joi, 28 februarie 2008

Pedeapsa cu moartea

Printr-o pură coincidenţă (sau nu) am purtat în ultima vreme discuţii cu vreo trei persoane pe marginea aceleiaşi teme: pedeapsa cu moartea.

Doi dintre ei susţineau că introducerea pedepsei cu moartea în România ne-ar scăpa de criminali, de corupţi, de câte şi mai câte, pe când cel de-al treilea susţinea că n-ar avea niciun efect şi că nu e de acord cu ea.

Personal, oscilez în opinii iar din punctul meu de vedere există argumente atât pro, cât şi contra introducerii acestui tip de pedeapsă.

PRO.

Argumentele pro pot fi aduse în virtutea ideii de "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Dacă ai fost în stare să comiţi o infracţiune deosebit de gravă, atunci, dragul mamii infractor, trebuie să mori. Numai aşa societatea se va putea simţi în deplină siguranţă.

Nu cred în educabilitatea celor care au comis infracţiuni deosebit de grave. Nu cred că societatea românească şi sistemul penitenciar românesc dispun de programe educative atât de eficiente încât să împiedice recidiva unui criminal de cea mai joasă speţă, de programe într-atât de bine puse la punct încât individul să nu redevină un pericol pentru societate odată eliberat.

Chiar şi închisoarea pe viaţă durează, în medie, câţiva anişori, nicidecum până ce dă criminalul ortul. Avem penitenciare supraaglomerate, ce dracu'.

CONTRA.

Există însă şi argumente contra, care sunt de ordin etic, statistic etc..

Un individ ucide un alt individ. Societatea e oripilată, "Haaaoleu! L-a omorât!" şi, c-o moacă scârbită că are de-a face cu un asemenea specimen mai mult sau mai puţin uman, Societatea ce face? Îl ucide la rândul ei!

Iar eu ce-ar trebui să fac, uzând de imaginaţie? "Haaaoleu! L-a ucis!" şi, c-o moacă scârbită că am de-a face cu un asemenea specimen de Societate mai mult sau mai puţin umana, s-o ucid la rândul meu! Mori!...

Am citit la un moment dat, mai demult (îmi cer iertare că nu vă pot da nişte date exacte, deh, memoria asta...) despre un studiu efectuat în nu ştiu ce ţară după introducerea pedepsei cu moartea. Ei bine, infracţiunile grave au scăzut doar în acea perioadă în care s-a mediatizat intens introducerea pedepsei capitale, după care au revenit aproape de valorile iniţiale.

Pentru că foarte mulţi indivizi, când comit o infracţiune deosebit de gravă, numai la pedeapsa care îi aşteaptă nu se gândesc. Există o serie de mulţi alţi factori care îl "indeamnă" la comiterea acelei infracţiuni. Despre latura psihologică a comiterii unei crime cu premeditare sau a unei alte infracţiuni deosebit de grave bla bla bla se poate vorbi "fără număr".

În plus, credeţi că vreun mare baştan, vreun corupt de mare clasă o să-şi dea obştescul sfârşit pe scaunul electric, de-o să i se ridice părul ca-n filmele cu electrocutaţi? Să fim serioşi! Ar muri pe scaunul electric în acelaşi stil în care face acum puşcărie. Adică deloc.

Ar muri, în schimb, o serie întreagă de dobitoci c-o raţiune-n pioneze şi cu instincte de mari prădători. Dar nu din cauza ăstora trăiesc eu rău. Ăştia ajung inevitabil după gratii, alţii sunt cei care ne sapă.

Ca să nu mai vorbesc de gravitatea unei eventuale greşeli, aceea de a fi omorât un om nevinovat. Cum, de altfel, s-a şi întâmplat la noi la un moment dat. Închis, închis, dar omorât?

Care este părerea voastră?

Adio, Borobudur!

Fantoma unui soldat sovietic ucis la Stalingrad de către nemţi în ianuarie '43 în timpul luptei pentru fabrica de paine din centrul oraşului...


...a luat legătura cu mine în mod telepatic şi mi-a şoptit c-o voce ireală că motanul său siberian negru cu ochişori albaştri a fost furat cu neruşinare de nişte vecini amorali şi dat/vândut/ucis mişeleşte.

Tizul calculatorului meu, Borobudur, nu mai e... Umărul meu n-a mai avut pe cine să gazduiască, acum se preumblă gol şi pustiit ca un vestigiu antic de vremuri tocit... Odată, pe umărul acesta a existat viaţă...

O, Borobudur!

Noi te-am iubit, motan erou,
Şi bem dintr-un amar potir...
Plecat-ai tu în negrul hău,
Te-ai dus ca un martir...

Later edit: articolul e pentru "connaisseuri". :))

miercuri, 27 februarie 2008

De ce nu mă uit la filme de groază

De ce se uită oamenii la filme de groază? De ce susţin unii că "le plac" astfel de filme? Cum e posibil să-ţi placă ceea ce ar trebui să-ţi stârnească groaza?

Ori ţi-e groază, ori îţi place, una din două, altfel rişti să te contrazici chiar în cadrul aceleiaşi propoziţii.

Şi dacă filmul îţi inspiră groază, pentru ce naiba mai pierzi timpul uitându-te la el?

Personal, mi se pare o dovadă de sadomasochism şi de anihilare voită a unui instinct de conservare.

Filmul e una din cele şapte arte, însă eu refuz să cred că există vreun tip de artă menită să-ţi provoace nu trăiri intense şi înălţătoare, ci groază. Prin urmare, filmele de groază nu au nimic de-a face cu arta, ci doar cu un soi de artă bolnavă, dar arta bolnavă nu mai e artă, ci boală.

Recunosc că mă mai uitam şi eu la filme de groază prin anul I, dar cel care mă speria cu adevărat era P., că stătea în pat lângă mine şi sărea dintr-o dată în sus doi metri la fiecare scenă mai acătării. El era de groază.

Şi cât de penibile mi se par, uneori, filmele astea când văd o întreagă adunătură de aşa-zişi actori cum se chinuie din răsputeri să mă sperie şi să mă determine să mă piş în pantaloni.

De parc-ar spăla ei.

Later edit: miclowan vă vorbeşte despre importanţa crucială a consumului de bere în anii studenţiei, iar eu sunt de acord în totalitate cu punctul lui de vedere. Hai noroc!

marți, 26 februarie 2008

Nevrotism valorizat social

"Gândeşte-te că timpul înseamnă bani.

Gândeşte-te că orice credit înseamnă bani. Dacă cineva lasă în mâinile mele banii cu care îl îndatorez, îmi lasă în plus şi dobânda şi tot ceea ce poate câştiga în acest timp.

Dacă cineva are un credit bun şi ştie să-l folosească bine, poate să câştige o sumă considerabilă.

Gândeşte-te că banii sunt rodnici şi reproducători. Banii pot produce bani, descendenţa lor poate produce la rândul ei alţi bani şi aşa mai departe, în mod succesiv.

Cinci şilingi bine investiţi se transformă în şase, aceştia în şapte şi astfel, progresiv, se ajunge la o sută de lire. Cu cât ai mai mulţi bani, cu atât produc mai mult dacă sunt investiţi şi câştigul creşte neîntrerupt.

Cine taie o scroafă îi anihilează toată descendenţa pâna la cifra 1000.

