marți, 29 aprilie 2008

Veniţi de luaţi globalizare

Nu ştiu ce pot să scriu în cele cinci minute în care am hotărât că voi avea chef de palavre pe blog. Am păscut de Paşti, mi-am ciocnit ouăle, am făcut grătar unde l-am avut alături pe nimeni altul decât Vasile, zis Manhattan, de departe cel mai realizat om din fosta noastră clasă de liceu (vezi că dai o bere, Manhattan, nu-ţi fac reclamă de pomană, chiar dacă ţi-am promis), am supt bere mai ceva ca un sugar lapte, păstrând proporţiile, etc.

Dacă aş scrie prea multe pe tema asta, aş fi acuzat de faptul că scriu doar pentru connaisseuri, aşa că o să-mi aduc aminte, după care promit că refulez, de discursul pe care mega-popii de la mănăstirea Putna l-au ţinut în seara de Înviere întru preamărirea cui? Pimen? deşi altcineva ar fi trebuit să fie băgat în seamă într-un atare moment, ştiu şi eu, Iisus?...

În schimb, urechili mieli au tot suportat vorbe mai grele decât ale lui Ciutacu şi care-au dat-o într-o continuă globalizare unde se-mbogăţesc numai unii (iar ei se află printre cei îmbogăţiţi, dar se vede treaba că nu le-ajunge), în faptul că economia care e la pământ ne îndeamnă nu la muncă, ci la rugăciune, în faptul că fără Dumnezeu nu se poate face nimic, şi astea mai treacă-meargă, sunt fraze celebre şi cu puţină interpretare au valoarea lor de adevăr.

Dar când începi deja să vorbeşti, pe lângă globalizare, de o Europă unită, de Uniunea Europeană, de faptul că l-am pierdut pe Dumnezeu, că nu putem avea parte de un stat măreţ, unit şi puternic fără Dumnezeu în frunte şi, i-auzi ia! de faptul că în Constituţia Europeană nu se pomeneşte nimic despre Dumnezeu, începi să te întrebi fără doar şi poate dacă participi la slujba de Înviere sau ai nimerit printr-o ciudată ironie a sorţii la un curs de politică, geopolitică sau religie aplicată în economia şi politica postbelică europeană şi mondială.

Că ei încă se cred în Evul Mediu. Unde şi sunt, la naiba, priviţi în jur.

Măine merg în Vamă, o să revin cu noutăţi peste câteva zile. Sper că nu muriţi de dorul meu, că dacă muriţi, v-aştept în colţul acela de ţară ca să bem cu spor.

vineri, 25 aprilie 2008

Revenind, plini de elocinţă hurezenească

S-o luăm pe rând.

1. Mă doare capul de simt că-mi plesneşte, unde naiba-i Quarelinul?

2. Am lipsit de pe blog motivat. Că n-am avut net. Că aici în ţară la mine, când plouă, se buleşte reţeaua. Iarna e super OK, cum se apropie însă vara, e futere non futere, laba strictum necesarum est.

3. Ăia de la internet sunt super-nesimţiţi. Dacă întârzii tu, ca abonat, plata abonamentului fie şi pentru un minut, îţi taie automat netul din program. Sunt foarte scrupuloşi când e vorba să încaseze de la noi, să ia bănişori buni. Dar când e vorba să dea (fie şi măcar bun simţ), se împute treaba.

4. Ieri am mers la conferinţa de la Ateneu unde a vorbit Orhan Pamuk, iar astăzi am avut onoarea şi deosebita plăcere să primesc, alături de sute de oameni, un autograf de la acest scriitor extraordinar. E cel mai mare om de cultură pe care l-am văzut în realitate şi atât de aproape. Nu oricând în viaţă ai ocazia să trăieşti acea clipă în care să-ţi întoarcă zâmbetul un laureat al premiului Nobel pentru literatură, un scriitor tradus în peste 50 de limbi, un om care a făcut la un moment dat parte dintr-un prestigios top 100 al celor mai influenţi oameni din lume.

5. Glumind puţin, i-am intrat în inconştient lui Pamuk, el este o parte din mine şi eu sunt o parte din el, acum nu se ştie care e Vestul şi care e Estul, cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc.

6. Hurezeanu m-a enervat ieri la conferinţă, cum încerca el aşa să vorbească într-un mod plin de elocvenţă şi stufozitate, cu impact asupra adâncimilor spiritului uman, dornic să răscolească inconştientul nostru clocotind de concepte abstracte şi imateriale până-n esenţa esenţelor sale a-priori născute în spiritul a-prioric conceput şi a-posterioric dovedit printr-un discurs bobastic şi cu efecte catatonice asupra minţilor noastre, de altfel destul de zburdalnice iniţial. Ceva de genul. Nu e vorba de faptul c-o dădea în înfoieli de vocabular, ci-mi plăcea cum se bloca în fraze. De parcă pe el veniserăm să-l ascultăm, nu pe Pamuk. Şi alte câteva lucruri ce mi s-au părut deranjante. Noi să fim sănătoşi.

7. Am două lepşe pe care le voi rezolva peste ceva vreme.

8. Bătrânul câine al blocului, un stimat domn pe care mă tot chinui să-l fac celebru, mi-a dovedit o dată în plus că merită tot respectul. Stătea pe sală, în casa scării, şi se uita la mine cu ochii ăia care nu ştiu unde bat. L-am salutat, mi-a clipit, şi numai ce-l văd că-ncepe să latre, se suceşte şi-o ia cu viteza melcului turbat, şontâc-şontâc, spre ieşirea din spate. Când mă uit acolo, ce-mi e dat să văd? Doi câini mari şi sprinteni fugeau de rupeau pământul. Bravo, bătrâne, eşti respectat. Nu te salut eu degeaba, mama lor de javre, deci datorită ţie nu mişună câinii prin zonă... E un motiv în plus să-ţi urez "Să ne trăieşti!".

9. Îmi voi face bagajele pentru că mă car în Bucovina să pasc fericit de Paşte şi să-mi ciocnesc ouăle, apoi doritorii, precum şi fanii dornici de autografe pe sticle de bere mă vor găsi în Vamă de pe 30 aprilie până pe 3 sau 4 mai.

10. V-am pupat!

duminică, 20 aprilie 2008

3 în 1, s-avem şi pentru mâine

Faptul că am lipsit ieri e un semnal de alarmă cât se poate de serios, asta înseamnă ceva, înseamnă că devin o persoană ocupată care nu mai are timp de activităţi frivole. Asta dacă privim de sus în jos faptul relativ obiectiv conform căruia am lipsit din blogosferă, mai mult sau mai puţin nemotivat.

Că dacă sucim problema cu curu-n susul cucuruzului, aflăm că, de fapt, sunt o persoană care-şi organizează timpul relativ prost, ca să nu zic prost de-a binelea, şi care, pe deasupra, mai are si dureri de ochi, fir-ar mama ei a dracului de cafea în trei culori din Grozăveşti.

