luni, 7 ianuarie 2008

"Tunelul", Ernesto Sabato

Vă promiteam ieri c-o să-mi expun impresiile cu privire la o cărţulie. Nu ştiam exact la care anume. Şi nu c-aş fi citit enorm de multe în vacanţa care tocmai s-a sfârşit, ci din cauza oboselii ce a survenit ca o consecinţă a lungului drum de la Suceava la Bucureşti, un drum canicular. Pentru că băieţii de la Cacă-te Fără Ruşine ori iţi dau senzaţia de caniculă, ori te bagă-n frigider. Eh, de data asta am avut parte de o căldură într-atât de mare, încât am început să suspin fără să mă pot opri dupa caldura din cortul amplasat în toiul verii, pe plajă în Vama Veche, între orele 12 şi 15. Situaţie pe care am înjurat-o pe nedrept la momentul respectiv.

Astfel, în urma recomandărilor lui miclowan (alături de care am petrecut clipe frumoase în localurile Bucovinene pe tot parcursul vacanţei), m-am apucat de Sabato şi, după cum era şi firesc, am început cu începutul: "Tunelul".

O carte care tratează tema dragostei, însă nu aşa cum ne-a tot obişnuit literatura până acum, ci într-un mod oarecum diferit. "Povestea de dragoste" dintre cele două personaje principale, pictorul Juan Pablo Castel şi Maria Iribarne este lipsită de orice fel de romantism, prin urmare domnişoarele dornice de efuziuni sentimentale pot să pună liniştite mâna pe-un clasic francez sau, de ce nu, pe-o Sandra Brown, tot un fel de literatură e şi aia.

Renunţand la atacurile la persoană, trebuie să adaug faptul că relaţia dintre cei doi eroi (forţând puţin termenul) este descrisă într-un mod succint, fără fraze sau vorbe de prisos, fără prea mult sentimentalism siropos sau sifonat, dar cu extrem de multă fineţe, iar întreaga experienţă a celor două personaje m-a dus cu gândul (după cum afirmă şi Castel la un moment dat) la două tunele paralele, pe alocuri de sticla, în care protagoniştii se află închişi: cei doi se pot privi uneori, ştiu de existenţa celuilalt, dar nu se pot atinge niciodată cu adevărat.

Chiar dacă nu am empatizat aproape deloc cu Juan Pablo Castel, conştient fiind de irelevanţa unui asemenea argument în recomandarea unei lecturi bune, io-te că v-o recomand. Ca pe-un fel de introducere. "Despre eroi şi morminte" mi se pare o carte extraordinară, şi nici n-am ajuns la jumătate...

7 comentarii:

miclowan spunea...

eu am empatizat cu saracul Juan Pablo Castel, si chiar m-am bucurat ca a omorat-o pe usuratica aia...oricum ea nu-si mai avea rostul dupa ce a distrus bunatate de tablou

puisorul cufurit spunea...

Ea imi era de nush cate ori mai simpatica, mi se parea mai umana, avea un comportament normal. Si, pana la urma, a fost si nedreptatita. Ce vina avea ea ca a-socialul ala a facut obsesie pt persoana ei? De cand nu mai are voie omul sa se culce cu altii? :))

Anonim spunea...

Buna carte...

puisorul cufurit spunea...

Dap.

cav3ndish spunea...

frumoasa carte intr-adevar..realista,cu subiect care niciodata nu-si pierde din savoare..si mai are si un maniac ca protagonist :) my kind of book

man spunea...

si stai sa vezi, la urma, "Abaddon exterminatorul"...

mephala spunea...

Un roman frumos. Ramane insa o poarta deschisa sper labirintul halucinant al celorlalte doua romane. Darea de seama despre orbi e o halucinatie de geniu in timp descrierea drumului celor 175 de razboinici mi-a accelerat bataile inimii. Ador tineretea spirituala a eroilor lui Sabato si ma fascineaza cruditatea si totodata puritatea lor. Un autor pt tineri(de toate varstele).:) Despre Abadon n-am cuvinte. Opera lui Sabato = un tango apocaliptic plin de erotism si de moarte