat de muşte, artă cu lucruri compuse din câcat, artă cu porci tăiaţi longitudinal şi dispuşi într-un fel nu ştiu de care.

Poţi picta un mort într-un mod plin de simboluri şi, într-o anumită privinţă, foarte sugestiv, asta e artă. Dar expunerea unui mort într-un mod foarte sugestiv nu mi se mai pare artă.

Refuz să cred că se poate face artă PRIN lucruri care au experimentat sau experimentează suferinţa.

A se vedea exemplu cu acel câine lăsat să moară de foame în numele artei de nu ştiu care mare artist. E doar un exemplu dintr-o paletă largă de astfel de situaţii oribile, în opinia mea, dar care tind să fie confundate cu arta.

Şi văd că încep să apară pe Planeta Pământ artişti bolnavi mintal. În sensul urât al expresiei.

marți, 10 iunie 2008

Trei lei treizeci

E groasă treaba, prieteni. Nu am lucruri interesante să vă comunic, cu toate acestea m-am trezit, din reflex, că vă scriu postul de faţă.

Ce să vă spun eu, ce să vă spun... Uite, fac o propunere. În Complexul Grozăveşti sunt două localuri. Nu mă refer la Filos (unde chelnerul ne ia de pămpălăi şi umflă nota), mă refer la celălalt al cărui nume îmi scapă. Şi care a montat şi televizoare afară cu ocazia CE.

E, propunerea mea către nenea patronu' e următoarea: n-o mai puneţi pe chelneriţa aia cu decolteu şi ţâţe să servească pe-afară când e meci de fotbal, că pierd mereu fazele golurilor. Ce dracu', mă, sunt om serios!

România - Franţa a fost un meci penibil. Şi aş fi câştigat şi acum la pariuri dacă România dormea în papuci, aşa cum am preconizat (că ieri şi alaltăieri le-am nimerit, numai Cehia mi-a dat emoţii, nici aia n-are faţă de semifinalistă). Că la al doilea meci de pe bilet (super tare meciul!) pariasem că Olanda face egal sau câştigă, moment în care toţi prietenii au început cu ironiile, că ce mă, că ai dilit, că nu te pricepi, că n-ai văzut ce a făcut în calificare, că tralala.

E, se pare că da, m-am dilit, crezusem că e posibil şi-un egal. Dar uite că italienii, spre enorma mea satisfacţie, şi-au luat-o de sug crampoanele. Până când? Corect: până se răzbună pe noi.

Să nu înţelegeţi greşit. Am pariat că bate Franţa ca să nu mă dau cu capul de pereţi decât pe jumătate în caz că pierd ai noştri. Să am şi eu o satisfacţie. Nu credeam că Franţa e o echipă atât de penibilă. Îmi cer scuze că n-am crezut în tricolori, dar de ţinut, am ţinut cu ei, wtf???

duminică, 8 iunie 2008

Sven Hassel - un soldat pe timp de pace

Celebrul autor al romanelor cu Porta, Micuţul şi Legionarul are 91 de ani şi trăieşte la Barcelona.

De ce nu aţi fost tentat niciodată să scrieţi despre perioada de după 1945, când aţi fost deţinut şi într-un lagăr?

Nu a fost vorba de lagăr, ci de o închisoare din Rusia, iar apoi de una daneză - şi am ajuns acolo pentru că făcusem parte din Wehrmacht. Îmi amintesc şi acum foamea, suferinţa şi tratamentul brutal la care am fost supuşi. Nu am scris niciodată despre experienţa mea de prizonier de război şi nici despre sfârşitul războiului la Berlin – acest lucru urma să fie subiectul celui de-al 15-lea roman al meu, numit „Minunata înfrângere". Motivul pentru care nu am scris până la urmă acest roman a fost unul evident: lipsa timpului şi povara anilor.

Aţi lucrat la un moment dat într-o fabrică de automobile. Nu prea există informaţii despre dumneavoastră din acea perioadă sau despre perioada în care aţi suferit de febră caucaziană...