Nu ştiu mâine ce voi face, aşa că împuşc astăzi trei iepuri. Trei iepuraşi. Mici.

1. Noi, românii, avem un Adrian Diaconu. Pentru necunoscătorii care se roagă la Becali înainte de culcare, Adrian Diaconu e un boxeur care a căştigat aseară titlul de campion mondial interimar la categoria semi-grea. MONDIAL, băi! Deci un sportiv român de cinci stele. Iar boxul e doar unul din multele sporturi la care excelăm, noi, românii.

Dar nu ne interesează. Ce contează că băiatul ăla de aseară face o reclamă ţării de zece ori mai valoroasă decât acea teribilă porcărie numită "Fabulo Spirit" (a se citi "şpriţ"). Contează că Fabbiani (care nici nu-i român) a înscris un gol la fentă (frumos, n-am ce zice, dar cam atât), contează ce zice boul ăla de Becali, contează ce zice Mureşan care nu-şi dezminte tagma, contează ce-au făcut păpuşarii ăia de stelişti în acerba luptă pentru titlu, contează că nu ştiu ce mare fază e discutabilă şi se dau toţi cu bostanii de pereţi că a fost sau nu penalty.

Iar ştirea cu Diaconu, imediat după disputarea meciului, e undeva în colţ, jos, atât pe site-ul Gazetei, cât şi pe cel al ProSportului. Iar în prin plan, Mureşan ne spune nouă ceva. Să vă ... în ... de ... cu fotbalul vostru.

Răbdare, îndată o să ne şuşu pe noi când o să fim ciuca bătăilor la CE de fotbal, dar o să ne mândrim nevoie mare că măcar ne-am CALIFICAT (adică ne-am câştigat şi noi dreptul să jucăm miuţa la un campionat european).

2. Mă autoproclam, prin mila lui Apollo (nenea ăla în fundul gol cântând la harpă), capul jihad-ului cultural împotriva popilor creştini (nu a creştinismului!!!). Căci, dacă mai aud multe povestioare în care popii-şi dau în stambă pe unde-apucă (şi pe unde n-apucă ei, drăgălaşii noştri inculţi şi rigizi, atenţie, eufemism), pun de-un catharsis ad-hoc şi practic o strangulare a la jujitsu cu prima sutană care-mi iese în cale.

3. Ce fac poliţiştii noaptea, când umblă ei aşa, cu girofarurile aprinse, în misiune fiind? Păi.

S-o luăm pe acte, ca la teatru.

Unu. Se plictisesc.

Doi. Văd un şobolan.

Trei. Coboară din maşină, se apropie cu precauţie ca nişte vajnici miliţişti...

...pe fundal e muzică de suspans, ceva gen Hans Zimmer...

...şi-l lovesc.

Patru. Şobolanul se oftică şi dă să sară. Interesant e că sare, invariabil, la ouă (sau la ouţe, că vorbim de miliţişti). Deci un animal deştept, dar asta se ştie deja.

Cinci. Miliţistul e antrenat, ştie mereu la ce să se aştepte şi-l ia din vole în plină săritură.

Şase. Fac poze şobolanului răscrăcărat şi plecat în lumea de dincolo.

Şapte. Se laudă la secţie cu activitatea pe care au avut-o, veghind la bunul mers al cetăţii pe care o au în pază şi la bunăstarea psihică a cetăţenilor care le suportă aroganţa şi care muncesc ca să-i plătească pe ei, stimabilii-domni-retarzi-miliţişti.

Informaţia e "pe surse".

sâmbătă, 19 aprilie 2008

Despre feţe bisericeşti...

...ne scrie miclowan, DAR cu Younes în rolul principal. De-ăştia-mi eşti tu, Younes, îţi baţi joc de cele sfinte... Să te văd cum o să-ţi mai ciocneşti ouăle de Paşti, nu ţi-ar fi ruşine... Obrazului...

vineri, 18 aprilie 2008

Cufuri-m-aş!

A postat Arhi un filmuleţ c-o doamnă.

O altă enigmă a lumii în care trăiesc. De ce s-ar ocupa o femeie cu aşa ceva? Nu sunt o mie şi unul de lucruri pe lumea asta cu care s-ar putea ocupa?

Voi câte ţâţe credeţi că are, două, patru sau şase? Eu zic că patru plus pectorali.

Vă puteţi imagina cum ar fi viaţa voastră, a băieţilor, dacă aţi fi însuraţi cu aşa o femeie? Dacă veniţi beţi acasă şi-i căşunează, mâncaţi asfalt cu gingiile şi vă cufuriţi praf de ciment.

E cam acru miştoul meu, specimenele astea mă oripilează.

Mă doare capul, am constatat că îmbătrânesc, nu mai pot să fac sport ca tot omul că-mi dau duhul pe dig, ce mai, vai de zilele mele.

A! Pe terasă în Piranha a mirosit tot timpul a găinaţ. Un găinaţ de-ăla de cloşcă. Ştiţi cum pute găinaţul unei cloşte? Oribil. Ca zece manelişti la un loc într-un spaţiu închis. Paradoxal e faptul că nu m-a deranjat.

Pentru necunoscători, cloşcă egal găină care cloceşte. Găină egal femeia cocoşului. Cocoş egal bărbatul lu' Elena Udrea. Ha ha.

joi, 17 aprilie 2008

Clipe grele

Relatez în direct, de la faţa locului.

Lucram la masă cu fereastra deschisă şi numai ce aud ţipete, înjurături, vecinul meu cel bou ameninţa după cum îi e prostul obicei, voci piţigăiate de doamne respectabile profanau blesteme şi forfota creştea cu fiecare secundă.

Mă duc la fereastră şi văd o Dacie Nova albastră, oprită pe straduţa din faţa blocului şi cu oameni în jur. Din dialogurile aprinse deduc că ceva/cineva se află sub maşină.

Se adună oameni din ce în ce mai mulţi, se uită pe rând sub maşină, se sfătuiesc, se iau cu mâinile de cap şi de cur, un băieţaş se dezbracă de haina grea de piele şi pun toţi mână să ridice maşina. Şi-o ridică.

Şi ce-mi e dat să văd? De sub maşină îşi face apariţia bătrânul paznic al blocului, şontâc-şontâc, nu ştiu dacă de la laba pe care femeile jură c-au văzut-o sucită sau pur şi simplu merge după cum îi e felul.

Da, este vorba despre el.


Vi l-am prezentat într-un post de astă vară. Menţionez că în fotografie arată nu numai deosebit de viril, dar şi mult mai frumos decât se prezintă în realitate. Observaţi şi acel aer complice pe care-l afişează, a simţit că l-am prins într-un moment mai delicat. E bătrân cu draci, dar e câinele blocului şi noi doi comunicăm într-un mod deosebit de fructuos ori de câte ori ne întâlnim. E un câine care cunoaşte toate tainele blocului, merge cu liftul etc etc etc.

