Noi suntem aici, pe veci, stăpâni...

Doresc să încep articolul prin a-i mulţumi Tomatei cu scufiţă pentru surpriza pe care mi-a făcut-o astăzi, surpriză plăcută şi care, ca orice surpriză, m-a luat prin surprindere (văd că-mi ies şi jocuri de cuvinte)...

Mulţumită lui Ani, am făcut ieri cunoştinţă cu site-ul Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului de unde am aflat lucruri extrem de interesante în tragicul lor şi care nu-mi fac absolut nicio plăcere atunci când le citesc.

Dar care merită ştiute.

Nu ştiu câţi dintre voi au auzit despre etnocidul (crima împotriva culturii naţionale) de care s-a vorbit atât de mult în Europa prin anii '80. Etnocid care s-a manifestat în toată splendoarea lui la noi, în România comunistă. Şi care a avut cauze mult mai oribile, prin ideea şi natura lor, decât cele de odinioară, când lăcaşurile erau demolate spre a fi refăcute sau erau pângărite de "necredincioşi". De data aceasta, bisericile şi monumentele demolate de regimul comunist au fost distruse pentru că "stânjeneau, prin axialitatea şi discreta lor prestanţă, autodivinizarea unui cârpaci". Repet: oribil.

Primul pretext al distrugerilor monumentelor de preţ ale Bucureştiului a fost reprezentat de ravagiile cutremurului din '77, atunci când a fost distrus primul monument cu valoare de patrimoniu, Biserica Enei. Lăcaşul a fost lovit "din greşeală" de o macara ce demola un bloc afectat din apropiere. Pentru că refuzase să semneze avizul de dărâmare a bisericii, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional a fost desfiinţată, ceea ce a dus, ulterior, la distrugerea în masă a monumentelor de patrimoniu din Bucureşti şi nu numai.

Sectorul V a fost cel mai greu lovit. De pe harta Bucureştiului au fost şterse sute de case, sute de străzi, cartiere vechi, precum şi Dealul Mihai Vodă (care a fost transformat într-un platou neted de unde începea perspectiva unui deal creat artificial, ca suport pentru imensa construcţie a Casei Poporului).

După cum afirma arhitectul Gheorghe Leahu: „Bucureştiul poate fi considerat un oraş martir. Nici un oraş din lume n-a suferit atâtea distrugeri prin demolări premeditate, dictate de un singur om, în timp de pace, cât a suferit Bucureştiul în ultimele decenii de dictatură: a cincea parte din perimetrul său construit a fost rasă de pe suprafaţa pământului.”

Din nefericire, dragii mei, chiar şi după 18 ani de democraţie, noi românii nu avem pusă la punct o strategie de ocrotire a valorilor oraşului, precum şi a celor naţionale. Chiar şi în timpul preastimabilei noastre democraţii, lăcaşuri de patrimoniu sau monumente istorice sunt lăsate în paragină sau, de ce nu? se demarează în forţă o amplă acţiune de restaurare care sfârşeşte cu dărâmarea a ceea ce se voia a fi restaurat (vezi exemplul Bisericii Iancu Vechi).

Îmi este silă. Dezinteresul autorităţilor, a celor pe care noi i-am votat, este de un grotesc inimaginabil. Dar pe care, paradoxal, îl simţim pe propria piele, aşa inimaginabil cum e. Ce nu poate mintea să cuprindă, simte pielea. Aşa se petrece cu dobitocii fără coloană vertebrală şi fără respect pentru propriile valori.

Pentru cei care au oroare de posturi lungi, articolul meu se opreşte aici. Pentru ceilalţi, am ataşat o imagine ce ne prezintă Teatrul Naţional din Bucureşti, aşa cum era el proiectat iniţial să arate...

...precum şi o imagine cu Teatrul Naţional, aşa cum arată el de fapt (în urma cozii pe care regimul ceauşist, după prostul şi hidosul obicei, şi-a vârât-o în proiectarea şi construirea sa).

O cutie cu ferestre.

Iar acum, pentru a veni în întâmpinarea curiozităţii unora dintre voi, vă ofer mult mai multe exemple de porcării realizate de comunişti. Care dintre voi or mai avea răbdare, personal socot că nu pot expedia un asemenea subiect în trei rânduri şi jumătate. Chiar şi lungimea postului sugerează, de această dată, ceva anume.

Bisericile dărâmate în Bucureşti între anii 1968-1989, majoritatea având valoare deosebită de patrimoniu, au fost următoarele: Biserica „Sf.Nicolae”, Crângaşi (ctitorie din 1564), demolată în 1968; Biserica „Sf.Nicolae”, Albă Postăvari (ridicată în 1568), demolată în 1984; Biserica „Enei”, cu hramul „Sf.Nicolae” (ridicată în 1611), demolată în 1977; Mânăstirea Cotroceni (datând din 1679), demolată în 1984; Biserica „Sf.Vineri” Herasca (construită în 1645) demolată în 1987; Biserica „Sf.Nicolae” Sârbi (secol XVII) demolată în 1985; Biserica „Sd.Spiridon” Vechi (secol XVII) demolată în 1987; Biserica Olteni (1696) demolată în 1987; Mânăstirea Văcăreşti (monument din 1722), demolată în 1985-1987; Biserica Bradu Staicu (din 1726) demolată în 1987; Mânăstirea Pantelimon (monument din 1750) demolată în 1984; Biserica Spirea Veche (secol XVIII), demolată în 1984; Biserica „Sf.Nicolae” Jitniţă (secol XVIII), demolată în 1986; Biserica Izvorul Tămăduirii (din 1938) demolată în 1984; Biserica „Sf.Treime” Troiţa (secol XIX) demolată în 1987; Capela „Sf.Mina” (1892) demolată în 1985; Biserica Gherghiceanu (din 1939) demolată în 1984; Capela „Izvorul Tămăduirii” Crângaşi (din 1943) demolată în 1982; Capela „Buna Vestire” (1946) demolată în 1989; Biserica Doamna Oltea (1947) demolată în 1986.

Au fost mutate din lăcaşurile lor de secole, următoarele monumente: Biserica „Sfântul Ilie Rahova” (1745) rămasă izolată pe traseul „viitorului” Bulevard al Victoriei Socialismului (actualul Bulevard al Libertăţii), translată în 1984, la 50 de metri distanţă, în spatele unor blocuri; Biserica Mânăstirii Schitul Maicilor, datând din 1726, desprinsă din minunatul cadru patriarhal al arhitecturii originale translată cu greutatea ei de 745 de tone la o distanţă de 245 metri, într-un spaţiu dosnic de trecere, fără nici o ambientare exterioară.

Complexul Mânăstirii Antim, ctitorie a cărturarului-mitropolit Antim Ivireanul, capodoperă de arhitectură medievală, datând din anii 1713-1715, din care clădirea Sinodului (cu muzeul şi biblioteca Patriarhală), având o greutate de 9000 de tone, este mutată la 28 de metri distanţă, sacrificându-se turla cuhniei şi chiliile mânăstirii care sunt modificate; Biserica Mânăstirii Mihai-Vodă (unica şi măreaţa ctitorie bucureşteană a lui Mihai Viteazul, datând din 1589-1591) este strămutată împreună cu clopotniţa la 289 metri distanţă, cu o coborâre pe verticală de 6,2 metri şi ascunsă după şirul de blocuri noi. Biserica Mihai-Vodă părăseşte locul secular al colinei strategice ce-i poartă numele, după ce întregul sit arheologic este profanat şi distrus, iar construcţiile măreţe ce formaseră un trup monolit de cetate sunt în mod ruşinos sacrificate.

Din sectorul V au fost distruse fără milă, case cu valoare de patrimoniu, lăcaşuri memoriale, precum casa artistului dramatic Aristide Demetriade, institute de cultură (Teatrul de Operetă, Teatrul Armatei), Muzeul Militar Central, Stadionul Republicii, Spitalul pentru sportivi, biserici cu valoare de monumente istorice şi, mai presus de toate, s-a profanat memoria sfântă a oraşului prin desfiinţarea sitului arheologic şi istoric de la Mihai Vodă (cu încărcătura celor 6000 de ani de civilizaţie) şi dislocarea bisericii ctitorită de Mihai Viteazu.

Şi asta extrem de pe scurt.

Informaţiile au fost preluate de pe site-ul Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi nu numai.