În 1953, a fost publicată „Legiunea blestemaţilor" în Danemarca. Pe atunci eram şeful uzinei Mercedes Benz, în portul liber din Copenhaga. În ‘57, m-am îmbolnăvit şi am rămas aproape paralizat, deci incapabil să mai muncesc.

De aceea, Dorthe, soţia mea, mi-a sugerat să mai scriu o carte. Medicii din Danemarca nu au reuşit să mă vindece, dar cei de la Institutul de Boli Tropicale din Hamburg aveau ceva experienţă în boala mea. M-am dus la ei, dar nu prea aveam bani, aşa că nu am putut să-mi permit tratamentul. Acesta, în cele din urmă, a fost achitat de Primăria Hamburg, căreia îi voi fi pe veci recunoscător. Romanul „Gestapo" este dedicat oraşului Hamburg.

De ce aţi ales să locuiţi în Spania?

Am ales Spania pentru că îi citisem pe Hemingway şi pe Arturo Barea. Din descrierile lor m-am îndrăgostit de Spania şi de spanioli. Unele din cărţile mele au fost interzise, însă, de cenzura lui Franco. Locuiesc în Barcelona de 40 de ani şi nu regret nicio secundă.

...

Articolul e preluat integral de aici, iar motivul pentru care am făcut acest lucru este unul simplu: cărţile lui Sven Hassel m-au încântat enorm la vremea lor, le-am citit cu plăcere, mi-au arătat adevărata faţă a războiului într-un stil plin de umor, însă fără eufemisme şi poezii inutile. Căci lumea pe care o descrie suportă umorul, dar nu suportă versul.

Ţin minte şi acum momentul în care am găsit lângă papuci, în dimineaţa zilei de Sf. Nicolae, patru cărţi cumpărate de mama. Patru cărţi scrise de Sven Hassel, patru cărţi care mi-au povestit despre un război urât, scrise fără o mare valoare stilistică, dar cu valoarea unei mărturii venite din partea unui om care a fost exact acolo unde era mai rău.

Şi, da, etapa "literară" în care îl citeam pe Sven Hassel a fost una frumoasă.

sâmbătă, 7 iunie 2008

Crîngaşi blues

Răsfoind „Dilema Veche”, am găsit un articol scris de Stela Giurgeanu despre cartierul în care locuiesc acum şi în care am locuit şi atunci când eram mic, până pe la 6 ani. Un articol care mi-a plăcut şi pe care l-am rescris pe blog. Are iz de Macondo, ce-a fost şi ce-a ajuns, mă îndoiesc însă că va avea aceeaşi soartă ca legendara localitate marqueziană. Şi, da, la Maternitatea Giuleşti m-am născut şi eu.

„Locuiesc în Crîngaşi de când m-am născut. De când am fost adusă de la Maternitatea Giuleşti. Şcoala generală era la o aruncătură de băţ de casă. Mai apoi, liceul, la două. Pot spune, aşadar, că prima parte a vieţii mele s-a desfăşurat în cartier, fără să dezvolte însă în mine sentimentul de „fetiţă de cartier”. În timpul şcolii evedam prin parcul de lângă bloc sau, din când în când, suprema distracţie, luxul de a merge „la trenuri”. Traversam alături de colega mea de bancă uliţa din spatele fostului cinematograf, spre şina feroviară care tiveşte şi acum marginile cartierului. Apoi, în liceu, evadările scurte şi la obiect se făceau pe Lacul Morii, laolaltă cu toţi chiulangiii rockeri din liceu. În altă parte nu prea aveai unde, exceptând cimitirul din staţia lui 44, unde erau câini, paznici şi un sentiment de ne faut pas.

Apoi m-am înstrăinat. Am plecat la facultate. Şi m-am obişnuit cu viaţa de „oraş” – centru Bucureştiului, pe care îl frecventam zilnic – terase, cinematografe, magazine – microclimatul Romană – Universitate, care făcea Crângaşiul un loc provincial, mărginaş, cu doar o piaţă, două alimentare şi două magazine de second hand – o sărăcie de care ne deziceam în călătoria cu metroul spre „oraş”.