În caz că se întreabă cineva dacă i-am cerut scuze vizavi de posturile pe care le-am scris zilele trecute despre câini, aflaţi că nu am motive. Stimabilul nostru are stăpân, e câinele blocului şi al nimănui altcuiva. Şi nu muşcă. Deşi necunosătorii îl pot confunda lesne c-un câine fioros, moşul, pe lângă faptul că are un suflet mare, e şi mult prea bătrân ca să se mai vâre în conflicte puerile şi frivole.

Să ne trăieşti!

Genny şi Zoaiey

Aşa. Bun. Să venim, prin urmare, în întâmpinarea subiectului despre care voiam să prestez ieri, nefericit cuvânt.

S-o luăm uşor, deşi numai uşor nu se cuvine s-o luăm ţinând cont că abordăm un subiect de mare greutate, dar uşurinţa e nimerită fie şi dacă ne raportăm la respectul pe care ar trebui să-l avem faţă de sexul frumos.

Deşi, când văd exemplare ca duduia de mai jos, îmi vine în minte "zicala" pe care tot eu am lansat-o într-un moment mai misogin din viaţa mea (şi în care nu cred, fanelor, nu vă impacientaţi), şi anume "respect sexul frumos, dar nu respect femeia".

Vă place fătuca asta de mai jos? Pare aşa, nu ştiu, drăguţă, feminină, firavă... Mmm... Nu firavă, hai să nu ne-ntindem. Pare OK. Cu moţuleţul ei şi cu "panglicuţa" (cum spunea cineva) aia şic, cu cerceii ăia uşor de confundat c-o omidă, cu ochişorii ei scrutători şi plini de... atitudine, cu gentuţa ei pe umăr etc etc etc.



Pentru necunoscători, ea e tanti Genny Pagliaro. Iată şi-o poză destul de nefericită dacă ne raportăm la ceea ce-mi doream eu să postez. Dar n-am găsit, deşi am puricat netul o jumătate de oră. Şi eu care mă lăudam că blogul nu-mi mănâncă deloc timp...


Cum am cunoscut-o eu pe Genny... Eram în dormitor... O atmosferă romantică.... O lumină difuză de la becul difuz.

Sună promiţător, nu?

Şi făceam... zapping. Butonam. Telecomanda. Căutând decernarea premiilor UNITER, scop nobil, căci eu nu mai folosesc televizorul nici măcar pentru Badea, de când cu revelaţia mea de alaltăieri.

Şi-am nimerit o transmisiune de la Campionatul European de haltere feminin. FEMININ! HALTERE! Ce poate fi mai oribil???

Cu toate acestea, existenţa mea se desfăşura în limite normale şi conform standardelor UE. Până când... a apărut Pagliaro asta. Cu nişte picioare ce-i dau clasă lui tata, om mândru de felul lui, înfipt bine pe picioare, mă rog, bărbat de bărbat.

Dar Gennica... Şi-un fund... Adică aia dacă strânge din... Când... Cu cine dracu s-ar oferi... E jale... În acele momente e clar că n-ai voie s-o-njuri. :I

Şi chiar şi în aceste condiţii viaţa mea se desfăşura în limite normale... Până când a ridicat halteroiul şi i s-a văzut părul de la "subţioară", aşa, bărbăteşte, cu atitudine. Şi iar imaginaţia mea bolnavă mi-a venit de hac, era să pufnesc berea pe nas, a fost crunt, am suferit în acele momente, mă compătimesc.

De ce ar practica o femeie un sport ca ăsta? Mie mi-e greu să-mi imaginez de ce ar practica un bărbat un asemenea sport. Şi nu pentru că-s antisport, nu, îmi place, de exemplu şi printre multe altele, să-l văd pe unul dat de pământ într-un sport de contact, nu l-am pus eu să intre în ring, trebuie să-mi descarc şi eu agresivitatea măcar indirect dacă sac încă n-am. Dar O FEMEIE?

Poate mă lămureşte şi pe mine cineva. E greu să mai spun ceva...

miercuri, 16 aprilie 2008

Despre Badea şi pasiuni extreme

Recent am aflat un lucru cu valoare de revelaţie şi revoluţie, şi anume faptul că-l pot vedea pe Mircea Badea la orice oră din zi şi din noapte (nu, nu s-a mutat din Balta Albă la mine în Crângaşi), ci pe site-ul Antenei1, acolo la Emisiuni. Muuuulte îregistrări. Pentru doritori.

Lyna nu trebuie să-mi mai aducă seara aminte că rulează Badea pe pistă, îl pot vedea şi a doua zi fără să mă trezesc devreme. Ce n-aţi zis fraţilor că se poate??? Pentru ce mai ţin blogul ăsta???

Şi iată ce-am găsit pe site. "Detestat sau iubit, respectat sau dispretuit, Mircea Badea starneste intotdeauna pasiuni extreme si e incapabil sa-si lase publicul indiferent."

Că-mi place de Badea (dpdv intelectual, jurnalistic, atitudinal, băi!), asta ştie toată lumea. Însă textul ăla mă intrigă mai tare decât m-ar putea intriga o vizită a lui Saramago la domiciliul personal pentru un autograf dat de mandea, a.k.a. eu.

Cum adică "naşte pasiuni extreme"? Cum adica pasiuni? Cum adică extreme? Cunosc o tonă de oameni indiferenţi faţă de tot ceea ce înseamnă Mircea Badea. Iar "pasiune extremă"... O, Mărite-Nene-Care-Ai-Făcut-Textul, mai uşor cu mobila că se strică pereţii...

Iar textul ăla de promovare, de prezentare sau de ce-o fi el, în ansamblul său, mă face să zâmbesc. Să zâmbesc larg. Parcă-i scris de un mândru elev aspirant la titlul de Homo Hurmuzăchensis sub atenta îndrumare a lu' doamna Andronache. N-o ştiţi? E tantea aia antipatică din liceu.

Somn uşor, atenţie la pasiunile extreme.

marți, 15 aprilie 2008

Să ne iubim întâi pe noi înşine! (II)

Voiam să scriu despre altceva în postul de astăzi dar, după cum ne-am obişnuit deja, noi, cei care avem mai mult sau mai puţin tangenţă cu blogul cufuritului (atât ca "deţinător", cât şi ca cititori), tema abordată cu atâta patos în cursul zilei de ieri nu poate fi lăsată de izbelişte, dacă nu dintr-o inerţie proprie, măcar din respect pentru Dojo.

Dojo care a lăsat un comment la postul de ieri, comment care poate fi lesne categorisit ca fiind kilometric (fiind ceva mai lung decât articolul în sine, ceea ce nu poate decât să mă bucure) şi în care patosul se întrepătrunde cu nişte acuzaţii indirecte, subtile şi civilizate cu rol de efect al unei uşoare neînţelegeri a postului scris de subsemnatul.