Repet a mia oară: ORIBIL.

Mulţumiri pentru feed-back!

Pentru că mi-au plăcut foarte mult comentariile voastre, nu prin vorbele de bine (obişnuit fiind să accept şi critici, dacă sunt exprimate civilizat), ci prin implicarea de care aţi dat dovadă în momentul scrierii lor, m-am gândit să nu răspund în mod "tradiţional" la ele ci să scriu un mic post.

Prin care să vă mulţumesc pentru răspunsuri, atât celor care au lăsat commenturi până acum, cât şi celor care vor mai lăsa şi de acum încolo.

Mulţi dintre voi mi-au spus că este blogul meu şi că trebuie să scriu în primul rând ceea ce simt eu şi nu neapărat ceea ce "se cere". Vreau să fiţi siguri de faptul că n-o să mă apuc niciodată să scriu despre ceea ce "se cere", atâta timp cât observ că modalitatea prin care se ajunge cu preponderenţă la mine de pe Google se referă la tastarea a două simple cuvinte: "jocuri porno".

Nu mă interesează divele, nu mă interesează nunta lui Chivu cu Adelina, nu ma interesează Becali, nu ma interesează IT-ul, ştirile cu morţi sau politica. De astfel de subiecte e plină mass-media. Şi dacă doriţi să citiţi despre astfel de lucruri, nu trebuie decât să deschideţi televizorul sau să citiţi zecile de bloguri care le tratează până la saturaţie.

Motivul pentru care am pus întrebările din articolul precedent ţin de nevoia unui feed-back din partea celor care citesc blogul, căci stilul oricum va rămâne acelaşi (cel puţin aşa sper) pe tot parcursul timpului în care mă voi ocupa de blog. Rostul întrebărilor nu era acela de "a mă da" după ceilalţi. Cel care scrie blogul işi alege targetul, şi nu targetul işi alege blogul pe care-l citeşte. Nu ţinta vine spre glonţ, ci glonţul merge spre ţintă.

Mă rog, n-are blogul ăsta efectul unui glonţ, fac şi eu panaramă de mine. :))

Prin urmare, mulţumesc, din nou, tuturor pentru feed-back-ul acordat, thanks Richie, Tomata cu scufiţă, Mihaela, Lyna, Cristian, Yukiame, Simona, Pit (Andreea, I guess) şi, of course, Frătăuşeanca (trăiască sataniştii di pi şientru!).

Întrebare întrebătoare

Deşi eram pregătit să-mi expun părerile cu privire la "No Country for Old Man", "There Will Be Blood" şi "Michael Clayton", curiozitatea m-a mânat către cu totul altceva.

Aş dori ca astăzi să vă pun vreo două întrebări (mai ales celor care intră aici macar de două ori pe săptămână şi cunosc blogul îndeajuns de bine, oricum, specificarea este de prisos, cine nu intră des pe-aici nici nu se va lăsa commenturi), fiind foarte curios să le aflu răspunsul:

1. Ce anume vă place la blogul ăsta şi ce anume vă displace?

2. Ce anume aţi vrea să conţină blogul, iar el nu conţine?

3. Ce anume nu aţi vrea să conţină, iar el conţine, spre dezamăgirea voastră?

Vă rog să trataţi întrebările cum aveţi voi chef, în totalitate sau parţial, pe scurt sau pe larg, nu contează. Mai ales că prima întrebare le cam conţine şi pe celelalte două. Ceea ce contează este ideea.

Asta, bineînţeles, dacă veţi dori să-mi răspundeţi şi le mulţumesc de pe acum celor care îmi vor răspunde.

Vă urez o zi cât mai faină, din toate punctele de vedere!

P.S.: Fac apel la sinceritatea voastră.

Puişorul Cufurit...

Lyna şi Alecs s-au gândit la mine şi mi-au dat o leapşă prin care mi se cere să explic originile numelui blogului meu.

Puişorul Cufurit.

Totul porneşte, bineînţeles, de la Adam şi Eva şi de la izgonirea din Rai. Acelea par a fi originile absolute ale numelui blogului meu. Ce Big Bang, ce expansiune a Universului, ce evoluţie, rahat!Adam şi Eva.

De acolo au pornit toate şi s-a ajuns până în zilele noastre, când un anume Andrei şi-a (re)tras într-o bună zi adresă de mail, se săturase de cea veche şi a vrut ceva nou.

Şi şi-a făcut două. Una era chiaburul_insetat iar cealaltă era puisorul_cufurit, cea din urmă rămânând cea oficială. Pe care o dădusem şi unor profesori la facultate. Şi pe seama căreia se amuzau unii colegi, nu dăm nume, "dar tu ştii ce înseamnă cufurit?", "vai, nu, Luminăţia Voastră, a trebuit să Vă întâlnesc ca să aflu".

Iar într-o zi m-am luat la ceartă cu unul pe mess, şi ce-a făcut, ce n-a făcut, că mi-a spart parola, de mă suna lumea şi-mi zicea "bă nesimţitule, cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu mine pe mess", "stai, femeie, că nu-s eu". Sau "bă, da' pervers te-ai făcut în ultima vreme", "?", "lasă mă, că-mi place cum eşti acum", "aaaaa... dar nu-s eu, mi-a spart unul parola... şi zici că-ţi place???".

Şi uite aşa a apus sclipitoarea epocă a cufuritei adrese de mail. Mi-am făcut alta, cea care e pusă şi pe blog. Şi, în amintirea minunatului meu ID de mess care a decedat în urma unor circumstanţe nefavorabile, am denumit blogul aşa cum l-am denumit. Mai ales că lumea în care trăim se prezintă aidoma numelui pe care l-am ales. E fragilă, e cufurită şi pute.

Nu ştiu exact dacă Tomata cu scufiţă a primit leapşa asta, eu i-o trimit. Şi nu numai ei, ci şi Simonei şi Mihaelei. Dac-or dori s-o onoreze.

P.S.: Simona trebuie să vorbească întâi cu părinţii, îmi pare rău, ideea a fost a lor. :P

Bobby Fischer

De mic copil, ai mei m-au învăţat şah. Asta nu înseamnă că joc acum extraordinar, nici măcar nu cred că joc la nivel de categoria I, pentru că teoria nu m-a pasionat.

Primul care m-a învăţat pare să fi fost tata, câştigător, pe vremuri, al unui concurs de amatori din Bucureşti. Are un stil tâmpit. Dacă ai puţin habar de teorie, are el grijă să ţi-o scoată din cap, să mute aparent ilogic, să te bulverseze şi-apoi să te bată.

În timpul jocului cu progenitura lui de trei sau patru ani, nu ştia să se lase bătut. Când mi-a mâncat prima piesă, am făcut o criză de nervi, am trântit tabla, i-am zis că "eu nu mă mai joc, băi nene!" şi cam asta a fost în acea zi.

Dar mama l-a învăţat pe tata şah. Aşa zice ea, eu n-am fost de faţă. Mama juca pe vremuri la Voinţa Suceava, erau prin divizia B, pe-acolo prin frunte, şi se chinuiau să intre în A. Şi s-au tot chinuit că ratau mereu la mustaţă urcarea în primul eşalon.

A colindat mama toată ţara alături de club, mereu îmi povesteşte cu drag de acea perioadă.

Iar când vine vorba de mari şahişti... Bobby Fischer este preferatul ei.

Tocmai am aflat că Fischer a trecut în nefiinţă recent, pe 17 ianuarie a.c., prin urmare socot că, dacă un local precum Piranha a meritat aproape un întreg articol în blogul meu, Bobby Fischer merită cu atât mai mult.

Născut în SUA, Bobby Fischer a devenit campion mondial la şah în 1972 la Reykjavik, învingându-l la 29 de ani în acel meci care a făcut cu adevărat istorie pe marele maestru rus, Boris Spasski. Dominaţia sovietică luase sfârşit iar titlul mondial fusese smuls ruşilor. Un om a învins un imperiu.

Pentru că lumea nu-i înţelegea mutările, şahul nefiind un joc facil şi uşor de înţeles, însă lumea înţelegea faptul că un om din afara URSS a reuşit să-i învingă pe ruşi, dominatori absoluţi la şah în acea perioadă şi nu numai.