Cine cheltuieşte o monedă de cinci şilingi ucide tot ceea ce ar fi putut să obţină de la ea: coloane întregi de lire sterline. Trebuie avute în vedere cele mai neînsemnate acţiuni care pot influenţa creditul.

Ţine evidenţa cheltuielilor şi veniturilor tale. Dacă îţi dai osteneala şi-ţi opreşti atenţia asupra acestor amănunte, ai să descoperi cum cheltuielile foarte mărunte se adună în sume impresionante şi ai să-ţi dai seama cât ai fi putut să economiseşti şi cât mai poţi economisi în viitor.

Cine cheltuieşte în fiecare zi numai o centimă aruncă în foc şase lire pe an, lire ce i-ar permite să dispună de o sută.

Cel care îşi pierde în fiecare zi timpul său în valoare de o centimă pierde, prin urmare, privilegiul de a folosi o sută de lire pe an."

Cam aşa se traduce nevrotismul. Şi pentru ce, mă rog, toate acestea?

Mult succes, donaldtrumpilor!

luni, 25 februarie 2008

D-ale Rădăuţilor

Ce poate fi mai frumos decât să te autoproclami "Regele de noapte al oraşului"?

Io, Andrei Voievod, prin mila Domnului... Şi încă n-am donat bani Bisericii şi nici pe muntele Athos nu m-am preumblat.

Pentru că am străbătut o jumătate de oraş după ora 12 noaptea şi n-am întâlnit în drumul meu spre casă nici măcar un om, mare sau mic, bărbat sau femeie. Nici unul. Şi doar două maşini grăbite, căci într-un oraş fantoma nu stai pe gânduri, ci apeşi acceleraţia cu nădejde.

Ceea ce este reprezentativ pentru Rădăuţi. Acolo trec zile, săptămâni şi luni şi nu se întâmplă nimic cu adevărat notabil.

Inventar:

- singurul lucru notabil este Corvin, un eveniment în sine;

- câteva şcoli generale (Generală 5 fiind nici mai mult, nici mai puţin decât o rampă de lansare pentru adevăratele vedete de pe plan local şi nu numai);

- trei licee mari şi late, unul dintre ele e amplasat foarte aproape de un lan de păpuşoi, când chiulesc băieţii aşa, mai spre vară, au unde juca oina (slavă Domnului că noi aveam un Mario);

- foaaaarte multe biserici de enşpe confesiuni, o catedrală, cea mai veche biserică de piatră din ţară (Mănăstirea Bogdana), un Templu evreiesc şi multe case de adunare pentru purtătoarele de batic şi frecătoarele de genunchi;

- una bucată linie ferată care trece prin centrul oraşului şi care mai ia cu ea suflete nevinovate şi neatente la semnalele care vestesc trecerea peste Drumul Morţii. Că de, mai mănânci o plăcintă, mai vezi un maţ pe terasament. Oribil.

- una bucată cimitir despărţit în două de linia ferată mai sus amintită;

- una bucată statuie din piatră, văruită an de an;

- doi nebuni celebri: ăla cu mască de scafandru, haină cu FBI şi bulan de gabor; şi ăla care pune toată ziua pietricele pe linia ferată, face echilibristică pe şine, cere cinci mii şi-i scrie scrisoare de dragoste lu' "cumnată-mea" care-i cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât el (ea 8, el vreo 28). Ai vrea tu, bă!

- una bucată primar de vreo douăzeci de ani, unicul, eternul şi irepetabilul Frunză (în urma nu ştiu căror influenţe nefaste, era să scriu "ireparabilul");

- şi pentru că oraşul e curat şi foarte înverzit (corolar, există foarte mulţi pomi), există şi tăietori de copaci. Unii cu rang bisericesc. Dar ne-a promis nenea Frunză c-o să se ocupe de împăduriri. Vedeţi dumneavoastră, dragi prietini, are dumnealui în spatele unuia dintre viloaiele personale o porţiune de teren, numai bună pentru a planta vreo cinci sau zece copăcei.

Cu toate astea, te iubesc, femeieeeeeee... Nu te umfla în pene, aşa e cântecul.

Later edit: Dupa cum spunea miclowan, avem patru licee, 22 de ani de primarie, mai sunt şi alţi nebuni, unii au plecat şi şi-au făcut emisiune, în curand câteva facultăţi, patru bazare, dintre care trei centrale, şi cea mai tare chestie: doi magaroi. Plus o celebră herghelie, o gradină zoologică şi o fabrică de băuturi spirtoase. Hâc!

Oscar 2008

Până una-alta, vă anunţ cu bucurie că s-au decernat premiile Oscar, însă bucuria mea nu de aici izvorăşte, ci din faptul că Javier Bardem a luat, după cum am prevăzut, premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar.

Coloana sonoră din "Atonement" e superbă, îşi merită premiul, Daniel Day-Lewis a jucat, fără îndoială, într-un mod magistral în "There Will Be Blood", însă nedumerirea mea (deşi parţială) provine din câştigarea premiului Oscar pentru cel mai bun film de către extrem de interesantul "No Country for Old Men". După cum afirmasem mai demult într-un post, favorite la Oscar mi se păreau "No Country for Old Men" şi "There Will Be Blood", dar înclinam extrem de firav către cel din urmă. Şi înclin în continuare să cred că a fost mai bun...

Ne recitim pe înserat.

duminică, 24 februarie 2008

Revenire

Am revenit din vacanţă şi doresc să le mulţumesc celor care au tot intrat pe blog în ciuda faptului că m-am încăpăţânat să nu postez nimic şi care, pe deasupra, au lăsat şi comentarii la articolele precedente. În dulcea Bucovină a fost superb. Ca de obicei. Totul a fost deosebit, şi locurile, şi oamenii, şi timpul petrecut acolo, şi mama (te-am bătut la şah!), şi Sabato şi Ani şi Costică, Cristi, Gabi, Andreea, The Etzc (care n-a mai putut să-şi vadă fratele că-şi încălzise apa) şi băieţii ăia oxigenaţi (oribilă modă) de la O.B. cu patroană cu tot, şi-n mod sigur am uitat pe cineva, everything...

Am promis la un moment dat nişte poze, din păcate nu am avut aparatul foto la mine, dracu să-l care, dar m-am chinuit cu telefonul. Prin urmare, calitatea e de-a-mboulea. Am mult mai multe fotografii, dar mi-e greu să le selectez şi să le mai şi încarc pe blog. Dureri de cap "post-ceferiste" şi nu mai am Quarelin.

Aşa-zisele fotografii sunt mai de efect pentru connaisseuri.

Scuzaţi lacunele artistice ale fotografiilor, am fost şi voi rămâne un băieţoi paionat de apusuri şi de răsărituri (răsăriri?).

Io la vănătoare printre strujenii de păpuşoi. Trăiască domnul ofiţer că mă face bărbat.



Tot pe la domnul ofiţer.


Idem.

Biserica din Frătăuţi.

Faină Bucovina, huh?



Prin casă.



"Memorialul durerii". Despre dispariţia lui Borobudur, cu altă ocazie.



Ce văd eu de pe balcon, privind în dreapta.



Ce văd eu de pe balcon, privind în stânga.


Rădăuţi...


Rădăuţi...




Şi iar Rădăuţi.




Dacă tot am atăta soare prin poze, să mă folosesc de-un clişeu de genul "v-am băgat soarele-n casă?". Vai, nu...