Dojo care are, fie vorba-ntre noi, un blog drăguţ.

S-o luăm bătrâneşte, şontâc-şontâc. Observând că am fost pe alocuri prost înţeles, socot că e de datoria mea să-mi repar greşelile. Ştiţi, ca-n reclama aia cu iz de misandrie, ce ai dragă, nimic, înseamnă că am eu ceva.

1. Dojo, tu faci ceva concret pentru câini! Tu îi ţii în casă, tu hrăneşti doi (din câte am înţeles din comment şi de pe blogul tău), ai salvat un patruped, ai încercat să-i găseşti stăpân, deci faci ceva concret. Aşadar şi prin urmare, grecii fac comerţ pe mare iar tu nu faci parte din targetul postului de ieri.

2. M-ai vârât cu multă uşurinţă în categoria celor muşcaţi de câini. Numai că eu nu am fost muşcat de câini de când habitez prin mândrul oraş în care până şi patrupedele sunt profund dezorientate după summitul NATO. Singurii colţi care mi-au intrat în carne au fost cei ai unei fete precum şi cei ai unui câine pe care, mic fiind şi trăind la ţară, l-am provocat c-un zel frate cu prostia.

3. Nu am militat pentru eutanasierea barbară a câinilor. Am militat pentru eutanasierea lor într-un mod civilizat. Trăim în secolul XXI, avem milenii de civilizaţie în spate, de aceea socot că o eliminare a câinilor de pe străzi se poate face şi într-un mod care să ne facă cinste, nouă, ca oameni. Dacă nu pot fi băgaţi în adăposturi din lipsă de fonduri etc etc etc, consider că o eutanasiere conform legilor în vigoare, civilizată, implicit non-barbară, este de dorit. Au şi oamenii dreptul la viaţă, iar ideea conform căreia câinii sunt sălbatici ca o reacţie la societate este cât se poate de adevărată, însă nu ne ajută cu nimic, prin urmare socot că am consuma degeaba cerneala virtuală dezbătând şi această problemă.

4. Nu am numit pe nimeni "idiot" în postul de ieri (e proiecţia ta şi încerc să mă abţin de la ironii), nici pe voi, cei care nu faceţi parte din "target", nici pe cei care fac. Pe aceştia din urmă i-am numit "boi". Adică oameni care nu pricep mare lucru din existenţa pe care o duc, trec aşa prin viaţă ca un cuţit prin brânză, se smiorcăie că moare cuţu dar nu mişcă un deget pentru a face şi ei ceva concret.

5. Nu înţeleg ce te-a făcut să crezi că neg existenţa tuturor acelor probleme pe care le-ai enumerat. Şi sunt de părere că nici aici nu are rost să batem apa-n piuă, plictisind şi aşa puţinii cititori ai blogului cufurit.

6. N-am simţit nicio clipă tentaţia de a-ţi administra finanţele. Daca doreşti, poţi să-ţi arunci banii şi-n stradă ca Ion Vlasiu în urma unei experienţe mai puţin reuşite şi mai mult filosofice cu o femeie de moravuri uşoare. Abia mi le administrez pe-ale mele, am oarecare datorii, cum aş putea să-ţi spun ţie ce să faci cu banii? Uşor aberant.

7. Gata cu analiza pe text.

Ţi-am răspuns detaliat din respect pentru interesul pe care l-ai acordat postului de ieri şi din respect pentru modul civilizat în care te-ai exprimat.

Că tot veni vorba, un băiat pe nume Marius Niţu de la Gândul scrie un editorial în numărul de astăzi în care trateaza problema arzătoare şi cu tentă istericală a acestor zile, oferindu-vă însă mult mai multe informaţii decât aş putea eu să vă ofer pe parcursul a zece posturi.

În încheiere, iată cum aş proceda eu cu cei care fac parte din deja celebrul "target" al postului de ieri. Trăiască maestrul Jeremy Corbell.

luni, 14 aprilie 2008

Să ne iubim întâi pe noi înşine!

Vi se pare un titlu cu iz de egoism? Vă asigur cu nu e. Dimpotrivă, articolul se referă la cea mai pură faţetă a altruismului: aceea a altruismului faţă de tine însuţi.

Mai toate ziarele vorbesc despre moartea fetiţei de şase ani, sfâşiată de maidanezi într-un "no man's land", pe un teren disputat de autorităţile din Agigea şi Constanţa.

Acesta mi se pare un subiect pe marginea căruia nu se poate vorbi niciodată prea mult iar problema pare să se agraveze din ce în ce mai tare. Cred că fiecare dintre noi putem evoca din memorie cel puţin trei cazuri în care câinii vagabonzi au ucis oameni. Peste tot prin ţară.

Însă ceea ce nu ştim este cât de încăpător este paharul românilor în această privinţă. Căci o mică ceşcuţă nu pare să fie. O fi vorba de-o găleată, de-o cadă sau, de ce nu, de-o ditamai cisterna, căci picătura care să umple ceea ce de amorul artei numim pahar, încă nu şi-a făcut simţită prezenţa.

Şi nu văd, în limitarea mea, decât două cauze. Prima dintre ele (ce-i drept, de-o generalitate fără seamăn şi care a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât un truism) se referă la dezinteresul grotesc al celor pe care-i votăm, ostenindu-ne să batem drumul până la urne ca nişte vite proaste ce suntem în anii electorali şi nu numai. Un dezinteres dezarmant pentru bunul simţ şi pentru acel concept abstract ce tinde să capete conotaţii ironice, numit "morală".

A doua cauză se referă la lupta asiduă şi la fel de îndârjită ca a lui Leonidas la Termopile pe care o poartă veşnicii îndrăgostiţi de animale, luptătorii pentru drepturile animalului, acei "brijibardo" ai României. Acei indivizi cărora, numai la gândul eutanasierii sau a castrării patrupedelor cu ochi turbaţi şi colţi de oţel, nările încep să le tremure, ochişorii li se umezesc, mucii încep să le curgă în gură şi strigă cu patos şi disperare, încercând să lovească în şi aşa mult prea puţinele iniţiative de rezolvare a problemei. Îniţiative venite din partea unor oameni care-şi mai aduc din când în când aminte de scopurile pentru care încasează nişte bănişori care pe mine mă fac să suspin.

Bun. Ţi-e milă de câini. Ia-i acasă! Nu, că-s mulţi. Ia trei! Trei? Tot mulţi sunt. Ia unul măcar. Fă ceva concret, nu mai da din gură de prin ONG-uri, nu-ţi mai muşca ecusonul ce atestă calitatea ta de apărător al ucigaşilor de copii, lasă visurile tale aspirante către statutul de îngeraş pe Veşnicele Plaiuri ale Vânătoarei. Păi nu pot să iau un câine acasă, că n-am condiţii... Şi în plus, cum să stau eu, simandicosul, cu un câine în propria locuinţă sau în propria curte? Nu e mai simplu să urlu "Spuneţi NU uciderii animalelor!" decât să am grijă, efectiv, de un animal? Ba da.