Acum câţiva ani, până şi să comanzi un taxi în Crîngaşi era o aventură: trebuia să te înarmezi cu multe indicaţii şi răbdare până să dai de un suflet caritabil de taximetrist. Era socotit cartier de periferie, care nu exista pe timp de noapte. De altfel, singurii care aveau „viaţă de noapte” erau maidaneziişi nepretenţioşii sorţii: cei care se mulţumeau să se dreagă cu o bere, în colţ la „Tamulis”, unica bodegă deschisă pe B-dul Constructorilor, o gheretă de 5 pe 5, cu mese de plastic şi miros greu de băutură ieftină. În rest, Crîngaşiul însemna doar drumul până la metrou (sau piaţă) şi înapoi, iar cartierul cădea în non-existenţă odată cu lăsarea serii.

Până când a apărut prima bancă. Prima farmacie. Primul cazino. Instituţii care s-au înmulţit rapid (doar în perimetrul de la gura de metrou până înspre Podul Grant, găseşti azi pe puţin zece bănci şi mai multe farmacii – cazinouri, trei!), trăgând după sine civilizaţia urbană: terase, pizzerii, restaurante, motive pentru decolteuri şi tocuri, pentru maşini străine decapotabile şi motociclete. Recent a apărut un mall, săli de fitness, super şi mini market-uri. Preţuri ridicate la vânzări – închirieri apartamente/garsoniere. Asfalt de bună calitate – curse nocturne de motociclism.

La gura de metrou, spre seară, în locul vânzătorilor de seminţe şi al cerşetorilor care obişnuiau şă doarmă în cutii de carton amplasate deasupra gurilor de canal, au apărut în ultima vreme trupe de break dance. Aceeaşi atitudine, alt look. Crângaşiul a urcat şi în topul agenţilor imobiliari, şi în cel al preferinţelor şoferilor de taxi care nu doar că vin prompt la prima comandă, dar mai şi consideră terenul propice, clienţii de Crîngaşi fiind „graşi la buzunar”. Acum, Crîngaşiul a devenit centru cosmopolit pentru cei care trăiesc în Giuleşti-Sîrbi şi care fac naveta cu maşina 611 pentru shopping ori viaţă de noapte.

Luminate şi păzite, străzile Crîngaşiului nu mai răsună de manele, poliţia nu mai opreşte circulaţia pentru nunta bulibaşei de cartier, magazinele second-hand au devenit magazine de 10 lei bucata, alimentarele – mini market-uri, piaţa – supermarket, cerşetorii – „generaţia emo”.

Singurele lucruri neschimbate: şuieratul în noapte al trenului ce trece la tiv de cartier, îmbinat cu hămăitul haitelor de câini veşnici şi simbolici.”

Acu, de menţionat sunt următoarele:

- pe vremuri, în cartier fiinţa şi celebrul Popasul Vesel, o dugheană tot de 5 pe 5, albastră precum casele de prin satele de pe lângă Iaşi, minunat locuşor aflat la colţul blocului, unde se vindeau şi gume Turbo şi unde puteai să te uiţi la televizor fără să înţelegi nimic cu mintea ta de copil de 5 sau 6 ani; o adevărată poiană a lui Iocan unde se adunau bărbaţii de prin blocurile din împrejurimi, adevăraţi moromeţi dornici să ia pulsul societăţii sau să vadă un meci;

- se mai aud şi acum manele, dar nu de la bodegi, ci din maşinile conduse de cocalari;

- bătrânul căine al blocului nu permite căţelandrilor să se apropie de teritoriul său; cât o mai trăi el, o fi linişte pe-aici.

vineri, 6 iunie 2008

Anno Domini 2008

În această minunată perioadă nu am niciun chef de blog, aşa că fac apel la înţelegerea voastră, a cititorilor mai mult sau mai puţin fideli ai blogului cufurit. La a voastră şi nu la a altora, căci văd că în ultima vreme s-au înmulţit frustraţii. Frustraţii şi votacii, dobitocii ăia care au un neuron în plus faţă de găină (neuron care le spune să nu se cace-n curte) şi care cred că a vota este nu ştiu ce mare chestie. Este un câcat. Eu îmi exercit dreptul de a nu vota. Sîc.