Blogul îşi reintră în drepturi, aşa că ne recitim mâine.

duminică, 10 februarie 2008

Vacanţă plăcută!

Doresc să îmi cer scuze celor care au lăsat comentarii şi cărora nu am apucat să le raspund, mai ales că pe marginea unui subiect "bisericesc" se poate discuta la infinit.

Blogul meu îşi ia vacanţă pentru o săptămână, cel mult două. Plec frumuşel în Bucovina să mă relaxez (nu că aş fi fost aici prea tensionat), să mă bucur de viaţă, de natură, să beau cu prietenii, să mă dau pe pârtie cu celofanul, să câte şi mai câte.

Nu mă simt uşurat că tocmai am terminat sesiunea, pentru că aceasta n-a avut puterea să mă facă să mă stresez.

Criză de timp, bagaje de făcut, am de prins un tren, vă salut cu respect sau cu dragoste, m-am cărat!

sâmbătă, 9 februarie 2008

Răspuns

Nu voi scrie un comentariu la comentariu mai lung decât cel din postul anterior. Şi aş fi renunţat cu totul la el dacă n-aş fi dorit să spun, totuşi, câte ceva vizavi de anumite lucruri pe care le-ai afirmat şi pe marginea cărora am o părere diferită.

Vorbeşti despre Dumnezeu, un termen, după părerea mea, atât de relativ. Sunt extrem de curios cum l-ai defini. Dar pentru asta există mess-ul. :))

Personal, nu cred în ritualuri, în rostul acestora, mai ales dacă omul le respectă fără a şti cu adevărat scopul pentru care face asta. De cele mai multe ori respectă un ritual "pentru că aşa trebuie", iar Biserica nu se osteneşte să-l înveţe pe om relevanţa nu ştiu cărui ritual în drumul său către mântuire.

"Avem în faţă o Biserică plină de putregaiuri". Nasol. De ce trebuie să mă ostenesc eu s-o curăţ? Tocmai ăsta este rostul ei, să cureţe putregaiurile. Iar dacă nu reuşeşte să facă asta în însăşi fiinţa ei, cum va reuşi oare să cureţe putregaiurile din societate sau din sufletul oamenilor?

Eu nu vreau să dărâm Biserica sub nici una din formele dărâmării. Dar aş vrea să trăiesc în paralel cu ea. Decăt să merg la Biserică şi să nu mă simt bine sau să respect nu ştiu ce ritualuri absurde, socot că sunt mai în caştig să mă plimb prin parc, să mă plimb pe "digul" Lacului Morii de la 500 m distanţă de blocul meu, să ascult Buddha Bar sau Enigma, muzică bizantină sau cu o tentă tibetană. Fiecare îşi alege, pănă la urmă, modalitatea de a avea o activitate spirituală care i se potriveşte cel mai bine.

"Nu-ţi place o biserică? Du-te la alta! Nu-ţi place un preot? Du-te la altul! Nu-ţi place nici ăsta? Mai caută!". Dar de ce să tot caut, iarăşi şi iarăşi? Dacă ajung în situaţia de a tot căuta, nu mai văd rostul Bisericii. Când oferta unui magazin e precară iar vânzătorii sunt plini de aere de superioritate, n-o să mă apuc să scociorăsc prin rafturi, doar-doar oi găsi ceva bun de cumpărat de-acolo, ci voi schimba, fără doar şi poate, magazinul. O reacţie naturală.

Nu e de datoria mea să subţiez sau să curăţ noroiul în care se bălăceşte tocmai ideea de curăţenie şi puritate: Biserica. Biserica e cea care a declarat sus şi tare, secole de-a rândul, că-i curăţă pe oameni şi că-i ajută să se mântuiască. Să se cureţe pe sine, deci, şi pe urmă vom mai vedea. Eu nu arunc cu noroi în ea, ci arăt cu degetul noroiul în care se scaldă deja acea idee de puritate, de curăţenie, or ea este cea dintâi care n-are voie să se afle în situaţia asta, prin însăşi denumirea şi prin însuşi scopul ei.

Nu cred în autoumilire ca scop al spovedaniei, după cum te-ai exprimat tu. Cred în verticalitate, cred în privirea îndreptată în faţă. Autoumilirea nu are absolut nimic de-a face cu evoluţia. Recunoaşterea greşelilor, da, aici îţi dau perfectă dreptate.

Privitor la sexualitate, îmi menţin opiniile. Aici, îngrădirile nu au ce căuta din exterior, din partea Bisericii, ci din interior, şi atâta timp cât nu distrugi fericirea cuiva printr-o relaţie sexuală, nu văd unde-i baiul.

M-ai înţeles greşit afirmaţia cum că "preoţii distrug o viaţă sexuală care ar putea fi minunată şi care, prin prezenţa ei naturală, ar duce la eliminarea unor probleme de tot felul şi dintre cele mai grave". M-am referit, în special, la frigiditate. Care are, în general, cauze psihologice: interdicţii sistematice încă din copilărie, devalorizarea relaţiei sexuale din partea celor din jur etc.. Idei care fac parte din universul unei fete care creşte şi se dezvoltă cu ele, interiorizându-le şi care determină, în mod inconştient, frigiditatea ce se poate menţine chiar şi toată viaţa. Idei care îşi au originea în concepţiile bisericeşti, părerile părinţilor şi ale bunicilor fiind construite pe baza acestora.

În ceea ce priveşte păcatele, acestea nu pot fi, sub nicio formă, iertate de către un "mijlocitor între om şi Dumnezeu". E aberant.

Ai spus că Budismul îi dă sufletului "nirvana", o stare lipsită de suferinţă, dar în acelaşi timp o stare de "nimic". Eu aş înlocui "nimic"-ul cu "totul" şi cu "absolutul". Ţeluri supreme pe un anumit segment al existenţei.

Iar acum, îi rog pe cititorii blogului care au avut răbdare să "asiste" la "dezbaterile" din acest articol, precum şi din cel precedent, să-şi exprime propriile păreri, fie că au rezonat sau nu cu vreuna din cele două opinii prezentate: a prietenului meu şi a mea.

P.S.: Dacă vreun preot nu mai omoară vreo călugăriţă aşa-zis posedată de diavol etc., socot subiectul "Biserică" încheiat. V-am plictisit destul până acum.

Comentariul unui prieten

Scrisesem eu acum ceva vreme două posturi despre Biserică, ăsta şi ăsta, posturi care unora le-au plăcut, iar altora nu. Posturi prin care mi-am exprimat opiniile vizavi de o temă destul de delicată, chiar şi acum, în zilele noastre.

Un prieten s-a ostenit să-mi scrie un comentariu vizavi de ele (şi pentru asta îi mulţumesc), comentariu care mie, personal, îmi place deosebit de mult prin felul în care este construit, prin felul în care ideile sunt argumentate, prin felul în care pune problema. Un comentariu care relevă un mod de a privi lucrurile puţin diferit faţă de al meu, dar vizavi de care unii dintre voi s-ar putea să-şi exprime adeziunea. De aceea îl postez colea, mai jos. E lung, dar ţinând cont că blogul meu va intra curând în vacanţă, aveţi tot timpul din lume să-l puricaţi.

Iată comentariul.