Atunci incantează, boule, pune de-o-nviere a la Betania şi adu-o la viaţă pe fetiţa omorâtă ieri. Ce zici?

Să nu se înţeleagă că eu nu iubesc animalele şi mai ales câinii. Îmi plac, am crescut la ţară, am avut patrupede prin curte, fără număr, fără număr. E OK să ai grijă de ele. DAR!

AI GRIJĂ DE ELE! Fă ceva CONCRET! Dacă nu, TACI şi lasă-i pe alţii să rezolve problemele! Un câine nu are ce căuta liber pe străzile sau la marginea unui oraş civilizat. NU TRĂIM ÎN STEPĂ, ÎN SAVANĂ, ÎN PAMPAS.

Trecând peste clişeele de-acum plictisitoare şi cu iz de lamentaţie precum "ţară de rahat", ""ţară mizerabilă" sau "ţară de hoţi", noi trăim într-o ţară europeană. Unde mor mult prea mulţi oameni muşcaţi de câinii liberi ca păsările cerului şi apăraţi cu o îndârjire soră cu ferocitatea de câtre bunii creştini, iubitori de Dumnezeu, de animale şi de ce mai vreţi voi.

Să ne iubim întâi pe noi înşine!

duminică, 13 aprilie 2008

Bloggers Fun Meeting

Şi uite-aşa vine postul acesta cu întârziere. Post pe care trebuia să-l scriu de vineri, dar eram mahmur. Pentru că după o ieşire pe-o terasă ca să văd un meci, am avut deosebita plăcere să mă întâlnesc cu Simona, Andrei şi Alexandra, să beau o cantitate infimă de bere, dar să merg apoi acasă şi să degust cu spor un vin natural, împreună cu rudele mele de gradul 1 şi 2.

Astfel, a avut loc o mare întâlnire de "bloggeri" (cei trei de mai sus, rudele mele de gradul 1 şi 2 nu ţin blog), patru la număr, iar data viitoare sperăm să fim şase, întregiţi dorind a fi prin prezenţa lui Yukiame şi a lui Alecs.

Era să nu merg. Pentru că nu blogul m-a determinat să mă întâlnesc cu ei. Astfel că uitasem că toţi ţinem câte un blog şi când Simona mi-a spus în glumă că o să fie Bloggers Fun Meeting, m-am speriat (a se citi îngrozit), am crezut c-o să fie nu ştiu ce mare adunare bloggerească şi-am vrut să refuz cu demnitate să particip la o întâlnire a unei "categorii profesionale" pe care am tot criticat-o şi care nu-mi inspiră mare lucru, mai ales dacă mă uit la cei reprezentativi pentru breasla în cauză.

Am mâncat berea în Corner, un local drăguţ, destul de nou, unde puteţi ajunge astfel (după cum mi-a explicat şi Andrei la momentul potrivit): o iei de la Romană pe Magheru spre Victoriei, peste nici un minut o iei pe prima stradă la dreapta şi-o ţii aşa până-n capăt. Nu e mult. Iar pe colţ, pe stânga, scrie Corner.

Asta ca să v-alegeţi şi voi cu ceva în urma postului de astăzi.

Iar în încheiere, doritorii (şi mai ales bucovinenii doritori) sunt poftiţi pe blogul lui miclowan care are un post bun cu multe informaţii interesante.

Dintr-un imn al Bucovinei...

"Heil dir, gewaltig Österreich,
Heil, Wissen, dir im Osten,
In Sprachen bunt, im Geiste gleich,
Zieh'n wir am Pruth auf Posten.
Nun blühe, jüngster Musensitz
Francisco Josephina,
Frau Muse weilt in Czernowitz:
Und schirmt die Bukowina."

De traducere tot miclowan se ocupă.

sâmbătă, 12 aprilie 2008

Pentru doritori...

...la intersecţia aia de la Carrefour Grozăveşti, pe partea cu metroul şi exact pe malul Dâmboviţei, este un nene cu un anticariat cu muuulte cărţi. Mă plimbam flexat prin zonă, zăresc anticariatul şi, gândindu-mă că până atunci a scăpat atenţiei şi vizitei mele, mă îndrept spre el.

Şi găsesc cărţi extrem de bune. Iar vânzătorul, ca orice vânzător de cărţi care se respectă, ştie ce vorbeşte, ştie cum să vorbească, ştie cum să-şi prezinte o marfă atât de pretenţioasă precum e cartea, cunoaşte valoarea operelor pe care le propune spre vânzare şi are şi un umor sec.

Preţurile sunt so-so.

N-aveam bani, de aceea n-am cumpărat nimic, dar la plecare i-am spus "Aveţi cărţi foarte bune, să ştiţi". Un neavizat s-ar fi hlizit la mine şi s-ar fi bucurat de compliment, el însă mi-a întors-o, "Exact asta cred şi eu.".

Mi-a plăcut omul şi anticariatul său.

"Tatăl", August Strindberg

Gândindu-mă la ce-aş putea spune despre piesa "Tatăl", am constatat, în neştiinţa mea, că nu am decât cuvinte de laudă. Ceea ce nu-i OK.

O să mă feresc să v-o povestesc pentru a nu-i ştirbi din farmec în caz că doriţi s-o vedeţi, de aceea o să mă limitez la impresii.

O piesă extrem de bine jucată. Personajele au fost foarte bine interpretate, Virgil Ogăşanu face un rol de zile mari, Valeria Ogăşanu nu se lasă nici ea mai prejos (pe parcursul piesei ajunsesem s-o urăsc) iar Doru Ana se potriveşte perfect în rolul doicii.

Piesa mi s-a părut foarte bine regizată, muzica e cu adevărat sinistră iar pe parcursul întregului spectacol am avut o intensă senzaţie de apăsare, nelipsind însă acele supape, reprezentate de un umor negru şi foarte nimerit.

Piesa pare scrisă de un fin psiholog, căci anumite fenomene psihologice sunt foarte bine evidenţiate. Problemele de rol-sex, rigiditatea şi manipularea, identificarea şi fixarea în anumite roluri, nesiguranţa, complexele, proiectarea asupra copilului a unor scenarii de viaţă care mai de care mai aberante şi, într-un final, autoîmplinirea profeţiei, sunt tratate cu minuţiozitate, cu artă şi sunt puse în scenă într-un mod magistral.

Recomand această piesă tuturor iubitorilor de psihologie. Mi s-a părut relativ grea şi cu un "target" limitat, nu chiar pentru oricine.