Trăţi degeaba, prieteni, nu veţi înţelege niciodată nimic din lumea în care trăiţi. A, nu toţi care votează mi se par aşa cum i-am denumit, ci doar cei care au motivaţii dobitoceşti şi mintea plină de clişee. Există şi oameni care votează din motive relativ serioase. Exemple, altădată.

Aşa. Să trecem la lucruri mai simpatice, poate chiar mai simpatice decât faptul că vă tastez de pe meleaguri cu un farmec aparte (nu, nu e Bucovina!). Simpatic e faptul că un călugăr clujean a întreţinut relaţii sexuale cu doi gagii. N-aş vrea ca postul ăsta să capete iz de "Libertatea", ar fi urât din partea mea, urrrrrrât.

Ideea e însă aceea că clerul (cacofonia este intenţionată şi am fi putut s-o evităm folosind termenul "eclerul", tot sunt niste graşi cu toţii de parcă ar fi mâncat toată viaţa numai cârnaţi de porc şi eclere), clerul, după cum spuneam, vrea să se implice foarte activ în treburile urbei de pretutindeni, ne dă sfaturi de viaţă, ne spune ce şi cum să facem, ne ţine discursuri depăşite şi cu iz de Evul Mediu, mimează harul divin, conexiunea cu Dumnezeu, mimează tot. Şi mimează prost.

Şi mai face ceva. Îţi pune patrafirul în cap şi te dojeneşte c-ai gândit rău, c-ai făcut aia, c-ai făcut ailaltă (au ei o listă de păcate), c-ai preacurvit, deşi unii dintre reprezentanţii acestei minunate tagme nici n-au apucat să se spele venind de la amante. Iar călugării... Ăia care băgau curve în frumoasa mănăstire bucovineană... No comment. Şi-acu mai apare câte unul prin ziare călărindu-se cu spor cu alţi doi voinici haiduci.

Prieteni, cu proverbiala rigiditate din gândire şi cu oameni ca ăştia vor ei să se implice în politica urbei de pretutindeni? =)))

Deja m-am plictisit. Revin în curând cu lucruri mai de soi decât cu informaţii despre călugări care s-au călugărit pentru că nu le plăcea cartea şi n-aveau nici succes la fete, dar care n-au nicio treabă cu ceea ce fac. Pardon, ei au o treabă. O şi folosesc.

P.S.: Care sunteţi prea preocupaţi să-mi daţi în cap cu ocazia celor postate de mai sus, vă pierdeţi timpul. Sunteţi şi voi nişte îndoctrinaţi de ăia de la mama lor care încă aveţi impresia că de un popă este păcat să te legi şi care citiţi blogul ăsta de pomană.

P.P.S.: Şi poate c-ar trebui să fac cumva să-mi mai selectez cititorii, chiar dacă risc să rămân cu vreo trei, deşi acest fapt la care mă gândesc vine în contradicţie cu faptul că mă tot descopăr prin blogroll-uri (mulţumiri celor care au pus link către blog).

P.P.P.S.: Mulţumiri:

- neamurilor pentru care blogul a devenit mijlocul cel bun şi preferat de a afla ce mai face ruda mai îndepărtată/vărul/nepotul/finul/dracul/lacul, vă anunţ pe această cale că ruda mai îndepărtată/vărul/nepotul/finul/dracul/lacul bea bere (vă surprinde, nu?);

- tuturor celor care citesc blogul fără ca eu să-i cunosc;

- tuturor celor care citesc blogul şi pe care-i cunosc;