"Citind in urma cu cateva saptamani postarile tale referitoare la tine si la Biserica, s-a trezit in mine dorinta de a le comenta si de a raspunde provocarilor tale. Ceea ce o sa urmeze nu este neaparat aprobat stiintific si religios, nu e studiat ca la carte si nu o sa coincida intotdeauna cu litera dogmei; e o perspectiva personala asupra Bisericii si asupra parerilor tale. Cer scuze de pe acum daca e prea lunga sau prea plictisitoare.

Totul a inceput de la Isus Cristos. El a fost si este adevar, dreptate, bunatate, mila, iubire. Si fie de crezi sau nu, el este prezent si in atitudinea voastra, a celor care va revoltati impotriva nedreptatii, ipocriziei, rautatii prin blogurile si comment-urile pe care le scrieti. Acum mii de ani el a venit aici si a dorit sa ramana printre noi. Pentru totdeauna. A vrut sa ne hraneasca cu trupul si sangele sau. Prin aceasta impartasire, intram intr-o stare atemporala si aspatiala, in unire cu toate sufletele care au facut, fac si vor face acelasi lucru…O unire ca simbol al dreptatii, adevarului, binelui… Cine vrea sa se convinga sau sa afle mai multe sa citeasca “Sacrul si profanul” lui Mircea Eliade.

Ma rog, poveste lunga pe scurt, pentru ca suntem oameni si nu am putea suporta inhalarea fizica a carnii si a sangelui, Cristos, pentru noi, se preface in paine si vin. Si cei care se indoiesc de asta, s-au intamplat destule miracole care sa autentifice toata treaba. Sa le caute! Sa aiba destula curiozitate pentru a cauta si-o sa afle mai multe…

Poate te intrebi deja ce legatura are toata povestea asta cu articolele tale; ei, are! Ajung acolo, numa oleaca de rabdare J. Ei, pe baza trupului si a sangelui lui Cristos, pe baza acestei comuniuni care are puterea sa schimbe suflete s-a creat Biserica. Acest mister este inceputul, esenta si fundamentul ei. Numai ca de la inceputul ei si pana acum au trecut 2000 de ani. Si aici trebuie sa fiu de acord cu tine cand zici ca ea s-a indepartat de la scopurile initiale pentru care a fost creata…Rautatea, ipocrizia, ignoranta si setea de avere isi fac loc peste tot, chiar si in Biserica…chiar si printre preoti…

De ce apare astazi Biserica atat de ciudat in ochii nostri? De ce toate ritualurile, imbracamintea preotilor, obiectele bisericesti si muzica ni se par atat de invechite? Pentru ca acum aproape doua mii de ani in urma, din dorinta de a-l slavi pe Dumnezeu cu mai multa grandoare, oamenii au trecut de la simplul gest al frangerii painii la crearea unui intreg ritual in acest scop, cu rugaciuni si cantece. Numai ca pe atunci muzica bizantina era ceva nou, era ultimul gen in voga…cum ar fi astazi punk-ul sau rap-ul pentru unii; sa o compare fiecare cu ce gen de muzica ii place… Nu-I asa ca ar fi super sa mergem la biserica si sa fie tot ritualul prezentat ca o opera rock? Ei, cam asta insemna liturghia acum o mie si ceva de ani pentru oameni…

Si fiecare generatie a adus un ritual sau o traditie noua, repet, din dorinta de a-I arata lui Dumnezeu devotiune si adoratie, pentru ca omul are nevoie de gesturi si ipostaze fizice pentru a-si arata emotiile…cred ca suntem cu totii de acord cu asta. Nu conteaza un anume tipar, fiecare in felul lui…

Numai ca…de atunci incoace lumea s-a schimbat…gesturile si felul de viata s-au schimbat…dar biserica a ramas aceeasi. Si e trist sa vezi cum unii oameni ignoranti, sau carora le e frica de schimbari (nesiguri pe ei insisi, as zice eu) se straduiesc sa o bata in cuie asa cum e! E pacat…e pacat ca Biserica e plina de impostori si de oameni avari de bani… E pacat ca unii oameni nu vor sa-si deschida sufletul, nu vor sa-si deschida ochii sa vada ceea ce au chiar sub nasul lor…o cale spre fericire.

Ce vom face noi? Avem in fata o Biserica plina de putregaiuri. Dar in acelasi timp stim ca in amalgamul asta de putregai gasim comoara cea mai de pret (cel putin pentru unii, pentru cei care au ochi sa o vada). Vom fugi? Vom darama Biserica si ne vom arata si noi ignoranta, rautatea, limba ascutita si caninii, asa cum o fac ei uneori? Sau poate ar fi bine sa ne dam seama ca atitudinile lor, privirile babelor si mosnegilor din biserica, ba chiar si mustrarile lor nu conteaza atat de mult… Daca intr-adevar stii de ce esti in biserica si cauti la ora si locul acela acolo, iti zic eu, tot ce este mentionat in articolul tau ca suparator nu-ti va mai crea nici un disconfort! Nu-ti place o biserica? Du-te la alta! Nu-ti place o comunitate? Du-te la alta! Nu-ti place un preot? Du-te la altul! Nu-ti place nici ala? Mai cauta! O sa gasesti tu unul care sa te faca sa te simti mai bine...

Doar…sa vrei sa cauti! Si sa nu-ti ascunzi ignoranta si comoditatea ta in spatele greselilor din Biserica… sa nu latri impotriva lor doar pentru a avea un pretext pentru tine ca sa nu-ti indrepti greselile si ca sa nu tanjesti spre mai mult…

Nu spun sa incetati cu critica! Doamne fe’! Tot ce e in neregula trebuie sa iasa la suprafata si cei ce fac rele trebuie sa raspunda. Preotii si ierarhii nu sunt scutiti nici de legile omenesti, nici de cele ceresti! Dar daca chiar va deranjeaza tot ce se intampla azi in Biserica si vreti o Biserica mai curata, a arunca cu si mai mult noroi in ea nu ajuta la nimic…are ea deja destul… Trebuie cautata o cale pentru a mai subtia noroiul deja existent…si aici, discutia ramane deschisa pentru idei…

Orice om are valoare! Viata si demnitatea unui om valoreaza mai mult decat orice, fie el patriarh sau cersetor! Si nimeni, oricine ar fi el, episcop, preot sau calugar, nu are voie sa le trateze cu dispret sau ignoranta!