Fischer a fost un excentric, un om mai mult decât pretenţios. Deşi partida pentru titlu trebuia să se joace în Iugoslavia, pretenţiile sale au mutat-o în Islanda, la Reykjavik. A pierdut primul meci, nemulţumit fiind de poziţionarea camerelor de luat vederi, iar la a doua partidă nu s-a prezentat în semn de protest. Meciul a fost reluat doar după ce Boris Spasski a fost de acord cu disputarea întâlnirii într-o cameră departe de aparatele de filmat.

Prin 1962, Fischer s-a alăturat unei secte religioase care l-a falimentat din punct de vedere financiar şi care l-a determinat să crescă pretenţiile în vederea participării la concursuri. Dacă nu greşesc, una dintre ele era aceea de a nu disputa meciuri duminica.

La partide venea de multe ori cu cel puţin 15 minute întârziere şi ţinea în braţe o pisică bleagă pe care o tot mângâia, poftim de te concentrează dacă-i eşti adversar.

În 1975, Fischer a refuzat să-şi apere titlul mondial. După 20 de ani de la marele meci împotriva lui Spasski, în 1992, nevoia de bani l-a făcut să spargă embargoul impus Iugoslaviei şi să accepte 3,5 milioane de dolari care erau puşi la bătaie la Belgrad în vederea reeditării memorabilei întâlniri.

SUA l-a renegat şi la condamnat la 10 ani de închisoare iar Bobby Fischer a trăit ulterior în Ungaria, în Filipine, în Japonia iar în 2005 a primit cetăţenie Islandeză.

După cum scria într-un mod foarte frumos Maria Andrieş într-un articol din "Şapte seri"...

"...Şahul este viaţa, spunea Fischer. Nu armă ideologică, cum credeau ruşii. Nici sport excentric, cum încercau să-l facă să pară americanii. Remarcabil la Fischer e că a întors jocul spre sensul lui. Şahul este viaţa. Iar viaţa nu are limite, e liberă. Nu poate fi produsă şi întreţinută de maşini de propagandă. Sovieticii predau şahul în şcoli şi scoteau campioni pe bandă rulantă. Americanii încă nu-l descoperiseră. Fischer a ieşit miraculos la suprafaţă într-o lume avidă de campioni. Lacomă de staruri. Prea grăbită să aplaude fără să înţeleagă. Fischer le-a repudiat şi pe una, şi pe alta. Şi, ca orice răzvrătit care se respectă, nu şi-a găsit locul nicăieri, până la sfârşit."

A fost un om pe care adevăraţii iubitori ai şahului nu l-au uitat niciodată şi nici nu-l vor uita.

Piranha & recomandări

În primul rând doresc să vă fac o trimitere către blogul Mihaelei unde veţi avea parte de un articol interesant prin ceea ce propune. Cel din spatele ideii este soţul ei care s-a gândit să construiască un site care...

..."doreşte să facă o bază de date cu magazinele şi serviciile de pe piaţa românească şi să contorizeze opiniile dumneavoastră cu privire la calitatea lor. Eopinii.ro vrea să ajute persoanele să facă o alegere informată cu privire la cumpărăturile de pe internet şi nu numai şi să devină o sursă credibilă de informaţii şi recomandări personale bazate pe experienţele fiecaruia".

Le urez multă baftă iar ideea mi se pare foarte bună. Poate că într-un timp mai lung sau mai scurt acel site va deveni un punct de referinţă în cumpărăturile online.

Restul postului va fi dedicat acelui local numit Piranha, cel din Regie, cum treci podul de vizavi de Maxx, drept înainte.

Şi asta pentru că eu, din anul I şi până acum, în anul IV, am petrecut acolo zeci de ore. În cadrul opţiunilor de a-mi petrece timpul, a rivalizat de multe ori cu propria casă sau cu facultatea. Don't worry, mama, dacă tot îmi mai citeşti blogul din când în când, află că am mai mers şi pe la cursuri.

Localul ăsta are părţi bune, dar are şi părţi rele.

Să începem cu cele bune. Au cea mai frumoasă terasă pe care am păşit eu vreodată, verdeaţă multă, uneori am senzaţia c-aş fi într-o poieniţă la o bere. Pe terasa aia au animale, câini, astă vară aveau şi-o pisică simpatică, au un lac mititel cu răţuşte, peşti aurii, au papagali şi o iguană. Tot ce vrei şi ce nu vrei.

Partea proastă e că terasa funcţionează doar vara. Iarna vomit eu printre mese după cel mai de căcat vin pe care l-am baut vreodată, dar de, a fost alegerea noastră, a beţivanilor, eram la sfârşit de băută şi banii nu mai existau.

Muzica e bună, de la jazz la rock, folk şi altele, melodii alese cu bun gust şi care crează o atmosferă plăcută.

Interiorul e şi el O.K., chiar dacă, pe ici pe colo, dă senzaţia de kitch. Şi nici cu mâncarea nu îmi este ruşine. E bună şi vine relativ repede (după ce ai făcut comanda).

Dar, ca orice local în care clientela face parte, în special, din categoria studenţilor, şi acesta are părţile lui proaste. Care totuşi nu mă împiedică să aleg de multe ori Piranha ca locaţie terminus după o zi de umblătură prin oraş sau să merg acolo în mod special. Când mă gândesc la bere în Regie, mă gândesc, de obicei, la Piranha. Pentru că preţurile sunt acceptabile.

Astfel, în Piranha îşi au sălaşul cei mai nesimţiţi chelneri din Ţara Românească. Uneori simţi că ai putea traversa Atlanticul înot într-un timp similar cu cel în care se ostenesc dumnealor să vină şi să-ţi ia comanda. De aceea vă sfătuiesc să intraţi în contact direct cu barul.

Uneori pur şi simplu nu vor să-ţi ia comanda. Se trimit unul pe altul, unul zice c-a ieşit din tură, celalalt zice că încă n-a intrat, ce mai, nesimţire.

Alteori, dacă-i chemi de mai mult de trei sau patru ori la aceeaşi masă, se enervează, l-am auzit pe unul ofticat că "mă mai frecaţi mult?", acesta fiind momentul în care vă puteţi exersa pe bună dreptate combativitatea şi instinctele agresive din relaţiile cu ceilalţi. Sau, dacă i-aţi enervat cu ceva, refuză să mai treacă pe la masa voastră.

Atenţie, aşa sunt chelnerii bărbaţi, că femeile de-acolo îşi fac treaba aşa cum scrie la carte.

Oricum, datorită nesimţirii chelnerilor, localul ăsta nu va trece niciodată de statutul de local studenţesc. Nici nu cred că-şi propun asta, mereu e plin ochi şi abia de găseşti, mai pe seară, o măsuţă la care să te aşezi.

Uneori au prea mare încredere în gusturile lor muzicale şi vor să impresioneze, astfel încât dau muzica deranjant de tare, probabil pentru a acoperi zgomotele pe care le fac uneori deasupra, muta mobilă, lucrează, nu ştiu ce dracu fac că au mereu oameni la lucru...

Ca să ajungi la baie, trebuie să ieşi afară, iar ca să mergi iarna să-ţi faci nevoile trebuie să te îmbraci gros ca să nu-ţi îngheţe instrumentul şi să nu mai ai cu ce face ceea ce ai de făcut.

Două dintre încăperi sunt total izolate de local, iar o intrare principală pur şi simplu nu există. Pentru că localul a fost construit pe bucăţi.

Sper c-am reuşit să fiu cât mai corect în expunerea părţilor bune şi a celor rele ale localului. A meritat trei sferturi de post, la cât mi-au curs mucii pe-acolo.

P.S.: Fotografiile băgate fără nicio logică printre rânduri sunt făcute pe terasă.

"Atonement" & "Juno"

M-am apucat de vizionat filmele nominalizate la Oscar la categoria "Cel mai bun film" dar, cu toate acestea, n-am apucat să văd decât două dintre ele: "Juno" şi "Atonement".

"Juno". O comedie bună care m-a făcut să râd, ori eu nu manifest o atracţie deosebită pentru comedii. Râd destul în viaţa reală ca să mai pierd timpul uitându-mă la ceva ce uneori mi se pare stupid.

Dar "Juno" e o comedie bună. Actriţa din rolul principal joacă superb de bine (şi-i tinerică şi frumuşică, băieţi!) iar unele situaţii sunt de-a dreptul delicioase prin comicul lor. Replicile sunt şi ele de apreciat, cine a făcut scenariul a avut cap.

