miercuri, 23 ianuarie 2008

Fotografi & fotografii cutremurătoare

Mi-am propus pentru astăzi cu totul altceva, însă am intrat pe blogul lui Arhi şi-am dat de un articol oarecum cutremurător, scris pe marginea unui subiect care cere polemică. Intraţi să vă convingeţi singuri.

E despre fotografi şi fotografii care au rămas şi vor rămâne în istorie.


Iată, pe scurt, povestea pe care nu o ştiam până să citesc articolul lui Arhi.

Omayra Sánchez avea 13 ani când vulcanul Nevado del Ruiz a erupt. Aceasta a fost prinsă între dărâmăturile propriei case şi a stat timp de 3 zile în apa care îi ajungea la nivelul gâtului. Fotoreporterul Frank Fournier a surprins acest cadru cu câteva ore înainte ca aceasta să moară. Deşi anunţate de reprezentanţii de la Crucea Roşie, autorităţile nu au putut interveni în timp util, iar decesul s-a produs din cauza hipotermiei.

Vă ataşez şi-un filmuleţ. Curaj.



Iată încă o fotografie. Pentru că băieţii ăia au, pe-acolo pe la ei, vulturi în loc de vrăbii. Sau cum s-or fi numind. Care aşteaptă să moară puiul de om ca să aibă ce mânca. Legile naturii sunt la ele acasă.


Despre dimensiunea morală a situaţiilor de mai sus prefer să nu vorbesc prea multe. Unii se intreabă (şi, după părerea mea, pe bună dreptate) ce fel de conştiinţă trebuie să ai să te opreşti şi să faci o astfel de fotografie, chiar dacă, în mod concret, nu ai avea cum să-l ajuţi pe copilaşul din imagine. Probabil că asta s-o fi intrebat şi fotograful care a făcut fotografia de mai sus. După un timp s-a sinucis. Gurile rele insinuează multe...

Oare cât de sensibilizată ar putea fi opinia publică?

Intraţi, vă rog, şi aici. Sunt Premiile Pulitzer acordate de-a lungul timpului. Pe banda portocalie din partea de sus a paginii pe care-o veţi deschide vor fi afişaţi anii. Alegeţi orice an. De exemplu 2007. La premiile pentru jurnalism, alegeţi Feature Photography, apoi Works şi veţi afla povestea cutremurătoare a unui copil bolnav de cancer. Cu fotografii.

Dacă aveţi curajul să ieşiţi pentru o clipă din carapacea de bunăstare în care v-aţi vârât şi de la adăpostul căreia vă smiorcăiţi pentru că nu v-a salutat vecina de la trei.

Sau că vă antipatizează nu ştiu care prof.

E valabil şi pentru voi, băi emo kids.

15 comentarii:

Lyna spunea...

speechless .

Anonim spunea...

check this out
http://ioniliescu.wordpress.com

Simona spunea...

...............................................................................................................................................................................

che spunea...

zici c ar trebui sa ma bucur de viata mea? ca traiesc intr o tara in care oamenii nu mor de foame si mai zici ca nu trebuie sa ma plang de gunoaiele din viata mea? mc pt fotografii.

alecs (deficitar de log in) spunea...

no comment

Corina spunea...

Nu pot sa ma uit la filmulet! Pur si simplu, nu pot! Am ramas fara cuvinte :(

Lyna spunea...

acum am vazut si filmuletzu' ... nu cred ca e posibil sa nu-mi pese de prostiile care ma intristeaza ... asta mi-e karma ... sun ca un copil rasfatat ... dar oricat as incerca sa nu-mi pese de supararile astea superficiale ... nu pot ...

Mystique spunea...

Eu stiam un pic altfel povestea copilului din prima imagine. Era cazut intr-un lichid (nu apa) si daca era scoasa de acolo murea si daca era lasata tot murea...Ma rog nici nu am vut sa ma uit pe site pentru ca e prea groznic sa privesti asa ceva

richie spunea...

Fotografii triste. Am intrat si la Arhi sa vad ce-o scris dar prefer sa comentez la tine. Sper ca nu-i impartasesti parerea despre fotografi. In definitiv, erau acolo o multime de oameni care au vrut s-o ajute pe fetita si nau reusit. Ce putea face un fotograf? Doar o poza, un cadru, care sa aduca la cunostinta opiniei publice lipsa de reactie a autoritatilor. Nu cred ca s-a gandit atunci la Pulitzer. Premiul a fost o consecinta a valvei starnite de eveniment. La fel ca Fata Afgana, si copilul cu vulturul si alte fotografii celebre. Sincer cred ca daca fotografii aceia ar fi dupa bani ar urmari vedetele hollywodiene nu si-ar face veacu prin tari din lumea a treia ca martori ai suferintei si ai indiferentei umane.