“Crede si nu cerceta!”…O fraza care nu e folosita in sensul ei corect…Nici macar nu stiu acum daca e din Biblie sau nu; daca e, sunt sigur ca nu inseamna ceea ce vor ei sa o faca sa para…Cum sa nu cercetezi lumea in care traiesti si credinta pe care vor ei sa ti-o insufle? Cum altfel sa-l afli pe Dumnezeu? Biblia spune “Cere si ti se va da!” Cine vrea raspunsuri, sa le ceara! Sa le ceara lui Dumnezeu, preotilor, oricui ti le poate da…Dar, daca auzi vreun preot ca-ti zice “crede si nu cerceta” apai deja sa stii ca ala habar n-are de viata lui si tre’ sa catzi raspunsul in alta parte…

Spovedania…da Andrei, ai dreptate…spovedania ar trebui sa fie o forma de psihoterapie…si mai mult, o legatura directa cu “Boss-ul cel mare” J. Scopul ei este sa-l faca pe om sa aibe capacitatea de a se autoumili si de a-si recunoaste propriile greseli. Lucru maaaare! Din nou, pacat ca oamenii au impodobit-o cu tot felul de ritualuri tampite (precum ascunderea sub falonul preotului), sau i-au impus bariere absurde(postul si toate cele…) Orice criminal ar trebui sa aiba acces la spovada oricand si in orice conditii, daca e dispus sa-si recunoasca greselile si sa renunte la ele…Pentru ca asta e scopul ei…

Ai mai mentionat acolo si frica de Dumnezeu. Ei, aici am un raspuns teologic si sigur! Oricand si de oriunde o sa auzi termenul “frica de Dumnezeu”, tradu-l cu “iubire de Dumnezeu”. Termenul biblic e vechi si oarecum tradus incorect. Cand vorbim de Dumnezeu, frica are alt inteles, nu e frica vazuta ca sentiment uman. Frica de Dumnezeu trebuie inteleasa ca respect si iubire. Crede-ma, ultimul lucru pe care Dumnezeu il vrea de la om e frica! Daca ar fi vrut frica, nu I-ar mai fi dat El omului ratiune, vointa si libertatea de a alege!

No, si acum un subiect mai delicat… Sexualitatea…Poate o sa te incrunti cand o sa citesti in continuare, sau poate o sa razi; dar chiar si asa, tot voi spune ce am de spus, pentru ca sunt lucruri care conteaza mai mult…Adevarul e adevar, chiar daca nu-l crede nimeni, iar eroarea e eroare chiar daca o cred toti. Tu zici acolo ca preotii distrug o viata sexuala care ar putea fi minunata si ca “prin prezenta ei fireasca si naturala, ar duce la eliberarea unor probleme de tot felul si din cele mai grave”. Da, sexualitatea este un instinct si un lucru normal, si da, o viata sexuala poate fi minunata. Dar oare n-avem nevoie de nici o ingradire?

Gandeste-te ca Biserica exista de doua mii de ani. Metodele contraceptive doar de vreo treizeci, si alea sunt inca imperfecte. Ce s-ar fi intamplat daca Biserica (si aici nu e Biserica, ci e chiar Dumnezeu) nu ar fi ingradit sexualitatea in limitele casatoriei? Cati copii din flori, de la fete ele inca copile? Promiscuitate, la asta s-ar fi ajuns in doua trei generatii…parerea mea( a se aminti de era flower-power si de esecul ei). Nu uita ca noi oamenii avem sentimente precum iubire, tandrete, gelozie….ce s-ar fi intamplat daca oricine s-ar fi putut culca cu oricine? Ne-am fi distrus intre noi ca specie…

E, acuma tu poti sa gandesti ca nu e chiar asa, ca nu ar trebui sa o facem chiar cu orice, ci doar cu cine iubesti, cand e dragoste, sha la la, la la la…..Ei, si nu asta a fost casatoria la inceputurile ei, un barbat si o femeie care se iubesc? Ca azi tre sa astepti pana ai varsta si avere sa te insori, plus ca tre sa mergi la biserica, la primarie si sa mai dai si-o petrecere in cinstea ocaziei, asta e altceva…Asta e deja vina societatii si a evolutiei ei…Dar cand omul a fost creat la inceput cu instinctul sexual nimeni nu I-a impus limitele astea inaintea casatoriei…

Da, si mie mi se par exagerate azi toate oprelistile impuse in fata legaturii fizice a unui barbat cu o femeie, mai ales ca stiinta ne-a ajutat mult in ultimii ani. Dar, de cealalta parte, nu pot uita de sutele de mii de copii avortati(oameni carora li se ia dreptul la viata inainte de a se putea apara singuri), de casniciile destramate, de suferinta provocata de cei care inseala intr-o relatie, de bolile venerice, de victimele traficantilor de carne vie (si ele “marfa” pentru cei care nu stiu sa-si impuna unele limite), de pedofili, de violuri si de tot restul amalgamului de prapad care il poate aduce felul unora de a trai aceasta “viata sexuala care poate fi minunata”. O solutie la toate astea? Nu stiu…Sunt minti mai luminate sa o caute…Singura solutie la indemana care-mi vine in minte e atentia, prudenta, chiar si rabdarea…Dar cu siguranta stiu ca avem nevoie de limite si de responsabilitate chiar si cand vine vorba de sex!

Next J . La sfarsitul primului tau articol ai mentionat indulgentele acordate de papa de la Roma. Indulgentele acordate azi nu sunt ceea ce crezi… Da, a existat o perioada in istorie cand Biserica Catolica si-a facut de cap cum a vrut, perioada care din fericire a trecut si in privinta careia Biserica si-a recunoscut greselile. In perioada aia papii, care uneori nu erau nici macar preoti, ci erau militari si oameni politici, iertau pacatele cum vroiau si cui vroiau…In zilele noastre indulgentele sunt chestii ceva mai serioase si mai complicate.De exemplu, papa poate impune o indulgenta pentru iertarea tuturor pacatelor pentru toti cei care se roaga Tatal nostru si nush’ce alte rugaciuni in fiecare zi pe o perioada de un an de zile. Indulgenta azi presupune vointa si efort din partea celui iertat. Si oare, nu asta se intampla si la spovedanie? Acolo, preotul, ca mijlocitor intre tine si cer, face acelasi lucru, iarta pacatele in numele lui Dumnezeu, daca iti pare rau de ele si ai vointa sa nu le repeti. Deci, in nici un caz nu e nici o smecherie in cazul indulgentelor. J

Un lucru as mai vrea sa-l comentez…am vazut pe comentariile de pe blogul tau atasamentul unora pentru budism. Vreau sa fac o mica comparatie intre budism si crestinism, si-o sa-l parafrazez aici pe Ioan Paul al II-lea(desi catolic, crestin si el; si doar catolicismul si ortodoxismul sunt 80 la suta identice in esenta). Doctrina budista a salvarii sufletului este una negativista. Adica: lumea este rea, lumea este sursa ralui si a suferintei omului. Pentru ca cineva sa se elibereze de rau, el trebuie sa se elibereze de aceasta lume, sa rupa legaturile cu realitatea externa. Asa, se poate ajunge la o stare de detasare si de indiferenta perfecta fata de lume (nirvana). Si asta este culmea procesului spiritual.

Crestinismul, pe de alta parte, isi incepe viata mistica acolo unde budismul si-o sfarseste pe a sa. El recunoaste raul care exista in om, dar nu acesta este punctul sau esential, ci revelatia unui Dumnezeu viu. Un Dumnezeu care l-a creat pe om si care il iubeste in asa masura incat e dispus sa se uneasca cu el chiar si cu rau si imperfectiunile sale. Sa se uneasca cu el prin credinta, speranta si iubire.Crestinismul merge mult mai departe decat budismul prin planul sau de salvare a sufletului. Budismul ii da sufletului nirvana, o stare lipsita de suferinta, dar in acelasi timp o stare de “nimic”. Crestinismul ofera o stare de iubire si de fericire. Judecati si alegeti! :D

Raspuns lung si greoi ti-am dat, Andrei…Mi-I si frica acum ca n-ai avea rabdare sa-l citesti tot acum. Dar am avut toate argumentele in minte, le-am framantat cateva zile si le-am pus pe hartie. Daca o sa-I foloseasca macar unei singure persoane o singura idee din tot ce am scris, eu ma declar multumit .J

Acum ca incheiere, Biserica…Daca intr-adevar cauti adevar, dreptate, iubire si o viata lipsita de rau, te vei apleca si vei cauta in tot noroiul cu care e impodobita ea azi comorile pe care ea le ascunde. ..chiar de-ar fi sa te afunzi in simboluri si ritualuri prafuite si greu de inteles…Dar cine este hotarat sa ramana cu caninii ascutiti la adresa ei, doar pentru ca nu ii convin lucrurile suparatoare dar adevarate pe care religia le promoveaza , sunt sigur ca in ignoranta sa, nici macar nu-si va pierde vremea sa judece putin asupra ei . Sfantul Augustin zicea ca “nimeni nu este necredincios decat daca este necurat” (Nemo incredulus nisi impurus”)."

joi, 7 februarie 2008

Crimă fără pedeapsă

"Se face praf... Lumea... Lumea mea se face praf..."