Sentimentul patern şi nesiguranţa legată de paternitate îşi fac loc în scenă îmbrăcate în haina unui misoginism cinic.

Personajul cu care am rezonat la final şi pe care l-am îndrăgit (în măsura în care am reuşit să mă desprind de semnificaţie şi mesaj şi să mă las purtat pe braţele povestirii) a fost Bertha, un copil ideal, extrem de rezistent la bombardamentele psihice ale celor din jur şi la proiectele aberante ale celor care ar trebui să-l sprijine în a deveni un adult armonios şi liber în gândire, aşa cum şi-ar fi dorit şi tatăl.

Dar care încearcă şi el, pănă la urmă, în mod surprinzător şi pe parcursul unei scene foarte scurte, s-o includă în propriile sale scenarii de viaţă, dând cu piciorul, din punctul meu de vedere, întregului edificiu de principii cladit cu atâta suferinţă. O scenă care îmi ridică semne de întrebare.

Deşi actorii n-au interacţionat direct cu publicul, au reuşit să-i creeze acea senzaţie de apăsare şi să-l facă să se simtă integrat în acea lume apăsătoare datorită fantomelor sinistre ce se plimbau prin sală şi care accentuau într-un mod reuşit ideea universului convulsiv, crispat, plin de frustrări şi spasme.

Aşa am perceput eu piesa.

Go and see it!

Tatăl - Virgil Ogăşanu
Laura - Valeria Ogăşanu
Pastorul - Petre Lupu
Doctorul - Radu Amzulescu
Bertha - Anamaria Marinca, Monica Târnăcop
Doica - Doru Ana
Bunica - Domniţa Mărculescu - Constantiniu
Ema - Ruxandra Medeleanu
Muzicantul - Ionuţ Constantin
Ama - Iolanda Covaci
Fantome - Adrian Nour, Cătălin Babliuc, Alin Mihalache, Simona Ghiţă, Ioana Barbu, Oana Dicu
Regia: Cătălina Buzoianu
Scenografia: Salome Letras (Portugalia)
Muzica: Mircea Florian
Mişcare scenică: Mălina Andrei

După cum v-aţi obişnuit deja, găsiţi articolul şi pe măgăroii culturali. Lectură plăcută!

joi, 10 aprilie 2008

Coincidenţe şi pisicisme

Din nou coincidenţă.

Calculatorul meu, Borobudur, merge aproape non-stop. Dimineaţă l-am uitat cu winampul deschis.

Ajung acasă având căştile-n urechi şi ascultând de zor un flamenco. Scot căştile din urechi, opresc telefonul şi ce-mi e dat s-aud? Aţi ghicit! Exact melodia pe care tocmai o ascultasem în caşti. Winampul pe shuffle, vreo 3500 de melodii în listă. Care era şansa s-o aud exact pe aia?

Sunt omul coincidenţelor. Dar de mult timp nu le mai consider coincidenţe, le numesc aşa de amorul artei. Sau le mai pot numi, nu COIncidenţe, ci TESTICULincidenţe. Incidenţa testiculelor. Pentru că viaţa, cu personalitatea ei puternică şi plină de-un umor mai alb sau mai negru, îşi bate de joc de noi.

Ah, iar am lezat dudui simandicoase şi pedante cu vocabularul meu de autobază ce mă scoate din rândul Oamenilor cu O mare. C-aşa mi s-a spus, că-s prea vulgar. De parcă le obligă cineva să citească blogul care, oricum, nu cred că abundă în trivialităţi. Mai răsfoiţi blogosfera, citiţi câţiva aşa-zişi bloggeri mari şi-o să vă convingeţi.

Dragelor, mi-e teribil de greu să vă povestesc iar de unde-aţi ieşit. Da, de-acolo. Şi cum aţi fost concepute. Exact aşa. Şi că moda păturii în cap a cam trecut. Viaţa e vulgară, grow up şi lăsaţi deoparte pisicismele. Sau profilaţi-vă pe bloguri pentru pisici.

miercuri, 9 aprilie 2008

Lucruri la întâmplare şi lămuriri suplimentare

Am primit leapşă de la Yukiame (thanks!), astfel că subsemnatul trebuie să scrie opt lucruri la întâmplare despre subsemnatul.

1. Pe biroul meu e o mare dezordine.

2. Abia aştep să merg în Vamă de 1 Mai. Iar Cezara dă de băut.

3. Mă voi aventura în mare de 1 Mai.

4. Nu mai am bani.

5. Autobiografia lui Gunter Grass e super.

6. A înfrunzit pomul din faţa ferestrei mele. Ce romantic. Voi juca Roma în foşnet de frunze.

7. Mi-e foame, merg să-mi fac o barabulă prăjită.

8. Mai am patru zile şi termin propriul cincinal săptămânal.

Leapşa merge la Simona şi Tomata.

P.S.: Pentru cei care încă n-au înţeles din postul trecut, cearta dintre mine şi miclowan a fost în contul zilei de 1 aprilie. Se pare că ne-a şi ieşit. Să fim serioşi, de ce m-aş certa cu miclowan??? Că doar nu suntem în Făgăraşi şi-avem de împărţit acelaşi briceag. Briceagul lui. :)) OOO

marți, 8 aprilie 2008

Cufuritul rupe tăcerea

M-am trezit de dimineaţă cu gânduri paşnice şi de-mpăcăciune. Astfel că am realizat cât de orbit am fost de o furie fără margini şi fără suport. Cât am greşit faţă de miclowan care avea şi el, săracul, o migrenă, suferea atunci când eu i-am sărit la gât în căutarea banilor. Acea frază mi-a stors o lacrimă...

Astfel că am hotărât să nu ne mai spălăm rufele în public, ci în ploaie şi bere. Căci 1 aprilie semnifică ceva, mon cher.

Bravo, Lyna. Ca viitor politician, ştii tu cum e cu vorbele astea cu iz de minciunele, huh? :P

Pe blogul măgăroilor găsiţi un post despre Contemporanis. Eu nu am văzut decât piesele celor din Timişoara şi Bucureşti şi afirm cu tărie că Bucureştiul a dat clasă fruncei.

Daţi un ban pentru Oedip.

Şi-am văzut o piesă şi-n Clubul Presei, "Sectorul S". Mi-a plăcut, actori bunicei, ideea OK, pac pac pac pac pac pac pac, tu-ţi gura mă-tii! Pentru connaisseuri.

Şi a fost singura piesă de teatru unde s-a putut fuma, bea bere şi hali floricele de porumb. Ba mint, au mai fost situaţii similare în Lăptărie. Aia a lui Enache.

Oare ce-am simţit atunci?

Oare stăteam pe scaun sau şedeam turceşte?

Oare m-a izbit un miros de tutun sau nările mele au fremătat în urma unei adieri cu parfum de femeie?

Să decojim o ceapă grassă?

P.S.: Nu, Arhi, noi nu ie ghei. :))

Revenind...