Puţin mai bună mi s-a părut însă "Little Miss Sunshine", ştiţi voi, comedia aia superbă de anul trecut.

"Atonement" este ecranizarea romanului cu acelaşi nume a lui Ian McEwan. Este vorba despre o poveste de dragoste, însă nu mi s-a părut a fi deloc siropoasă şi totul lunecă spre o tragedie extrem de bine relatată şi care afectează viaţa tuturor personajelor.

Don't worry, nu vi-l povestesc motamo, ci vă prezint părerile mele în legătură cu filmul. Să nu mă loviţi prea tare, nu sunt nici critic de film, nici un profesionist în vreun domeniu în strânsă legătură cu cinematografia, sunt doar un om care are opinii.

La începutul filmului ne este prezentată o familie din Anglia (familia Tallis) iar câteva personaje sunt puse în prim plan, Cecilia şi surioara ei în vârstă de 13 ani, Briony, precum şi Robbie, fiul unei slujnice care lucrează şi el pentru familia Tallis şi care-şi făcuse studiile, plătite fiind din banii dl-ui Tallis.

Între Cecilia şi Robbie se naşte o poveste de dragoste ce nu are însă vreme să se consume, Briony (îndrăgostită fiind de Robbie) acuzându-l de un lucru pe care nu-l făcuse, gelozia ei spunându-şi cuvântul.

Robbie este închis după care ajunge în armată, iar Cecilia devine soră medicală.

Interesantă mi se pare tehnica regizorului de a prezenta faptele atât cum au fost ele în realitate cât şi prin ochii lui Briony, ea fiind, până la urmă, elementul declanşator al tuturor evenimentelor nefaste care ne sunt prezentate.

Una din scenele care mie mi-au plăcut deosebit de mult a fost cea în care este prezentată armata britanică în timpul evacuării de la Dunkerque de la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie 1940. E o scenă extraordinar de bine realizată, superbă şi panoramică şi care n-are cum să nu-ţi rămână în memorie...

Filmul este încărcat de o oarecare stare de tensiune, cu toate acestea acţiunea pare că se desfăşoară lent (deşi fără a plictisi). Mizeria unui război distrugător este pusă alături de mizeria în care se zbat trei suflete, două dintre ele tanjind după dragostea pe care n-au avut timp să o consume, iar cel de-al treilea suferind de remuşcări crunte.

Printre altele, veţi avea parte de scene de o mare simplitate dar care, prin felul în care au fost gândite şi counstruite, sunt extrem de sugestive şi au darul de a-ţi rămâne în minte. E un film al scenelor memorabile.

Finalul mi se pare extrem de bine gândit iar concluziile le veţi trage singuri, n-o să mă apuc acum să vă stric plăcerea vizionării filmului şi, totodată, surpriza.

Vizionare plăcută!

Dacă aţi văzut filmul, aştept cu nerăbdare părerile voastre.

Nesimţire RATB-istă

Trei mii de aici, trei mii de dincolo... Să zicem 15 mii de lei pe zi... Înmulţit cu 30... Egal 450 de mii de lei. Aproape o jumătate de milion de lei vechi. Banii mei pe două săptămâni în vremurile rele.

Pentru că tu îţi cumperi două bilete RATB care ar trebui să coste 2,2 lei, tu dai 5 lei şi primeşti rest 2,5. Şi-aşa fac toate acele stimabile vânzătoare de bilete RATB, işi bagă mereu în buzunar trei mii de lei vechi de la aproape fiecare cumpărător de bilete ce li se pare lor c-ar fi mai palid decât media.

Vânzătorul de covrigi mai uită şi el să-ţi dea trei mii, două mii mai laşi tu, cinci mii laşi pe-o tejghea pentru că vânzătoarea e o roşcată cu ochii mari, iar într-un an arunci aiurea vreo cinci milioane. Adică un aparat foto acceptabil, un upgrade la calculator, câteva zile-n Vama Veche, o excursie la munte sau, de ce nu, un Revelion la o cabană cu prietenii!

Pentru că trei mii de lei vechi ţi se par a fi o nimica toată, trei caramele acolo, asta e şi raţiunea pentru care te faci că nu observi când o vânzătoare se face că plouă atunci când ar trebui să ţi-i dea, sau, mai rău, când ţi se pare ţie normal ca ea să procedeze aşa.

Ieri am cumpărat două bilete RATB şi duduia din magherniţă se făcea că plouă în loc să-mi dea şi cei trei mii care mi se cuveneau. "Sunteţi şmecheră?", "De ce?" (auzi, de ce, pentru că ne iau pe noi de proşti, de aia, noi suntem proştii iar ei se cred şmecherii), "Cât e un bilet?", "Unşpe mii", "Aha", şi a scos frumuşel şi cei trei mii de lei.

Pe care i-am luat, mai bine-mi iau eu două bomboane sau îi las pe vreo tejghea decât să-i dau uneia satisfacţia că m-a prostit.

Nesimţirea de care v-am vorbit e cât se poate de larg răspândită printre vânzătoarele de bilete RATB. Am păţit-o eu, a păţit-o Ani, au păţit-o şi mulţi alţii. Cred că obrazul gros e un "must" în fişa postului acelor dudui.

Exagerez?

De prin vecini...

Are Visurât, pe blog, două chestii faine.

Un videoclip anti-popi care mi-a mers la inimă pentru că-mi plac deosebit de mult reacţiile unora la agresivitatea altora. Pentru că popii se dovedesc mereu a fi agresivi la adresa rockerilor (afuriseniile lor din biserică, aplicarea unor denumiri sau categorizări, ştiţi voi la ce mă refer).

Şi cine vorbeşte! Şleahta aia de criminali înapoiaţi, care au ucis de zece ori mai mulţi oameni decât au salvat.

Videoclipul e aici.

În plus, tot pe blogul lui Visurât mai puteţi găsi o reclamă superbă care are un sâmbure de adevăr. Ca un om pasionat de reclame bune, pe asta o s-o pun şi eu pe blog. Vizionare plăcută!



Ne recitim diseară.

Lord of War

Miclowan ne spunea zilele trecute cum întâi s-a înarmat şi apoi s-a îndrăgostit, ceea ce mă face să mă gândesc la arme şi la contactul meu cu ele de-a lungul timpului.

Nu ştiu ce a venit la mine mai întâi, o fi venit dragostea sau au venit armele?

Căci prima oară m-am îndrăgostit la grădiniţă. Da, am făcut şi eu vreo şase luni de grădiniţă. Şi m-am îndrăgostit de două deodată, era una Alina şi mai era una Ada, parcă. Amândouă foarte frumoase, ma rog, cine ştie ce vedeam eu la o fată pe-atunci, am o vagă impresie că mă orientam după cu totul alte criterii decât cele după care mă orientez acum.

Auzisem eu că femeile trebuie să aibă picioare frumoase, dar cred că de pe la tata de pe undeva şi pentru mine nu avea nicio relevanţă, "vorbeşte şi el prostii că-i place să se-audă. Ce picioare???".

Eh, şi de-atunci m-am tot îndrăgostit. Mereu. Sunt o fire (mult prea) iubăreaţă.

Dar armele... Primele războaie le-am purtat cu blocul vecin. Eram noi, cei de la douăşnouă şi erau ei, cei din faţa noastră. Adunam răngi, bâte, sticle, pietre şi porneam cucerirea.

A! Nu eram încă la şcoală.

Niciodată nu ne-am lovit. Când ceilalţi ne vedeau sau ne simţeau pe noi ca fiind puşi pe fapte mari, dispăreau din raza noastră ucigătoare de acţiune. Apoi, când noi îi simţeam mai bine pregătiţi din punct de vedere militar şi când îi auzeam dând comanda de atac, fugeam urlând şi rupând pământul cu promisiuni de răzbunare, "să moară maşinuţa mea sau arcul meu cu săgeţi că mâine-i facem".

Am mai crescut, m-am mutat la ţară, eram prin şcoala generală şi-mi plăcea, atât mie cât şi unor prieteni la fel de aventurieri, să cercetăm un pod vechi de primărie care se pare că adăpostea toate minunile lumii. Era un loc unde n-aveam voie să intrăm, era păzit şi tocmai ăsta era farmecul, să te furişezi, să ai grijă să nu te vadă paznicii sau mai ştiu eu cine, să cercetezi toate încăperile şi să ieşi victorios din expediţie.