Simt o mare nevoie de a-mi schimba şirul gândurilor. Am pus ieri un link către un articol de pe blogul lui Aikisan. Undeva, la comentarii, intervine şi Alecs cu un link către un filmuleţ de pe Youtube care ne prezintă chinurile inimaginabile la care sunt supuse animalele cu blănuri preţioase.

Pentru că oamenii nu pot duce un trai liniştit şi îmbelşugat fără nişte blănuri valoroase ce sunt obţinute, logic, prin jupuirea animalelor:

a) după ce au fost ucise în diferite moduri dintre cele mai barbare (capete de ciment, picioare în gât etc.);

b) când încă sunt vii, pentru că se recomandă ca unele blănuri, pentru a-şi păstra calitatea, să fie jupuite cât animalele sunt încă în viaţă.

Moartea pisicii care a fost folosită pe post de minge de fotbal de către nişte adolescenţi cu probleme de comportament tinde să mi se pară ceva "soft", nu ştiu cât ar mai reuşi să mă afecteze (că de revoltat, m-ar revolta la fel de mult) după ce am văzut, preţ de câteva secunde, o imagine cu un animal în agonie, jupuit complet de blană, trăindu-şi ultimele clipe într-un mod groaznic şi nimeni nu se ostenea măcar să-l omoare (căci de-acum rezultatul ar fi fost tot acelaşi, oricum ar fi murit) ca să-l scutească de chinuri.

Dar deja aberez. Pentru ce să-l scutească de chinuri? Timpul e preţios, industria blănurilor cere eficienţă.

Şi asta pentru ca nişte fufe ordinare cu pretenţii de dive să-şi îmbrace trupuşoarele lor infecte în blăniţă de vulpe roşie, sinsilă şi mai ştiu eu ce. Scârbelor.

Iar acum, revin la eterna mea problemă: Biserica. Şleahta aia de ordinari care au ucis de-a lungul timpului sute de mii de oameni în chinuri groaznice, voite şi deliberate, şi asta numai prin "aparatul inchizitor". Biserica Catolică, aia de se crede mai cu moţ decât toate celelalte, într-o "buna" tradiţie religioasă practicată de toate religiile care cred că au pus mâna pe Adevărul Absolut. Care abia acum doi sau trei ani şi-a cerut scuze public pentru crimele comise de Inchiziţie.

Mă rog, haideţi să ne referim la Biserică în ansamblu. La popii cei mari, ăia care au pe mână fonduri de miliarde de euro. Dacă tot s-au trezit la realitate, după cum des îi auzim afirmând, încercând să ne aburească în stilul lor caracteristic şi milenar, de ce nu fac ceva concret pentru protecţia animalelor?

Vă spun eu de ce:

a) sunt prea preocupaţi, în vanitatea lor scârboasă, să se certe cu fraţii lor de la est sau de la vest;

b) indiferent cât de multe lucruri ar face pentru animale, acestea n-o să devină contribuabile la fondurile bisericeşti, n-o să li se închine, ci eventual o să facă asta câţiva iubitori de animale pe care-i numeri pe degete. Risipă.

c) animalele n-au suflete! Nu-i aşa, băi criminalilor? Paraziţi ai societăţii! Ia aruncaţi-vă un ochi pe filmuleţ.

Nu vă pun link către acel filmuleţ, căci poate unii dintre voi n-au nevoie de o "educaţie brutală", după cum îmi spunea Alexandra. Eu am intrat şi mi s-a întors stomacul pe dos. Peste vreo oră mi s-a făcut foame, am scos mâncarea din frigider şi-am pus-o la loc, îmi stăteau branza şi smântâna-n gât.

Pentru doritori, click aici (articolul lui Aikisan) şi căutaţi mai jos comentariul lui Alecs (primul dintre ele).

Sunt curios dacă voi avea "hateri" până şi la articolul ăsta. Că la cel cu distrugerea culturii naţionale am avut.

miercuri, 6 februarie 2008

Leapşă şi recomandări

Lynuţa s-a gândit din nou la mine, şi-i mulţumesc pentru asta, pasându-mi o leapşă pe care, după obiceiul împământenit în structura de personalitate a bloggerului din mine, ţin s-o onorez.

Leapşa zice aşa: "Băi cufurilă, intra pe Wikipedia şi caută cinci evenimente, cinci aniversări, o moarte şi-o sărbătoare ce s-au petrecut la data în care te-ai născut tu (nu contează anul)".

21 octombrie. Să căutăm, prin urmare, ceva interesant.

Evenimente:
- Magellan descoperă strâmtoarea care-i poartă numele (1520);
- flota engleză (condusă de amiralul Nelson) învinge flotele spaniolă şi franceză (a lui Napoleon) în bătălia de la Trafalgar (1805). Din acel moment, englezii deţin supremaţia pe mare până în secolul XX;
- Edison testează primul bec electric (1879);
- are loc primul atac kamikaze japonez (1944);
- SUA şi Coreea de Nord semnează o înţelegere prin care nord-coreenii renunţă la programul nuclear şi acceptă vizita inspectorilor ONU (1994).

Aniversări:
- Jean Bart, 1650, amiral francez;
- Alphonse de Lamartine, 1869, scriitor francez;
- Alfred Nobel, 1883 (nu cred că mai are nevoie de prezentări);
- Ivan Stepanovici Silayev, 1930, ultimul prim ministru al URSS;
- Lavinia Miloşovici, 1976, gimnastă româncă.

Moarte(a-n vacanţă):
- Carol al VI-lea al Franţei, 1422;
- Nelson ăla de mai sus în bătălia aia de mai sus (1805).

Şi alţii.

Nu în ultimul rând, pe 21 octombrie puteţi sărbători Ziua Mărului şi a Livezilor, pretextul perfect pentru a băga fructe în voi şi a o lua prin livezi (varianta corectă: a o lua pe arătură).

Care vrea să ia leapşa, este invitatul meu. Puteţi afla lucruri interesante.

În încheiere, daţi un click aici şi veţi ajunge pe blogul lui Richie care, ca un mare pasionat de filme, are un articol despre "Schweppes Film Festival" ce cuprinde o serie de scurt metraje foarte interesante.

Iar Aikisan are un articol foarte bun, scris în urma unei documentări prealabile, despre hainele de blană şi uciderea animalelor în acest scop oribil prin cinismul şi ignoranţa sa.

marți, 5 februarie 2008

Dac-aş fi vedetă porno

Nu-mi aduc aminte când am râs ultima oară aşa cum râd, de vreo oră-ncoace, în hohote, cu gura până la urechi.