Susana spunea...

Imi place foarte mult articolul. Felicitari!

Trebuie tratate si astfel de subiecte. Si acestea fac parte din viata, si acestea sunt reale, si de acestea ne lovim, nu chiar zilnic, dar din cand in cand. Nu vad de ce ar trebui ignorate.

Iti recomand un film tot pe tema asta, "All The Invisible Children" Nu stiu daca l-ai vazut, dar e bun, si merita vazut. E un colaj din mai multe scurt-metraje despre suferinta unor copii. Unul dintre ele e facut de Kusturica.

Mai astept articole din astea...:)

puisorul cufurit spunea...

Lyna: Nu stiu ce s-ar mai putea spune. M-au intrebat unii ca unde-i, dom'le, parerea ta? Eu cred ca nu-s intr-atat de talentat incat sa scriu un articol pe seama unui lucru prezentat intr-un mod extraordinar de sugestiv (ma refer la fotografii si la filmulet) fara sa stirbesc din efect. Prin urmare, speechless. referitor la al doilea comment, ajungem pana la ruma sa ne raportam tot la ceea ce se afla in jurul nostru. Africa si vrabiile lor uriase ni se par ceva ireal...

Anonim: Nu, mersi.

Simona: ...

Che: Plangi cat vrei, nu-mi pari insa o victima.

Alecs: Repet, cine ar mai putea comenta ceva?

Corina: Nu esti singura care a avut "probleme" cu vizionarea filmuletului. Nu-i vorba de mine, desi nici eu, personal, nu m-as mai uita inca o data la el...

Mystique: Nu stiu detalii... Si cand ma gandesc ca exista mii de tragedii asemanatoare in intreaga lume, mereu si mereu...

Richie: Nu stiu ce sa zic in legatura cu fotografii. Parerea mea nu este, nicidecum, atat de radicala precum parerea lui Arhi, la Arhi e totul sau nimic. Initial am fost putin indignat ca cineva poate face asemenea fotografii, un suflet traieste o tragedie cumplita iar tu n-ai altceva de facut decat sa bagi blitul. In loc sa pui mana si sa-l ajuti cumva. Sa-i dai apa, sa-l racoresti, sa-l duci undeva. Acum, nu stiu ce sa zic. Nu cunosc situatia concreta, ce se putea face, ce s-a facut dup-aia, iar daca ma gandesc ca opinia publica poate fi sensibilizata macar cat de cat cu astfel de fotografii...

che spunea...

eu zic ca fotografiile alea meritau o prezentare mai buna decat o lectioara pt plangaciosi, asta era tot. nu ma plang deloc de viata mea, nu asta era ideea, da nu conteaza, mc de foto, mi ar fi placut mai mult fara comentariile tale lipsite de sensibilitate. e greu sa scrii ceva, mai bine nu.

puisorul cufurit spunea...

Susana: Ma bucur ca ti-a placut articolul. O sa mai abordez din cand in cand astfel de teme, daca tot n-as putea sa fac altceva care sa ajute in mod concret...

Che: Mai baiatule, daca nu-ti place blogul asta si cum mi-l "administrez" eu, nu citi. Cine te obliga? Vezi-ti de frustrarile tale de emo kid, imi pare rau ca te-am lezat si ca am dat si mai mult nas frustrarilor tale si autovictimizarii ce te caracterizeaza. Saracul de tine, cum traiesti tu, valorosule, intr-o societate mizerabila care nu te merita... Spor la bloguit pe ALTE BLOGURI daca asta nu-ti place, nu castig bani din prezenta ta.

che spunea...

bine baiete, daca nu mi a placut ca ai pus aceeasi placa plictisita cu "mai copii ... ", lectii de la un respectabil psiholog, n am c cauta pe incredibilul blog, np. cat despre societate, e mizerabila, fac parte din ea, incerc sa scap si sa nu ajung o copie de om. bafta la rating sau cum ma sa i se spune pe bloguri.

puisorul cufurit spunea...

Nu sunt un respectabil psiholog iar blogul meu nu e incredibil. Dar e blogul meu si cui nu-i place ceea ce contine, sa nu-l citeasca. Punct. Iti urez bafta in demersul tau de a nu fi o copie de om (chit ca asta-mi pari a fi), mai ai timp sa te formezi, inca ai cas la gura. Dar trece ea si adolescenta, nu dureaza o vesnicie. Si nu te mai osteni lasand comentarii pt ca n-o sa ma cert cu tine o vesnicie. Nu le mai dau accept.