joi, 24 ianuarie 2008

Lord of War

Miclowan ne spunea zilele trecute cum întâi s-a înarmat şi apoi s-a îndrăgostit, ceea ce mă face să mă gândesc la arme şi la contactul meu cu ele de-a lungul timpului.

Nu ştiu ce a venit la mine mai întâi, o fi venit dragostea sau au venit armele?

Căci prima oară m-am îndrăgostit la grădiniţă. Da, am făcut şi eu vreo şase luni de grădiniţă. Şi m-am îndrăgostit de două deodată, era una Alina şi mai era una Ada, parcă. Amândouă foarte frumoase, ma rog, cine ştie ce vedeam eu la o fată pe-atunci, am o vagă impresie că mă orientam după cu totul alte criterii decât cele după care mă orientez acum.

Auzisem eu că femeile trebuie să aibă picioare frumoase, dar cred că de pe la tata de pe undeva şi pentru mine nu avea nicio relevanţă, "vorbeşte şi el prostii că-i place să se-audă. Ce picioare???".

Eh, şi de-atunci m-am tot îndrăgostit. Mereu. Sunt o fire (mult prea) iubăreaţă.

Dar armele... Primele războaie le-am purtat cu blocul vecin. Eram noi, cei de la douăşnouă şi erau ei, cei din faţa noastră. Adunam răngi, bâte, sticle, pietre şi porneam cucerirea.

A! Nu eram încă la şcoală.

Niciodată nu ne-am lovit. Când ceilalţi ne vedeau sau ne simţeau pe noi ca fiind puşi pe fapte mari, dispăreau din raza noastră ucigătoare de acţiune. Apoi, când noi îi simţeam mai bine pregătiţi din punct de vedere militar şi când îi auzeam dând comanda de atac, fugeam urlând şi rupând pământul cu promisiuni de răzbunare, "să moară maşinuţa mea sau arcul meu cu săgeţi că mâine-i facem".

Am mai crescut, m-am mutat la ţară, eram prin şcoala generală şi-mi plăcea, atât mie cât şi unor prieteni la fel de aventurieri, să cercetăm un pod vechi de primărie care se pare că adăpostea toate minunile lumii. Era un loc unde n-aveam voie să intrăm, era păzit şi tocmai ăsta era farmecul, să te furişezi, să ai grijă să nu te vadă paznicii sau mai ştiu eu cine, să cercetezi toate încăperile şi să ieşi victorios din expediţie.

La un moment dat am găsit o ladă, în ladă erau vrute şi nevrute, iar la fundul ei... o grenadă! Veche. Am luat-o-n mână, m-am jucat cu ea, am aruncat-o-n sus, am prins-o, am purtat-o dintr-o mână-n alta, dupa care un prietenar puţin mai alarmat mi-a zis s-o pun la loc, nu văd că-i grenadă, ce, e grenadă mă, şi, dacă explodează, nu explodează, pune-o mă la loc că ştii că-s periculoase că doar stai vizavi de unitatea militară. Şi-am pus-o.

O să vă povestească miclowan într-o zi câteva chestii şi mai şi. Cred că eu, să am un copil ca el când era mic, l-aş spânzura de grindă. :)) OOO

Am trecut apoi la arcuri cu săgeţi. Mi le confecţionam singur. Vânam ciori. Pentru băieţii ăia de la protecţia minorităţilor, ştiţi voi, ăia cu lupta împotriva discriminării: să mă pupaţi în partea dorsală, băi, că cioară înseamnă pentru mine, citez, "nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenuşiu, cu cioc conic şi puternic (Corvus)".

M-am apucat de Karl May. Şi-aveam eu un cuţit (şi încă îl am) şi-a început mandea să se antreneze în a-l arunca în pomi astfel încât să se înfigă. Şi-ajunsese să se infigă după nu ştiu câte învârteli prin aer. Dar încă nu excelam în materie, iar când mai aveam un pas până la a mă autoproclama "maestru", m-am lăsat.

Dar cu praştia era mai uşor şi-o foloseam pe vremea aia în special pentru a pişca fetele la picioare cu scoabe (scoabele erau sârmuliţele alea îndoite cu rol de proiectile şi care, în contact direct cu victima, pişcau cu draci) sau pentru chinuirea pisicii, care dispărea de-acasă câte-o zi întreagă şi când o răzbea foamea, îşi făcea apariţia într-un mod timid.

Mă pândea. Numai ce-o vedeam că işi iţeşte capul de după vreun gard şi mă priveşte fix, mai dai în mine, mă nebunule? Pis pis pis, nu mai dau! Pe dracul meu motănesc că nu dai, dar mi-e prea foame... Şi păşea timid spre mine. Iar eu, chiar de n-aveam nicio praştie în mână, imitam gestul de tragere şi bietul animal pornea cu derapaje.

Cu praştia am ajuns să excelez. Şi când spun asta, nu exagerez. Ţineam cont şi de viteza vântului.

Locuind vizavi de unitatea militară, aveam prieteni soldaţi. Care mă şcoleau în legătură cu fetele, îmi stergeau ochelarii, aruncau în mine cu aluatul din bucătărie, îmi arătau scheme de karate. Şi mă plimbau prin unitate sau mă urcam cu ei în foişor. Ştiţi voi, turnuleţul ăla de fier, înalt, care te ajuta să vezi până hăt, departe, bătea până la graniţă. Şi de-acolo, din foişor, îmi spionam dragostea cu binoclul militar. Şi c-un kalasnikov în spate, care ori mă făcea să cad pe spate de greu ce era, ori mă cocoşam în faţă ca să-mi menţin echilibrul.

Un mic războinic îndrăgostit.

Şi-ar mai fi, dar deja vă plictisesc. Acu' am prieteni poliţişti, ce nevoie mai am să mă înarmez???

3 comentarii:

miclowan spunea...

SSSS...da si mie mi-e frica sa m un copil ca mine :))

Lyna spunea...

:))) da razboinici mai erati voi in Radauti ...

puisorul cufurit spunea...

Miclowan: Sa ai grija sa-l inveti sa foloseasca armele cu cap. :))

Lyna: Asa suntem noi acolo, razboinici innascuti!