Pentru că Alexandra nu are ce face şi-l stârneşte pe hlizitul din mine c-un dialog dement pe mess şi-un post pe măsură uite-aici, pe blogul ei.

Ideea e următoarea: cum îşi aleg vedetele porno numele? Cea mai de succes reţetă, as the saying goes, e să combini numele primului animal cu numele străzii pe care ai locuit prima oară sau pe care locuieşti acum.

Diferite variante găsiţi la ea pe blog.

Iar dacă vine vorba de mine, în caz că mă voi apuca vreodată să joc în filme porno, cu fizicul meu impunător de macho şi cu şarmul meu de cufurit, musai mă voi numi...

...Pisichet Ceahlău!

Sau, dacă vreţi, Pisichet Viteazul! Ideea e cam aceeaşi, mărimea şi tăria unui munte merg lesne mână-n... mână cu vitejia nemaiîntâlnită...

Staţi la rând.

Tu cum te-ai numi, miclowan? Dar tu, Simona?

Curaj, vreau să mă hlizesc încă vreo două zile, aşa că vă rog şi pe voi să vă dezvăluiţi numele de staruri porno colea, la comentarii. Hasta la vista, ne vedem la Hollywood!

luni, 4 februarie 2008

Statusuri de mess

După cum zice şi titlul, acesta este un post despre statusuri. Mersi, Vitalie, pentru idee!

Iar cand spun "statusuri", nu mă refer la locurile sau la poziţiile pe care le ocupă un individ într-un sistem oarecare sau la acel comportament la care un individ poate să se aştepte ca venind din partea celorlalţi (mă rog, cel din urmă sens este foarte rar folosit).

Ci la statusurile de messenger.

Deschid mess-ul şi-mi arunc o privire prin lista cu persoane online.

Unii sunt pur şi simplu "available", foarte frumos, here I am, online şi fără fiţe.

Alţii sunt, sec, "busy". Fără lămuriri suplimentare, fără să ofere explicaţii pentru indisponibilitatea lor de a îmbrăţişa tastatura în vederea unui dialog extrem de prolific la nivel de idei şi de gânduri măreţe. Şi care, poate, aşteaptă pe cineva anume. Motivele pentru care stai totuşi online, dar nu eşti dispus să dialoghezi, diferă de la om la om.

Însă aici e-aici.

Alţii sunt "busy" sau "available", dar au statusuri. Care mai de care mai originale sau mai "originale". Unii pun poezii (nu de dragoste!), versuri interesante, haioase, alţii pun la status câte un citat. Alţii au statusuri mai abstracte sau al căror sens este înţeles doar de anumite persoane din lista lor de mess. Etc..

Dar aiurea mi se par astea:

- învăţ (ptiu! ptiu! intelectualo!);
- plecat la magazin (dacă nu-mi spuneai unde, riscam să-mi fac griji);
- mi-e somn;
- vai, am trei examene săptămâna asta, sunt extenuată, ne..., bătută de soartă, deci DND;
- mă cac;
- vorbesc cu tata;
- plecată la baie (mai există varianta "fac un duş");
- m-am epilat (aici există zeci de variante de a informa publicul despre situaţia în cauză);
- "bla bla bla" (versuri de dragoste);
- "bla bla bla" (versuri de jale după vreunul care nu dă doi bani pe tine, dar după care tu, suflet pur şi neprihănit, eşti în limbă);
- mi-am cumpărat rochiţă (s-o porţi (ne)sănătoasă!);
- iubi, tu eşti viaţa mea!
- mi-a murit pisica ce mi-a fost alături la bine şi la greu;
- urăsc materia asta, nu mai poooooot!
- şi altele.

Pentru ce simt unii nevoia să ne împărtăşească absolut tot ce fac?

Dar vouă, care tipuri de statusuri vă irită scoarţa cerebrală?

P.S.: La unii, statusul ăla cu "învăţ" stă câte-o lună (nu exagerez!). Nu-mi rămâne decât să mă înclin sfios...

duminică, 3 februarie 2008

Care e mai lungă: a mea sau a ta?

Am avut la un moment dat o discuţie destul de aprinsă cu un amic pe marginea întrebării: care meserie este mai folositoare, a mea sau a lui? (iar zilele trecute am avut cu cineva o discuţie similară şi care m-a determinat să scriu postul ăsta)

Mă rog, am trecut amândoi peste faptul că el lucra de ceva vreme iar eu eram abia la începuturile studenţiei.

Nu ştiu exact ce denumire poartă în nomenclatorul meseriilor ocupaţia lui, cert e că lucra în aviaţie şi se ocupa de toată partea tehnică a unui avion (militar, comercial etc.), el avea grijă ca magauaia să arate şi să se comporte impecabil.

Băiatul ăsta era pasionat de lucruri practice, prin urmare era pasionat şi de meseria lui şi nu putea înţelege de ce am dat eu, nu cu mult timp înainte, la facultatea de psihologie, ce mare brânză pot să fac eu ca psiholog, că nu m-aş ocupa cu nimic concret (nu ştiu ce-şi închipuia el, că ma uit la oameni, după care mă apuc şi le fac caracterizarea pe o coală A4?), concret e ce face el, el poate pipăi cu mâna rezultatul muncii sale, etc. etc. etc, s.a.m.d., etc. etc. etc..

Trecând peste faptul că, momentan, nu mă văd lucrând ca psiholog, ofer două exemple de utilizări ale psihologiei care să fie pe gustul lor, al celor pentru care materialul şi concretul sunt sfinte.

Omitem, prin urmare, faptul că în clinicile cu persoane bolnave de cancer din Occident (mai precis, în cele în care s-au efectuat asfel de cercetări) speranţa de viaţă a pacienţilor care urmează o formă de psihoterapie este cu 7 ani mai mare. Nice, huh? Dar cum puteţi pipăi cei 7 ani?...

Omitem.

Iată două exemple de la începuturile psihologiei aplicate în transporturi (că tot am pe la o miercuri o abureală de examen).

Prin '21, la propunerea Societăţii de Transport în Comun din Paris, se înfiinţează un laborator de psihotehnică iar examinarea psihologică a conducătorilor de tramvaie devine obligatorie. Rezultatul ar trebui să-l bucure pe amicul meu: numărul anual de accidente s-a redus simţitor, obţinându-se o economie de 1 milion şi 300 mii de franci.

Încă una şi mă duc.

SUA. Înainte de introducerea selecţiei psihologice la admiterea în şcolile de aviaţie, pentru 100 de absolvenţi erau necesari cam 397 la început de ciclu (neselectaţi d.p.d.v. psihologic), iar după introducerea selecţiei erau necesari cam 156. Concluzie: la fiecare 100 de absolvenţi se economiseau aproximativ 1 milion de dolari.

Exemplele pot continua în acelaşi stil la infinit. Sunt exemple concrete. Cum poţi pune mâna pe elicea pe care o lustruieşti tu sau pe care tu o repari, aşa pot pune şi eu mâna pe milionul de dolari care este economisit datorită mie şi care-ţi permite ţie, poate, să ai un salariu mai mare.

Înţelegi, dragul meu?

sâmbătă, 2 februarie 2008

There Will Be Blood

Un film superb care conferă dialogului o putere rar întâlnită. Se vorbeşte puţin, atât cât trebuie şi atunci când trebuie, iar replicile au, de multe ori, un efect cu totul deosebit.