Iată ceva ce, spre ruşinea mea, nu ştiam. Oare de ce nu se vorbeşte despre el în şcoală?

Articol luat de pe Wikipedia.

Alexandru Ciorănescu (n. 15 noiembrie 1911, Moroeni, judeţul Dâmboviţa - d. 25 noiembrie 1999, Insulele Canare, Spania) a fost un autor, comparatist, diplomat, director literar, dramaturg, enciclopedist, eseist, etimologist, istoric, lingvist, poet, prozator, scriitor român ce a trăit în exil între 1946 şi 1999. A fost fratele poetului George Ciorănescu. Tatăl celor doi, Ion Ciorănescu, născut Cioranu, a fost institutor, director al şcolii primare din comuna natală, autor al unor manuale foarte răspândite în epocă şi promotor al învăţământului special pentru şcolile de surdomuţi din România.

De altfel Alexandru Ciorănescu, Alejandro Ciorănescu şi Alejandro Cioranescu sunt cele trei variante sub care acelaşi Alexandru Ciorănescu este bine cunoscut în România, Franţa şi Spania, şi a semnat diferite lucrări de-a lungul timpului. În oraşul Santa Cruz de Tenerife o strada poarta numele lui Alejandro Ciorănescu, în semn de omagiu şi recunoştinţă faţă de unul dintre cei mai importanţi istorici şi geografi ai Insulelor Canare.

Revine în România abia în anul 1991. Moare la 25 noiembrie 1999, în Insulele Canare, Spania.

Şi tot de pe Wikipedia aflăm că Premiul Nobel nu măsoară talentul sau valoarea "absolută" a unui scriitor. Următorii mari scriitori nu l-au obţinut deşi erau perfect eligibili: bla bla bla, Mihail Sadoveanu, bla bla bla.

Mihail Sadoveanu??? Mare dreptate are Preda când spune că într-o mie de pagini lălăite, o sută sunt bune. N-are dreptate când spune că merită să pierzi timpul citind cele o mie de pagini lălăite pentru cele o sută de pagini bune. Să fim serioşi. Sadoveanu???

sâmbătă, 5 aprilie 2008

Sunt interzis

Mi s-au adus la cunoştinţă cele scrise de miclowan pe blogul lui. Şi-am rămas fără cuvinte.

Pentru câteva zile voi dispărea din blogosferă. Pentru că nu se mai poate. Sunt profund indignat de cele ce s-au scris la adresa mea. De bârfa grotescă în care se doreşte să fiu angrenat. De marea de răutate care face valuri înspumate.

Numai metafora mi-a mai rămas.

Nu, eu nu sunt ca el. Îl voi lăsa să vorbească. Să-şi pună cenuşă-n cap. Să se victimizeze. Pe la mijlocul săptămânii viitoare voi reveni pe blog, până atunci însă prefer să nu mai aud nimic, dar nimic! despre cufurit. Îmi aduce aminte de vremuri frumoase, dar înşelătoare...

vineri, 4 aprilie 2008

No comment

S-a petrecut un lucru de care mi-e ruşine şi despre care aş prefera cu cea mai mare plăcere să nu vorbesc.

Dar cineva va vorbi cu siguranţă despre asta. Şi ţin la părerea unor oameni în ce mă priveşte.

Ieri se prefigura "falitudinea" şi l-am rugat pe miclowan (de-acum gata cu linkul) să-mi împrumute niscaiva "pecunii". Bineînţeles, cum să nu-ţi împrumut, prieteni, alea alea.

Bon. Aseară am mers la băut. Şi-am băut. Toţi banii mei, dar asta nu era greu. Iar el şi-a băut toţi banii lui. Bere după bere. S-a simţit bine băiatul, a vorbit cu spanioli, alea alea.

Dimineaţa. Gabi, dă şi mie nişte bani, că mştii c-am cam rămas fără. "Da' de unde??? Cu cine i-am băut aseară???".

Am rămas mască. Bine mă, nu ştii că nici de tren n-am dacă nu-mi împrumuţi tu? Că ce mă interesează, că eşti major şi matur, că trebuia să te gândeşti, că m-ai văzut aseară că-mi beau banii şi n-ai zis să mă opresc. Pe scurt, îmi şi ţinea teorii.

El, cel pe care-l consideram unul dintre cei mai buni prieteni.

Şi-a mai zis ceva ce n-aş vrea să reproduc. Prefer să fiu mai domn decât el, care pozează mereu în virtuosul blogosferei, în simbolul corectitudinii umane.

Am plecat. La vreo oră mă suna ca un disperat ce este. Să-i răspundă Moş Crăciun de-acum. Am apelat pentru bani la cineva la care nu voiam să apeles în nicio altă circumstanţă. Am luat noroaiele-n piept, Iaşiul mi se pare de tot câcatul, m-a bătut vântul ca pe-un nimeni iar acum vă tastez de la o sală de calculatoare de lângă gară.

Şi asta pentru că am avut încredere în prieteni.

Nici nu citesc ce scrie el. Mi-e greaţă.

Iaşi (VI)

Dap.

Am mers cu miclowan la teatru.

Sau a venit teatrul la noi. Căci teatrul pare mai mobil ca noi, care prindem rădăcini în anumite locuri. Care merită să conţină rădăcinile noastre.

Mi-a plăcut piesa din Clubul Presei. A fost OK. Am râs. Şi-a fost singura piesă din ultimul an la vizionarea căreia am putut hali pop-corn, la care am putut bea bere şi la care...

După care am purces cu patos în Tavernă. Unde le-am cântat domniţelor. Unde am putut asculta vestitul "Cântec despre Bucovina". Unde am făcut dulci promisiuni. Unde l-am putut admira pe miclowan vorbind în spaniolă cu nişte (aţi ghicit!) spanioli. Spanioli CU CAre am împărţit la un moment dat aceeaşi bere.

Por favor.

joi, 3 aprilie 2008

Iaşi (V)

Aşa. Am dormit azi ca porcul, miclowan s-a trezit cu mult timp înainte şi-a şi postat primul despre atentatul la cultură şi despre torturile la care am fost supuşi.

Aseară, când am ajuns în odăiţa primitoare a lui miclowan, am simţit mai mult decât oricând nevoia de cultură pentru a reechilibra balanţa dezechilibrată.

A fost o seară aprigă în care miclowan a fost agresat fizic de un membru al speciei zuzuliene, specie pe care Lorin Fortună, cu tot patosul său, continuă să o ignore. Reprezentantul zuzulienilor din For Fun s-a manifestat a nu ştiu câta oară într-un mod pe care eufemistic l-aş numi reprobabil.

Şi, sub ameninţarea unei priviri mai tăioase decât a lui Ştefan în binecunoscutul episod numit Dumbrava Roşie, am fost obligat să afirm că reprezentanta zuzulienilor s-a calmat de la o vreme, se comportă normal, ba chiar că are un temperament mai mult decât ardelenesc într-o mare a agitaţiei umane.