La un moment dat am găsit o ladă, în ladă erau vrute şi nevrute, iar la fundul ei... o grenadă! Veche. Am luat-o-n mână, m-am jucat cu ea, am aruncat-o-n sus, am prins-o, am purtat-o dintr-o mână-n alta, dupa care un prietenar puţin mai alarmat mi-a zis s-o pun la loc, nu văd că-i grenadă, ce, e grenadă mă, şi, dacă explodează, nu explodează, pune-o mă la loc că ştii că-s periculoase că doar stai vizavi de unitatea militară. Şi-am pus-o.

O să vă povestească miclowan într-o zi câteva chestii şi mai şi. Cred că eu, să am un copil ca el când era mic, l-aş spânzura de grindă. :)) OOO

Am trecut apoi la arcuri cu săgeţi. Mi le confecţionam singur. Vânam ciori. Pentru băieţii ăia de la protecţia minorităţilor, ştiţi voi, ăia cu lupta împotriva discriminării: să mă pupaţi în partea dorsală, băi, că cioară înseamnă pentru mine, citez, "nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenuşiu, cu cioc conic şi puternic (Corvus)".

M-am apucat de Karl May. Şi-aveam eu un cuţit (şi încă îl am) şi-a început mandea să se antreneze în a-l arunca în pomi astfel încât să se înfigă. Şi-ajunsese să se infigă după nu ştiu câte învârteli prin aer. Dar încă nu excelam în materie, iar când mai aveam un pas până la a mă autoproclama "maestru", m-am lăsat.

Dar cu praştia era mai uşor şi-o foloseam pe vremea aia în special pentru a pişca fetele la picioare cu scoabe (scoabele erau sârmuliţele alea îndoite cu rol de proiectile şi care, în contact direct cu victima, pişcau cu draci) sau pentru chinuirea pisicii, care dispărea de-acasă câte-o zi întreagă şi când o răzbea foamea, îşi făcea apariţia într-un mod timid.

Mă pândea. Numai ce-o vedeam că işi iţeşte capul de după vreun gard şi mă priveşte fix, mai dai în mine, mă nebunule? Pis pis pis, nu mai dau! Pe dracul meu motănesc că nu dai, dar mi-e prea foame... Şi păşea timid spre mine. Iar eu, chiar de n-aveam nicio praştie în mână, imitam gestul de tragere şi bietul animal pornea cu derapaje.

Cu praştia am ajuns să excelez. Şi când spun asta, nu exagerez. Ţineam cont şi de viteza vântului.

Locuind vizavi de unitatea militară, aveam prieteni soldaţi. Care mă şcoleau în legătură cu fetele, îmi stergeau ochelarii, aruncau în mine cu aluatul din bucătărie, îmi arătau scheme de karate. Şi mă plimbau prin unitate sau mă urcam cu ei în foişor. Ştiţi voi, turnuleţul ăla de fier, înalt, care te ajuta să vezi până hăt, departe, bătea până la graniţă. Şi de-acolo, din foişor, îmi spionam dragostea cu binoclul militar. Şi c-un kalasnikov în spate, care ori mă făcea să cad pe spate de greu ce era, ori mă cocoşam în faţă ca să-mi menţin echilibrul.

Un mic războinic îndrăgostit.

Şi-ar mai fi, dar deja vă plictisesc. Acu' am prieteni poliţişti, ce nevoie mai am să mă înarmez???

Fotografi & fotografii cutremurătoare

Mi-am propus pentru astăzi cu totul altceva, însă am intrat pe blogul lui Arhi şi-am dat de un articol oarecum cutremurător, scris pe marginea unui subiect care cere polemică. Intraţi să vă convingeţi singuri.

E despre fotografi şi fotografii care au rămas şi vor rămâne în istorie.

Iată, pe scurt, povestea pe care nu o ştiam până să citesc articolul lui Arhi.

Omayra Sánchez avea 13 ani când vulcanul Nevado del Ruiz a erupt. Aceasta a fost prinsă între dărâmăturile propriei case şi a stat timp de 3 zile în apa care îi ajungea la nivelul gâtului. Fotoreporterul Frank Fournier a surprins acest cadru cu câteva ore înainte ca aceasta să moară. Deşi anunţate de reprezentanţii de la Crucea Roşie, autorităţile nu au putut interveni în timp util, iar decesul s-a produs din cauza hipotermiei.

Vă ataşez şi-un filmuleţ. Curaj.



Iată încă o fotografie. Pentru că băieţii ăia au, pe-acolo pe la ei, vulturi în loc de vrăbii. Sau cum s-or fi numind. Care aşteaptă să moară puiul de om ca să aibă ce mânca. Legile naturii sunt la ele acasă.

Despre dimensiunea morală a situaţiilor de mai sus prefer să nu vorbesc prea multe. Unii se intreabă (şi, după părerea mea, pe bună dreptate) ce fel de conştiinţă trebuie să ai să te opreşti şi să faci o astfel de fotografie, chiar dacă, în mod concret, nu ai avea cum să-l ajuţi pe copilaşul din imagine. Probabil că asta s-o fi intrebat şi fotograful care a făcut fotografia de mai sus. După un timp s-a sinucis. Gurile rele insinuează multe...

Oare cât de sensibilizată ar putea fi opinia publică?

Intraţi, vă rog, şi aici. Sunt Premiile Pulitzer acordate de-a lungul timpului. Pe banda portocalie din partea de sus a paginii pe care-o veţi deschide vor fi afişaţi anii. Alegeţi orice an. De exemplu 2007. La premiile pentru jurnalism, alegeţi Feature Photography, apoi Works şi veţi afla povestea cutremurătoare a unui copil bolnav de cancer. Cu fotografii.

Dacă aveţi curajul să ieşiţi pentru o clipă din carapacea de bunăstare în care v-aţi vârât şi de la adăpostul căreia vă smiorcăiţi pentru că nu v-a salutat vecina de la trei.

Sau că vă antipatizează nu ştiu care prof.

E valabil şi pentru voi, băi emo kids.

Trafic greu

Acu... Tocmai am privit pe geam şi-am văzut că botul maşinii mele este ciuntit. Asta nu e de mirare, am comis-o iar înainte să merg în vacanţa de Crăciun, nu ştiu dacă vă mai amintiţi articolele cu poliţaii, cu asigurarea, mă rog, uite ăsta.

Păi, ca o completare, pentru că unii prieteni m-au întrebat ce s-a mai întâmplat până la urmă, aflaţi, dragii mei, că m-am mai prezentat o dată la poliţia din Otopeni şi cel care mi-a eliberat hârtia de care aveam nevoie (după a treia încercare) şi pe care trebuiau să mi-o elibereze din prima, a fost acelaşi poliţai care mi-a spus să revin sâmbătă pentru că distinsul său coleg incult şi nespălat e in libere. Am revenit sâmbătă, nespălatul era în ditamai concediul (c-a muncit mult pentru siguranţa cetăţeanului, merita şi el, era ostenit de la atâta stat cu picioarele pe masă) şi mi-a zis "Fie, hai că-ţi scriu eu ce-ai nevoie".

Căci, dacă nu dai şpagă, reuşeşti din a treia încercare.

Oricum, sunt un fel de campion la accidente uşoare pe termen scurt. Aproximativ. Nu mă îndoiesc că există şi copii mai prost crescuţi şi mai indisciplinaţi decât mine.

Prima oară când am avut contact cu o altă maşină din interiorul maşinii pe care o conduceam a fost în prima oră de conducere la şcoala de şoferi. Mi-a arătat instructorul manevrele, cum schimbi vitezele, care-i şmenul cu frâna, acceleraţia şi ambreiajul şi, cum a văzut dumnealui că nu-s chiar tută şi pricep repejor, a zis "Tu ai mai condus, ia intră-n trafic", "N-am mai condus, dom' Mircea", "Hai mă, nu te cred, intră-n trafic, te descurci".

Am intrat în trafic. Am mers noi aşa, tâgâdâm, tâgâdâm, tocmai ninsese, se făcuse polei, un bou iese dintr-o parcare fără să se-asigure, pun frână şi mă duc sanie fix în el. A stat săracul dom' Mircea la poliţie la constatare pâna la 12 noaptea, eu m-am dus frumuşel acasă de pe la şase. Oricum, un om ca Mircea ăsta mai rar o să întâlniţi, discutam cu el orice, nu s-a enervat absolut niciodată, claxonam gagici, îmi dădea lecţii de viaţă, ce mai, tot tacâmul.

