marți, 15 aprilie 2008

Să ne iubim întâi pe noi înşine! (II)

Voiam să scriu despre altceva în postul de astăzi dar, după cum ne-am obişnuit deja, noi, cei care avem mai mult sau mai puţin tangenţă cu blogul cufuritului (atât ca "deţinător", cât şi ca cititori), tema abordată cu atâta patos în cursul zilei de ieri nu poate fi lăsată de izbelişte, dacă nu dintr-o inerţie proprie, măcar din respect pentru Dojo.

Dojo care a lăsat un comment la postul de ieri, comment care poate fi lesne categorisit ca fiind kilometric (fiind ceva mai lung decât articolul în sine, ceea ce nu poate decât să mă bucure) şi în care patosul se întrepătrunde cu nişte acuzaţii indirecte, subtile şi civilizate cu rol de efect al unei uşoare neînţelegeri a postului scris de subsemnatul.

Dojo care are, fie vorba-ntre noi, un blog drăguţ.

S-o luăm bătrâneşte, şontâc-şontâc. Observând că am fost pe alocuri prost înţeles, socot că e de datoria mea să-mi repar greşelile. Ştiţi, ca-n reclama aia cu iz de misandrie, ce ai dragă, nimic, înseamnă că am eu ceva.

1. Dojo, tu faci ceva concret pentru câini! Tu îi ţii în casă, tu hrăneşti doi (din câte am înţeles din comment şi de pe blogul tău), ai salvat un patruped, ai încercat să-i găseşti stăpân, deci faci ceva concret. Aşadar şi prin urmare, grecii fac comerţ pe mare iar tu nu faci parte din targetul postului de ieri.

2. M-ai vârât cu multă uşurinţă în categoria celor muşcaţi de câini. Numai că eu nu am fost muşcat de câini de când habitez prin mândrul oraş în care până şi patrupedele sunt profund dezorientate după summitul NATO. Singurii colţi care mi-au intrat în carne au fost cei ai unei fete precum şi cei ai unui câine pe care, mic fiind şi trăind la ţară, l-am provocat c-un zel frate cu prostia.

3. Nu am militat pentru eutanasierea barbară a câinilor. Am militat pentru eutanasierea lor într-un mod civilizat. Trăim în secolul XXI, avem milenii de civilizaţie în spate, de aceea socot că o eliminare a câinilor de pe străzi se poate face şi într-un mod care să ne facă cinste, nouă, ca oameni. Dacă nu pot fi băgaţi în adăposturi din lipsă de fonduri etc etc etc, consider că o eutanasiere conform legilor în vigoare, civilizată, implicit non-barbară, este de dorit. Au şi oamenii dreptul la viaţă, iar ideea conform căreia câinii sunt sălbatici ca o reacţie la societate este cât se poate de adevărată, însă nu ne ajută cu nimic, prin urmare socot că am consuma degeaba cerneala virtuală dezbătând şi această problemă.

4. Nu am numit pe nimeni "idiot" în postul de ieri (e proiecţia ta şi încerc să mă abţin de la ironii), nici pe voi, cei care nu faceţi parte din "target", nici pe cei care fac. Pe aceştia din urmă i-am numit "boi". Adică oameni care nu pricep mare lucru din existenţa pe care o duc, trec aşa prin viaţă ca un cuţit prin brânză, se smiorcăie că moare cuţu dar nu mişcă un deget pentru a face şi ei ceva concret.

5. Nu înţeleg ce te-a făcut să crezi că neg existenţa tuturor acelor probleme pe care le-ai enumerat. Şi sunt de părere că nici aici nu are rost să batem apa-n piuă, plictisind şi aşa puţinii cititori ai blogului cufurit.

6. N-am simţit nicio clipă tentaţia de a-ţi administra finanţele. Daca doreşti, poţi să-ţi arunci banii şi-n stradă ca Ion Vlasiu în urma unei experienţe mai puţin reuşite şi mai mult filosofice cu o femeie de moravuri uşoare. Abia mi le administrez pe-ale mele, am oarecare datorii, cum aş putea să-ţi spun ţie ce să faci cu banii? Uşor aberant.