Filmul începe lent pentru ca apoi întâmplările să se succeadă cu o rapiditate din ce în ce mai mare, în ideea că cel mai greu este să "prinzi valul", restul vine de la sine...

Acţiunea evoluează, treptat, sub toate aspectele iar modul în care decurge face extrem de credibilă transformarea situaţiilor şi personajelor, din luminoase în întunecate şi apăsătoare.

Filmul, în ansamblul său, alternează scene scăldate în lumină cu scene întunecate şi mizerabile (strâns legate de ideea de pământ, de petrol şi de "oilman", aşa cum se autointitulează Daniel Plainview).

Atât Daniel Day-Lewis, cât şi Paul Dano au făcut în acest film roluri de zile mari, întruchipând cu măiestrie eternul conflict dintre realism şi misticism, dintre Biserică şi progres. Veţi vedea cine va învinge până la urmă, dar şi cu ce preţ...

În "There Will Be Blood" veţi întâlni scene memorabile, extrem de bine construite, cu valoare de schelet, de puncte de sprijin foarte solide pe care întregul film dă senzaţia că se sprijină cu nădejde.

Şi, repet, Daniel Day-Lewis joacă admirabil şi reuşeşte să creeze un personaj la fel de pitoresc precum William Cutting în "Gangs of New York".

Coloana sonoră dă o notă de abstract, "melodiile" sunt extrem de simple, disonante dar cu atât mai sugestive.

Ideea filmului mi se pare cât se poate de O.K. iar întreaga scenă din final mi-a plăcut enorm de mult, e pur şi simplu extraordinară...

Dacă "Juno" mi se pare un outsider al categoriei "Cel mai bun film", "No Country for Old Men" şi "There Will Be Blood" mi se par, până la urmă, favoritele la caştigarea Oscarului. Mă înclin, extrem de firav, către cel din urmă...

No Country for Old Men

Un film extraordinar în care suspansul e la el acasă pe tot parcursul derulării acţiunii.

Un film fără coloană sonoră, dar e foarte bine că n-o are, căci aproape oricât de bună sau de potrivită ar fi fost, n-ar fi făcut altceva decât să strice sau să ştirbească sunetul lucrurilor. Filmul e turnat în aşa fel încât pur şi simplu nu e nevoie de ea...

Acţiunea decurge oarecum încet, dar dacă vă aşteptaţi la ceva plictisitor, vă înşelaţi. Dintre toate cele cinci filme nominalizate la Oscar la categoria "Cel mai bun film", ăsta e cel care m-a plictisit cel mai puţin (alături de "Juno", dar ăla e un film de cu totul alt gen care n-are voie să plictisească sub nicio formă, căci o comedie care plictiseşte nu poate fi decât oribilă).

E violent, pe alocuri sângeros, dar nu scârbeşte. E un western atipic.

Există scene de un umor aparte, un umor sec, acid, extrem de potrivit cu modul în care decurge acţiunea şi cu ideea filmului.

E un film ce pare că nu are personaje principale, cu toate acestea, cel mai potrivit pentru acest "statut" îmi pare a fi şeriful Ed Tom Bell, un "personaj martor" pe care-l simţi ca fiind prezent pe tot parcursul filmului. E personajul care dă speranţe şi e foarte bine jucat de către Tommy Lee Jones.

Însă cu adevărat magistral mi s-a părut Javier Bardem, cel care joacă fenomenal de bine şi care impregnează filmul cu personalitatea lui Anton Chigurh, criminalul psihopat ce-mi dă senzaţia că duce în spinare tot "greul" filmului. După vizionarea acestuia, vă va rămâne cu siguranţă în minte figura lui Chigurh. Fără excelenta prestaţie a lui Bardem, "No Country for Old Men" nu m-ar fi impresionat nici pe jumătate.

Ideea filmului e oarecum O.K.. Unul are banii, alţii îi vor şi îl urmăresc pe cel care-i deţine şi care, spre final, se hotărăşte să devină din pradă, prădător. Superb e însă modul în care decurge acţiunea.

Iar finalul e de nota 10!

Michael Clayton

Iată că voi scrie, în sfârşit, despre ceea ce mi-am propus de câteva zile încoace. Dacă v-am vorbit deja, pe scurt, despre "Atonement" şi "Juno", în continuare vă voi expune parerea mea despre "Michael Clayton", "No Country for Old Men" şi "There Will Be Blood".

În trei posturi diferite pe parcursul aceleiaşi zile, înţelegând că există printre voi şi oameni care nu au dezvoltat nicio pasiune pentru filmele bune sau pe care articolele despre film pur şi simplu îi plictisesc (nu sunt ironic).

"Michael Clayton". Un film de suspans, un film realist, un film în care conflictul moral e la el acasă. E un film ce decurge încet, cu toate acestea e departe de a plictisi.

E un film ce-ţi inspiră o stare de răceală, ceea ce şi-a şi propus să facă, tocmai de aceea fiind turnat pe timpul iernii iar nuanţele de gri şi de albastru fiind predominante. Singurele pete de culoare sunt acele lucruri care nu au de a face cu mârşăvia şi corupţia lumii în care trăim sau care reprezintă ideea de moralitate (caii şi caietul cu dovezi).

George Clooney face un rol de zile mari, aşa cum ne-a şi obişnuit în ultima vreme (vezi "Syriana").

Toate aspectele şi implicaţiile vor fi dezvăluite pe rând, într-un ritm progresiv ce vi se va părea extrem de firesc şi de natural.

Atenţie la detalii! Dacă omiteţi anumite scene, vă va fi greu, ulterior, să înţelegeţi despre ce este vorba. Nu e tocmai cel mai facil film pe care l-am văzut.

Aş da un "-" pentru subiect. Tratat şi răstratat până acum. Companii internaţionale, produse toxice, corupţie şi muşamalizări. Pentru paionaţi, "The Insider" tratează cam aceeaşi temă şi-l veţi vedea pe Russell Crowe alături de Al Pacino.

Încă un "-" pentru final. Clasic. Incoruptibilul şi moralul, luptătorul pentru adevăr, bla bla. Final închis, cu happy-end.

vineri, 1 februarie 2008

Cu muzică şi dans

Iar mi-am propus un lucru pentru astăzi şi iar ajung să postez cu totul altceva.

De data asta forţez o paralelă, fie şi de dragul aprecierii valorilor şi tradiţiilor pe care le avem.

Unii dintre voi aţi auzit de Lord of the Dance (probabil marea majoritate), alţii poate că n-aţi auzit. Iar daca n-aţi auzit, mă simt cu atât mai stimulat să vă fac cunoştinţă cu el şi cu un filmuleţ dintr-unul din magnificele spectacole pe care le-a ţinut peste tot prin lume. El şi trupa lui de irlandezi.




Iar acum iată ceva românesc, de-al nostru, ceva peste care trecem de multe ori cu privirea sau cu urechea şi nici măcar nu ne oprim o clipă să admirăm un lucru care, poate, ar fi de admirat.

Căluşarii. Artă tradiţională şi sincronizare.



Iar acum, delectaţi-vă şi voi c-o melodie pe care eu o ascult, din când în când, de vreo patru ani. Sau cinci. Ronan Hardiman, "Cry of the Celts".