A doua oară a fost din vina mea. Ieşeam din parcare din faţa blocului, spaţiul era strâmt, venea o dubă mare, am crezut că-ncap printre dubă şi o altă maşina parcată (mă grăbeam să ajung la un curs, auzi motiv) şi n-am încăput, că ăla a frânat exact cand nu trebuia să frâneze şi i-am chinuit puţin partea din spate. Dacă nu frâna, ne corelam bine şi ieşeam şi eu, dar na... Nu se conduce după principiul "dacă". A ieşit ceartă, ăla o făcea pe agresivul, a apărut şi tata, m-am infoiat de-acum, că fără taică-tău tre să fii nebun să te-mpingi într-unul cu un cap mai mare decât tine şi cu douăzeci de cm mai lat.

A treia oară am făcut manevre. În plină şosea, prin faţa cimitirului Sfânta Vineri, parcă (sesizaţi ironia?). Trei benzi pe sens nu mi-au ajuns. Am întors pe linie continua, că de, şoseaua era liberă, poliţaii erau în concediu, n-am reuşit să întorc până să ajung în bordura trotuarului de pe celălalt sens, am dat înapoi de pe banda 1 până pe banda 2, am observat că un nene care mergea pe banda 1 a încetinit şi-am crezut că mă lasă pe mine, regele şoselelor, să pornesc pe banda lui. Şi nu m-a lăsat. Îi ţin minte faţa terifiată când l-am pupat c-un bot de maşină, se uita la mine cu ochii boldiţi.

Nu ne-am certat, a fost băieţaş, la poliţie tipul a povestit cum s-a petrecut, dar, fiind prieten c-un poliţai, şi-au zis amândoi să nu mă chinuie, ca urmare am făcut o declaraţie care îmi mai tăia din vină, de, amenda mai mică aşa ca pentr-un student, doar trei puncte penalizare... La sfârşit am avut o lipsă de prezenţă de spirit colosală, pe lângă mulţumiri c-a fost băiat bun, i-am urat "o seară plăcută". Cred că abia atunci era să facă o criză la ficat.

A patra oară am pus frână, polei, am alunecat in fundul unui tractor, tanc, Jeep, mă rog, nu ţin minte marca aşa că pot să-i spun cum vreau. Şi-am scris articolul la care am făcut trimitere mai sus.

Cam atât. Voi cum staţi la capitolul "porcării în trafic"?

Cu şi despre filme

Aştept cu maaaare nerăbdare să aflu care sunt nominalizările la Oscar de anul acesta. Nici nu vă închipuiţi cât de nerăbdător sunt. Pentru că an de an am vânat nominalizările pentru a apuca să mă uit la cele mai importante filme până în ziua decernării premiilor.

Pentru că e bine să fii în temă, poţi face predicţii sau ai favoriţi. Chiar, unele din predicţiile mele s-au adeverit, atât anul trecut cât şi acum doi ani şi mi s-a confirmat faptul că atunci când mă uit la un film, parcă nu mă mai uit degeaba.

Mor de nerăbdare. Şi până mâine nu mai e chiar mult.

Pe vremuri, eram foarte încântat de filmele cu bătăi. Ţin minte că, atunci când stăteam la ţară, mergeam la un prieten care avea video şi ne uitam împreună la filme cu Van Damme, Schwartzenegger, Bruce Lee sau Jackie Chan (sper c-am scris corect), după care ieşeam afară din casă şi ne repezeam în sacul de box, amenajat într-un mod foarte pitoresc în grădină sau prin şură pe undeva.

Prin liceu am mai terminat-o cu bătăuşii din filme şi-am trecut la lucruri mai serioase, deşi nu mult mai serioase, oricum, ideea de film şi-a pierdut din forţa pe care o avusese pe vremuri, demult.

În facultate, însă, că tot am făcut cunoştinţă cu netul meu personal, m-am apucat de filmuleţe, nu într-un mod asiduu, ci într-un mod cu un oarecare stil.

Simţind că sunt foarte multe filme bune pe care eu nu le-am văzut, fiind conştient de faptul că ar fi păcat ca situaţia să se menţină aşa, m-am interesat care sunt filmele care au obţinut premii Oscar de-a lungul timpului, le-am descărcat pe alea de după '90 (trăiască oDC-ul!), mai ales pe cele nominalizate la categoria "Cel mai bun film" sau "Cel mai bun actor/regizor" (chiar dacă ştiu faptul că şi înainte de '90 s-au făcut filme extraordinare) şi dă-i, frate!

N-am reuşit chiar mare lucru până acum. Mai am o listă de câteva zeci de filme pe care ţin neapărat să le văd, mai devreme sau mai tărziu.

Însă, din cele pe care le-am văzut de când am început campania, unele mi-au plăcut mai mult, altele mai puţin. Vă fac şi un top, pentru cei interesaţi de gusturile cufuritului. E lung, am văzut şi multe alte filme, dar n-au loc în topul cu note de la 8 în sus. Am ţinut cont de ideea filmului, de cât de bine a fost realizat, de cât de bine joacă actorii etc.

Filme de nota 10 (ordinea este întâmplătoare):
"Crash"
"Gladiator" (probabil cel mai reuşit film istoric)
"The Pianist"
"Forrest Gump" (genial!)
"Schindler's List"

Filme de nota 9:
"The Last Emperor"
"The Butterfly Effect"
"The Thin Red Line"
Trilogia "The Lord of the Rings"
"Saving Private Ryan"
"A Beautiful Mind"
"Training Day"
"Gangs of New York"
"The Departed"
"Babel"
"Mystic River"
"Scent of a Woman" (sunt îndrăgostit de scena tangoului şi de discursul din final)
"Seven Years in Tibet"
"Good Will Hunting"
"21 Grams"
"The Silence of Lambs"
"Tsotsi" (Africa de Sud)
"Paradise Now" (Franţa-Germania-Olanda-Israel, ideea e extrem de interesantă)
"Joyeux Noel" (Franţa)
"Der Untergang" (Germania)

Filme de nota 8:
"The Hunt for Red October"
"Interrupted Girl" (e cu Angelina, băieţi!, dar nu de asta e prezent aici)
"Troy" (so-so)
"The Shawshank Redemption"
"Letters from Iwo Jima" (războiul văzut din tabăra cealaltă, respectiv cea japoneză)
"300" (so-so, muzica mi-a plăcut, efecte speciale deosebite)
"Lord of War"
"The Last King of Scotland"
"The Devil's Advocate"
"The Godfather"
"Little Miss Sunshine" (o comedie foarte finuţă şi extrem de bine realizată)
"Blood Diamond" (mai mult pentru actori)
"Legends of the Fall"
"Band of Brothers" (serial, bunişor)
"Titanic" (măcar pentru "amploarea" proiectului)
"Syriana"
"Munich"
"Good Night and Good Luck"
"Brockeback Mountain"
"The Fountain" (la cinema s-a văzut superb)
"The Insider"
"The Recruit"
"Good Morning, Vietnam!"
"Snatch" (parcă-i făcut la beţie)
"Dead Poets Society"
"American Beauty"

Şi-ar mai fi şi altele, dar nu mi le amintesc momentan. Oricum, sunt aproape convins că aţi sărit peste ele în demersul vostru de a citi articolul.

Însă aştept cu nerăbdare părerile voastre. Ce filme v-au plăcut cel mai mult? Şi care vi se pare că n-au ce căuta în "topul" realizat de mine?

Vizionare plăcută!

Interviu cu un vampir

Miclowan mi-a dat o leapşă, şi-i mulţumesc a nu ştiu câta oară pentru atenţia pe care-o acordă blogului meu. Deşi am observat că de la o vreme blogosfera nu ne mai percepe ca fiind la pachet. Va trebui, mă Gabi, să dezvoltăm o alta strategie de marketing, văd că asta a eşuat.

Leapşa constă în acel interviu care circulă printre bloggeri şi pe care ţi-l autoadministrezi.

Să vedem.

1. De ce ai acceptat leapşa aceasta?
De obicei accept toate lepşele, la urma urmei e o metodă de promovare a blogului tău precum şi a celorlalte bloguri. De ce n-aş accepta o leapşă? Căci oricum nu am un blog foarte citit.