7. Gata cu analiza pe text.

Ţi-am răspuns detaliat din respect pentru interesul pe care l-ai acordat postului de ieri şi din respect pentru modul civilizat în care te-ai exprimat.

Că tot veni vorba, un băiat pe nume Marius Niţu de la Gândul scrie un editorial în numărul de astăzi în care trateaza problema arzătoare şi cu tentă istericală a acestor zile, oferindu-vă însă mult mai multe informaţii decât aş putea eu să vă ofer pe parcursul a zece posturi.

În încheiere, iată cum aş proceda eu cu cei care fac parte din deja celebrul "target" al postului de ieri. Trăiască maestrul Jeremy Corbell.

3 comentarii:

Dojo spunea...

Comentariul kilometric era dedicat tuturor ante-postatorilor (nu doar tie) :)

Pana la urma cam toti batem pe aceleasi idei de bun simt, asta e clar, asa ca no offense taken (si sper nici "data")

Merci de link si pentru dedicarea unui intreg articol, asta mai rar. Ma bucur ca nu te-a muscat niciun caine pana acum, din pacate printre comentatorii tai au fost si oameni ghinionisti la asta ..

Ma duc sa vad de bestiile mele, mai vin pe aici ;)
Ramo

puisorul cufurit spunea...

Ai grija de bestii si nu le lasa nesupravegheate pe-afara, ca autoritatile si hingherii vegheaza la bunastarea si confortul psihic al cetatenilor. :P :))

Dojo spunea...

Potaile personale se plimba in lesa, de obicei deodata (iti dai seama cum pot sa arat cand incep sa se fataie si incurca atele).

Cu hingherii am avut numai relatii bune. Pe cainele cu numarul 2 l-am luat de la ei (din mare viteza l-au aruncat in duba si am facut o micuta calatorie dupa el) si anul trecut, cand cautam stapan pentru cel "mort", tot cu ei am discutat. Cutu in cauza s-a "lipit" de mine a treia zi dupa Pasti (eram la radio, culmea si l-am auzit latrand). Era cam 30 la suta blana, in rest numai bube si coaja, slab, aproape mort. Dar cu atitudine.

Am crezut ca un vaccin e destul pentru el, dar a trebuit sa il tinem cateva saptamani cel putin cu tot felul de tratamente. L-a tinut prietena mea de la 4, ca Juni al meu l-ar fi rupt in bucati (inca nu stia ce inseamna viata in doi cu alt caine :D).

Cam 3 luni a durat reabilitarea potaii in cauza, dar s-a facut o namila de caine si are o blana mare neegra de nici nu zici ca este amaratul de anul trecut.

Hingherii m-au sfatuit si ei pe unde sa apelez (ca eram pierduta in spatiu), dar pana la urma i-am gasit loc intr-o curte vis-a-vis de blocul meu. Acum 1 luna l-am dus la vaccin (ca pe batran il rupe, cred, in lesa) si abia l-am strunit. Este sanatos si cred aproape la fel de greu ca mine.

Nu are rost sa iti povestesc cat se bucura sa ma vada, desi nu mai sunt stapanul lui de mai mult de jumate de an.

Cand ii vad pe "potaiosii" mei cat de fericiti sunt sa ma vada, chiar ma simt bine. Stiu ca multi nu pot intelege asta, pentru ca poate nu au trait senzatia.

Nu se pune problema ca pun mai putina valoare in oameni (ca sunt si unii care vad totul alb-negru), pentru ca nu ma pot lauda cu prea multe traume de la "regnul uman". Pe langa oamenii pe care incerc sa ii mai ajut, imi place sa am grija si de mutritele astea paroase si latratoare.

Dupa cum am precizat deja, dupa ce m-am calmat (:)), si eu sunt constienta ca e mare problema cu ei si ca eutanasierea este o idee buna, cand nu mai tii situatia sub control. Dar cand stiu ca sunt ucisi in halul in care stim ca sunt ucisi, atunci sincer mi se face rau.