Să revenim însă la ce ne doare.

Fusesem invitat de câtre acelaşi zuzulian la karaoke. Pentru a trece sub cortina uitării acel episod în care am fost la un pas de a avea înfipt un cuţit în gât uite colea, în faţă la Cuza.

Deci am fost invitat. Vii la karaoke. Atât. De parcă vestitul karaoke ar fi fost o axă a lumii, un al treilea pol. Cum ajung, cu ce ajung, unde se află? Cui pasă? Of, viaţa meaaaaa. Noroc de Pinky care a vrut să facă un bine şi-a sfârşit prin a fi blamată...

Dar am ajuns. În For Fun. Aspect de metro, de depozit en-gros, de hală de carne. Un săloi imens cu bowling, mese de biliard etc.. Până acum totul e OK.

Ne-am luat cu greu o bere. După care mi-am rotit privirile in jur. Părea fiţoşesc. Pe tavan erau culori roş-albastre, lumina era departe de a fi difuză. Nişte nefericiţi cu voci chinuite şi, după cum afirma şi miclowan, chinuitoare, îşi etalau talentul muzical. Dar peste asta se putea trece.

Însă, la un moment dat, a început preludiul. O intensă mângâiere fonică pe bază de acorduri arăbeşti. Moment în care o serie întreagă de femei s-au ridicat de la mese şi-au început să-şi agite cururili, şuncili, ţâţili, burţili şi tot ce mai aveau ele demn de agitat.

Şi peste asta se putea trece. Dar ne-au mirosit, caraliii. Au simţit că miclowan, Younes şi Cufuritul sunt prin preajmă. Şi-au pornit urgia. Au pus MANELE! Masculii cu burlan în frunte s-au ridicat cu tot cu vestitele lor costume specifice culturii maneliste, adică tricouri deschise la culoare asortate la burtă, şi-au început să danseze cu gagicili. 

Era o strofocare de nedescris. 

Figuri extaziate sau suferinde la versuri cu duşmani, frământări de 
organe, de zorzoane.

Şi totul culminând cu un... TRENULEŢ!

Trenuleţ pe manele!

Am înghiţit cu largi înghiţituri ultima jumătate de bere şi toţi trei nefericiţii (plus Pinky) am zbughit-o cu largi paşi spre larga lume de afară.

Pinky, pentru asta va trebui să bei. Păcatele nu se curăţă decât cu alcool.

Iar eu va trebui să beau ca să-mi curăţ păcatele faţă de miclowan pe care l-am convins la beţie să meargă şi el aseară în For Fun. Pentru că el, săracul, suflet pur, avea un feeling.

Şi cum camarazii de front şi de urgie nu se uită niciodată, miclowan şi Younes pot să fie siguri că vor sălăşlui în amintirea mea pe vecie.

Iaşi (IV)

Sunt oripilat. O să rămân cu sechele pentru o perioadă de timp. Am fost supus unor chinuri de proporţii. Miclowan are întâietate la subiect, deocamdată doarme. Am vaga impresie că până mâine dimineaţă nu voi putea posta. Şi când mă gândesc că mă simt oarecum responsabil pentru chinul la care a fost şi el supus. Dar pot da lesne vina pe femei. Ele sunt întotdeauna de vină. Pinky, numai prin băutură îţi vei spăla păcatele.

P.S.: Nu, din păcate nu ne-a violat nicio femeie. Tind să cred că era preferabil.

P.P.S.: Doamne, bineînţeles că era preferabil.

miercuri, 2 aprilie 2008

Nocturne in C-sharp (Chopin)

Audiţie plăcută!

Iaşi (III)

Pentru cei care vor să ştie cu ce s-au ocupat măgăroii aseară în Clubul Presei preţ de vreo juma’ de oră, iată o mostră.



Aţi ghicit. Spânzurătoarea. Şi nu doar ei. Că doar nu suntem asociali, ci am crescut şi ne-am înmulţit şi-am stăpânit pământul. Din Clubul Presei. Şi Voyage.

Iar la spectacolul ăsta vom merge mâine.



Deocamdată, miclowan e la facultate, are prezentare. M-a lăsat de capul meu acasă. Mi-a dat instrucţiuni, să nu mă joc cu apa, să nu bag degetele-n priză, să nu mă joc cu furculiţa şi cuţitul, să nu mă aplec peste geam şi să nu mă joc cu...

Glumesc.

Astăzi mi-am propus să termin tot din farfurie la "Yes".

Iaşi (II)

Azi am mâncat în "Yes". Cu 11,5 lei puteţi servi un ditamai puiul la rotisor, o ditamai porţia de cartofi prăjiţi şi-o mămăligă ce nu te face de ruşine. Plus mujdei de usturoi ca să alungi fanele înnebunite. N-am putut să termin tot din farfurie. Şi credeam că-s stomăcos.

Asta după ce mi-am rezolvat problemele stomacale dimineaţa. Motiv pentru care am mâncat  doar două beri (berea e aliment, da???) în fapt de seară şi alea cu intermitenţe. Dar a compensat miclowan care a mâncat aproape zece. Aproape. Pentru că dintr-a zecea a vărsat o jumătate pe jos. Şi nu din vina lui. Sac fără fund, omul ăsta.

Am asistat şi la un conflict care putea degenera, dar n-a degenerat.

În drum spre casă am fost legitimaţi de doi poliţai mucoşi de la "secţia doi poliţie" şi de la care am aflat ceva uluitor: legea spune că, atunci când figura din buletin nu mai corespunde cu cea pe care o afişez în mod uzual, trebuie să-mi schimb buletinul. "Pentru că, uite, pe atunci nu aveai barbă şi părul era mare", "păi m-am ras acum câteva săptămâni", "păi vezi?". Propun să fiu lăsat să-mi fac patru buletine în care să arăt aşa: cu barbă şi tuns scurt, cu barbă şi părul mare, fără barbă şi tuns scurt, fără barbă şi cu părul mare. Care se transformă în opt dacă introducem şi variabila "prezenţa ochelarilor".

marți, 1 aprilie 2008

Iasi (I)

Deci nu. Kaze e "chici"-os. Chelneriţa nu mai e . Miclowan ma poartă pe meleaguri mai de soi. Reveim mâine. În Iaşi plouă. E vina lui Miclowan. M-a minţit. A zis că pe-aici e veşnic soare. Cam poet băiatul. Aşa. mâine mâncăm în "Yes". Iar ideea e că fanii ne pot cere autografe acolo. Pentru că de, mă 
încăpăţânez să scriu lucruri folositoare pe blog. Hai pa.

A. Am băut câteva multe beri. Nu mai multe ca miclowan. Deci se înţelege bazaconia.
Şi lipsa de echilibru. Hai pa (partea a doua).