2. De când eşti in blogosfera?
Din vară, mai precis din iunie 2007. Ăsta e primul meu blog şi se pare că m-am ţinut de el.

3. Cum ai ajuns să-ţi faci blogul?
Pleca miclowanul nostru în State şi-a trecut pe la mine, a intrat pe blogul său, l-am citit şi-am zic că pot şi eu să-mi fac, mai ales că "a avea blog" îmi suna în urechi destul de ciudat, era ceva nou, statul în faţa calculatorului şi-ar fi redobândit sensul. Prin urmare, miclowan a avut o influenţă hotărâtoare.

4. Care este primul blog pe care ai intrat vreodată?
După cum tocmai am spus, e vorba de blogul lui miclowan. Dar, exceptându-l pe el, cred că e vorba de visurât.

5. Enumera trei lucruri pe care le crezi importante ca să reuşeşti în blogging.
De ce-ar vrea cineva să "reuşească în blogging"? Blogul ar trebui să fie o plăcere, dar se pare că unii îl percep până şi pe-asta ca pe o sursă de venit, de faimă (maaare faimă!) şi ca pe o modalitate de a ajunge "cineva". Cu toate acestea, pentru cei interesaţi, cred că a scrie bine e factorul cel mai important care determină reuşita în blogging, după care puţină promovare nu strică. Dar scrieţi BINE!

6. Cel mai citit blog de către tine?
Nu e vorba de unul singur. Când citesc un blog, citesc şi altele. Din raţiuni lesne de înteles, e blogul lui miclowan care mi-e prieten, dar şi al Simonei (pe care o consider şi pe ea ca fiindu-mi prietenă), Tomatei cu Scufiţă sau Arhiblog. Şi încă vreo doi. Cam atât. În afară de Arhiblog, blogurile "mari" nu mă mai pasionează, mai ales că unii, după scutul faimei, încep să scrie prostioare.

7. Alte bloguri pe care le mai citeşti?
Aţi aflat deja răspunsul.

8. Care platforma de bloguri o consideri cea mai bună?
Mă interesează puţin spre deloc care e cea mai bună, eu iubesc "blogger"-ul.

9. Este important traficul pentru tine?
Vorba lui Gabi, dacă blogul n-ar avea trafic, s-ar transforma în jurnal personal şi mi-ar face o mai mare plăcere să-l scriu de mână. Traficul mă interesează în măsura în care observ că cele scrise de mine sau stilul în care sunt scrise (deşi e greu de vorbit la mine de un stil anume) plac celorlalti şi au un oarecare ecou. Când am trafic, nu mă bucur pentru că am trafic, ci pentru că ceea ce am scris le-a plăcut celorlalţi. Comentariile sunt, din acest punct de vedere, cât se poate de relevante şi ţin să le mulţumesc, din nou, tuturor celor care comentează pe blogul meu.

10. Sunt importanţi banii pe care i-ai obţine din reclame?
Nu vreau reclame pe blogul meu, prin urmare banii pe care i-aş putea obţine (oricum foarte puţini) nu au nicio importanţă.

11. Cel mai urât blog pe care l-ai văzut?
Pe-alea urâte le-am refulat deja, nu văd de ce aş readuce asemenea amintiri la nivelul conştiinţei. :)) Nu ţin minte. Ce nu mi se pare okay, nu răsfoiesc, prin urmare nu ar avea cum să-mi rămână în minte decât dacă aş face pasiune pentru urât. Şi n-am asemenea tendinţe.

12. Consideri ca e un lucru vital să ai un domeniu?
Bănuiesc că relaţiile mele cu sexul opus, circulaţia sângelui, tranzitul interstinal, reflexele de supravieţuire şi pofta de mâncare mi-ar rămâne cam la aceleaşi "valori". Cu sau fără domeniu. Deci nu e un lucru vital.

13. Parola cu care te loghezi la blog.
Iepurele mănâncă leucoplast.

Dau leapşa mai departe lui Alecs şi lui Yukiame. Dac-o vor primi, bineînţeles.

Prezentul nefericirii noastre

Am observat că oamenii sunt cu atât mai nefericiţi cu cât oraşul în care locuiesc este mai mare. Te vei duce într-un orăşel de provincie şi vei observa că oamenii sunt capabili să zâmbească, chipurile lor sunt mai destinse iar ochii lor mi se par mai luminoşi, chiar dacă sunt de un negru închis.

Acolo, lumea e mai relaxată. Lumea are probleme, cu toate acestea este relaxată. Dar, într-un oraş mare, oamenii sunt încruntaţi, supăraţi, mereu preocupaţi de ceva, mereu grăbiţi, chiar şi atunci când nu este cazul, "câştigă zilnic cursa până la locul liber din vagon".

Mergeam într-o zi pe stradă şi zâmbeam, îmi adusesem aminte de ceva care mă făcea să râd. Dar a trecut un individ pe lângă mine cu maşina, m-a văzut zâmbind şi m-a înstrâmbat, ştiţi voi, la modul acela greţos şi zemflemitor care dă bine numai copiilor.

Şi mi-a pierit tot cheful de orice. Nu din cauza faptului că am avut, pentru o clipă, un conflict cu cineva. Asta nu mă deranjează. Ci din cauza faptului că unui om i s-a părut o tâmpenie să fii fericit, să zâmbeşti. Din cauza faptului că lumea nu mai poate pătrunde cu mintea ideea de fericire, fie ea şi temporară, i se pare deplasată.

În acel moment m-am simţit rău, mi s-a făcut greaţă.

Mă întreb dacă această incapacitate a foarte multor oameni de a fi fericiţi făcea parte şi din societatea de acum câteva zeci de ani, sau poate sute, iar noi acum punem accentul pe ea mai mult decât oricând (ca un fel de mecanism de apărare împotriva schimbărilor vertiginoase care ne afectează şi care ne aiuresc), sau e pur şi simplu o caracteristică a prezentului în care ne aflăm?

Descreţiţi-vă frunţile cu o cântăreaţă extraordinară, eterna Ada Milea. Iată o interpretare inedită a binecunoscutei "Greierele şi furnica".

Leapşa mea, suverană stăpână!

Am terminat, în mare, cu ce-aveam de terminat şi-am intrat în sesiune, prin urmare sunt relaxat, liniştit şi am timp de scris pe blog.

Pentru că, în sfârşit, am scapat de nişte lucruri de care voiam să scap.

Şi am de tratat două lepşe, ambele de la miclowan (mersi Gabi!).

Prima zice să iau ce-a mai apropiată carte (fizic vorbind), s-o decshid la pagina 123 şi să citesc a patra frază/propoziţie.

"Procesul de evaluare a riscului comportamental implică identificarea comportamentelor şi aspectelor situaţionale care au contribuit la infracţiunea iniţială, nominalizând apoi comportamentul deţinutului în timpul condamnării, pentru a putea observa dacă apar din nou comportamente similare cu cele asociate infracţiunii." (Gheorghe Florian, "Psihologie penitenciară")

Cea de-a doua leapşă se referă la ceea ce vreau eu să devin în viitor, precum şi la modul în care aceste dorinţe au evoluat. Am vorbit despre acest subiect, pe scurt, aici. Dacă citiţi postul acela pentru prima oară, vă rog insistent să consideraţi partea finală ca fiind o glumă. Nu mă mai agasaţi cu fraze de genul "ai imaginaţie bogată... dar chiar crezi că vei ajunge vreodată la nivelul lui Eminescu?". Hai, vă rog eu.

Ce greu îmi e să nu le dau unora răspunsuri arogante... Ahhhhh!

Gabi a postat pe blog un filmuleţ bestial cu Lorin Furtună. Dacă nu-l cunoaşteţi încă, eu cred că este timpul, mai ales că a crescut şi s-a lansat pe strada pe care locuieşte bravul nostru miclowan. Lucruri terifiante veţi afla numai la el pe blog. Vizionare cât mai plăcută cu putinţă!