- acelor colegi din liceu cărora li se pare că a ţine un blog e o mare realizare (câcat) şi, drept urmare, Andrei, ştiam eu că poţi! (că pot ce, kinky girl? încă n-ai văzut nimic din tot ce pot... ;) ), asta în timp ce pe vremuri nu păream să promit prea multe în ochii lor pentru că nu mă dădeam tare-n clanţă ca alţii sau pentru că-mi selectam şi atunci materiile la care să învăţ, refuzând să tocesc ca un limitat tot ce buchisiseră unii prin manuale;

- mulţumiri celor pe care i-am cunoscut prin intermediul blogului, oameni cu adevărat deosebiţi. Căci, da, am descoperit că blogul e o metodă de socializare prin intermediul căreia poţi pune bazele unor relaţii constructive. Dar nu ăsta a fost scopul blogului. Există, prin urmare, mari şanse ca de prin septembrie să-l închid. Să bată vântu-n el.

luni, 2 iunie 2008

Licitaţii, vaci şi voturi

Să revenim, dară, c-un amalgam de chestiuni care trebuiesc punctate. Am deosebita onoare să v-o prezint pe cea despre care vorbeam nu demult. Connaisseurii o recunosc fără doar şi poate şi probabil se întreabă de ce dracu' o mai antipatizez. Îmi cer scuze pentru calitatea precară a imaginii, "securiştii" mei (după cum se exprimă şi marele clasic în viaţă, Mircea Badea) de la faţa locului au făcut şi ei tot ce-au putut. Mulţumiri autoarei.



Dacă aş lucra pentru mega-porcăria aia numită "Libertatea", aş face o săgeată care să ducă la faţa ei şi aş scrie într-un nouraş "aceasta este femeia care nenoroceşte cultura literară a zeci de elevi".

Aş fi trecut imediat la un anunţ, dar am realizat că şi cel în cauză i-a fost victimă timp de trei ani. Din fericire, s-a salvat mai mult decât am reuşit eu s-o fac. E cel mai serios cititor de literatură bună pe care-l cunosc. De aceea apelez la o zonă tampon.

Ieri am fost o naţiune blestemată. Peste tot numai ştiri cu secţiile de votare, cu dobitoci plătiţi şi care se calcă în picioare de la 3 dimineaţa ca să poată pune şi ei o ştampilă, cu vestita (curului) comună Ştefăneşti, cu împuşcături, cu babele din nu ştiu ce sat care n-au altă bucurie în viaţă decât zilele de vot şi venirea nepoţilor (mă gândesc că ele votează şi la prezidenţiale şi am mari dubii că orientarea politică, aşteptările şi preferinţele lor sunt clar definite, or votul lor contează).

Mărturisesc că Blaga, din varii motive, mi-e din ce în ce mai antipatic, dar nu într-atât de antipatic (încă) încât să mă determine să ies din bloc şi să merg să-l votez 100 m mai încolo pe Oprescu. De asemenea, îmi exprim dezamăgirea c-o să iasă la sectorul 6 umflatul ăla de Poteraş.

Trecând la lucruri mai serioase, îmi exprim o altă mare dezamăgire. Dacă te duci la chioşcul de ziare de pe colţ, vei constata că "Libertatea", "Click"-ul sau "Cancan"-ul se vând cu spume, dar dacă ceri "Dilema Veche", o să ţi se răspundă că nu e. Păi de ce nu e, de ce n-aduceţi? Că nu se cere, mamă, şi dacă nu se cumpără, noi n-aducem. Foarte rău. Şi ne mai mirăm că are "Libertatea" tirajul ăla colosal, motiv de laudă pentru fanii genului care trăiesc degeaba pe planeta asta şi care-ţi argumentează cu emfază că "e un ziar bun, are ştiri (???) din toate domeniile, uite, drept dovadă, are şi cel mai mare tiraj".

Propun o sesiune specială de vomitat.

Iar acum, anunţul despre care v-am pomenit mai sus. Este vorba de bunul meu prieten miclowan care-şi vinde bermudele galben cu floricele şi fluturaşi pe care l-a purtat la banchet. Detalii picante, aici.