Şi, deşi mi-am propus să nu mai postez filmuleţe pe blog pentru a nu deveni unul din acei bloggeri care se limitează la filme şi poze şi care cred că prin asta fac "blogging", vă fac totuşi cunoştinţă (dacă încă n-o cunoaşteţi) c-o melodie de-a Adei Milea, melodie pe care eternul Gabi mi-a recomandat-o ieri şi care îmi place la nebunie... Cred că lipseşte o mică parte din început, însă cu siguranţă că asta nu vă va împiedica să vă bucuraţi de arta pe care ne-o oferă Ada Milea şi Dorina Chiriac. Audiţie/vizionare plăcută!

Cu şi despre femei bestiale

Pentru că n-am timp să scriu un articol mai "kalumea" şi pentru ca voi să nu intraţi totuşi pe blog fără a găsi nimic nou postat, va prezint un filmuleţ c-o toantă. Interzis minorilor şi persoanelor cu probleme de sexualitate sau cu sentimente de obicei înălţătoare.

Hai noroc, vizionare plăcută!

The Elder Scrolls IV: Oblivion

Vă scriu de la Borobudur... Sunt extrem de mulţumit de el, se comportă într-un mod exemplar. Boris e dezactivat, scos din funcţiune şi se va reîntoarce în Bucovina.

Şi am făcut prostia să-mi instalez un joc de-i zice Oblivion. Care-mi place cu draci, mai ales datorită faptului că am fost (şi încă sunt) mare fan Elder Scrolls III: Morrowind. Chiar dacă mă joc destul de rar, însă ce-are a face?

Un fost gamer ca mine nu se poate împiedica de lipsa de timp sau de maturizare pentru a petrece din când în când, rar ce-i drept, nişte momente plăcute în compania unui joc bun.

Pentru că există jocuri şi jocuri. După cum există cărţi mai bune şi cărţi mai proaste (sau, mă rog, fără "substanţă"), aşa e şi cu jocurile. Unele nu-ţi inspiră absolut nimic, parcă le joci de pomană, te loveşti de aceleaşi şi-aceleaşi questuri, ai mereu de făcut doar ceva anume, creativitatea ta este pusă la colţ, şi cam atât.

Pe când altele îţi oferă o atmosferă cu totul aparte, o atmosferă pe care nu e uşor să o faci uitată, mai ales dacă eşti, cât de cât, pasionat de jocuri.

Eu nu prea mai sunt. Demult apuse sunt vremurile în care cufuritul petrecea în faţa calculatorului câte 15 sau 17 ore pe zi, omorând nemţi. De ajunsesem să am coşmaruri, trebuia să distrug tancul, I'm goin' down, I repeat, I'm goin' down, Over, timpul se scurge, unde-i camaradul, tancul işi îndreaptă ţeava-nspre mine, ocheşte-i turela, buf, mă trezesc transpirat şi terifiat.

Eram mic pe-atunci. Acum cu greu aş mai deschide un joc, cu toate acestea Oblivion reuşeşte să mă farmece prin atmosfera pe care o crează, o poveste extrem de complexă, o lume imensă în care ai o libertate de acţiune fantastică, îţi poţi crea orice tip de identitate pofteşti. C-aşa-i în RPG-uri.

Asta ca scriu un post şi pentru gameri. Că-i înţeleg, am fost şi eu ca ei.

Spor la jucat, băieţi! Da' mai luaţi şi-o pauză şi mai ieşiţi şi cu fete, sau puneţi mâna pe-o carte, fiţi multilateral dezvoltaţi.

Brainstorming

Iată că postez pe blog destul de repejor pentru a nu vă lăsa prea mult în contact cu un articol care nu are legătură cu aproape niciunul dintre voi, ci doar cu văcuţa Joiana cu Stea în Frunte.

Toată lumea vorbeşte de sesiune, de presesiune, de săptămâna dinainte de sesiune, săptămână vizavi de care un prieten s-a exprimat foarte plastic.

Prin urmare, citatul zilei:

"Eu trec prin săptămâna asta aşa cum trece o furcă prin barabule, iar dup-aia merg să strâng barabulele care-au trecut printre dinţi..."

Ştie el ce ştie, mergea şi el la barabule când locuia la ţară. Mergeam şi eu pe vremuri, demult... Numai că mie nu-mi plăcea cu furca, io le-adunam cu mâna, nu mai trebuia să revin asupra rândurilor.

Însă, mai mult decât să le culeg de pe propriul ogor, îmi plăcea să le fur de la marginea luncii, să facem focuri, să ne distrăm ca haiducii... Ce vremuri...

Ieri mi-a sosit calcul meu cel nou, mă rog, unitatea. Pe bucăţi, pe componente neansamblate, şi, în neştiinţa mea, m-am blocat după ce-am montat placa de baza, mai departe n-am avut curajul să bag piuliţa. Acu stau şi mă uit la el până vine un prieten, săracul, să mă scoată din rahatul tehnologic pentru a mia oară, cred că are o karmă foarte încărcată de m-a dat Dumnezeu pe capul lui, aici, în blocul vecin.

Şi am nevoie de ajutorul vostru. Pe calculatorul de la care încă vă tastez îl cheamă Boris. Şi mi-e drag Boris ăsta, îl iubesc, nu chiar ca-n prima zi, dar totuşi îl iubesc, m-a slujit cu multă credinţă, cum a putut el, uneori mai prost, deh... Încă stătea pe baricade, cu toate astea m-am hotărât să-l schimb. Sau s-a hotărât tata, sătul să-mi tot dea bani cu ţârâita ba pentru aia, ba pentru ailaltă, "ia-ţi, bă, odată unul nou şi scuteşte-mă". Să trăiţi, plăcerea e de partea mea!

Organizez un brainstorming pe tema "Nume pentru calculatorul Cufuritului". Personal, vin cu trei propuneri, Borobudur, Prampanan şi Popocatepetl (mersi, Cristi!).

A! Pe motanul lui Cristi îl cheamă Borobudur şi-mi place numele ăsta cu draci. Mai că l-aş pune la propriul copil când l-oi avea... :)) Ar fi bun prieten cu un anume Radomir. Prietenii ştiu de ce.

Vă mulţumesc anticipat pentru idei! Vă pup, I'll be back as soon as possible.

Later edit: Aruncaţi o ureche pe-aici, eu zic că merită...

Paşte fericit!

S-a tot lăudat văcuţa timp de-aproape o săptămână cum că dumneaei, stimabila Joiana cu Stea în Frunte, se va prezenta numaidecât în data cutare, pe imaşul cutare, la întâlnirea tuturor animalelor iubitoare a unui păscut raţional de iarbă de calitate.

Zilele treceau greu, toate patrupedele şi bipedele în cauză abia aşteptau să participe la congresul păscătoarelor raţionale. Cum se vor mai lăuda ele în grajdiurile de provenienţă sau pe imaş, cât de trufaşe vor tropăi de atunci încolo!... Mai mare plăcerea să-ţi imaginezi!

Şi congresul veni. Animăluţele se adunară cu mic, cu mare, pe imaşul cu iarbă grasă şi s-au apucat de bârfă. Purcelul rozaliu a părăsit-o pe purcica Guiţica, armăsarul Nihaha e liber de contract, găina cu creasta verde nu mai vrea să se ouă pe cur.

Şi cam atât.

Însă, ajungând în grajdiul din care a ieşit, văcuţa Joiana cu Stea în Frunte se declară foarte mulţumită de întrevederea cu celelalte patrupede, păscutul raţional n-a făcut parte din discuţiile lor, numai nişte ciudaţi s-ar fi dus la un congres despre păscutul raţional şi-ar fi vorbit acolo despre păscutul raţional!...

DAR. Văcuţa Joiana cu Stea în Frunte a participat la Congresul Pentru Păscut Raţional.

Ooooo... Respect!

Aşa-i, Dorule?

Şi, să nu uităm...

Psiho-credincioşii & fuga de la gripă

Că tot vorbeam ieri de sesiune, există în facultatea noastră oameni care se chinuie din răsputeri, datorită firii lor voluntare, să fie totul bine, să fixeze examenele ţinând cont de majoritatea opiniilor, să vorbească personal cu profesorii etc. etc. etc..

Şi care se lovesc constant de lipsa noastră de cooperare, pe noi ne doare-n cur, pentru că ştim că există un X sau un Y care se ocupă mereu de toate.

Şi când, în sfârşit, se ajunge la un rezultat datorită strădaniilor lui X sau lui Y (cum ar fi, de exemplu, să dăm un examen într-o anumită duminică), se trezesc unii că nuuuuuuuu, duminică??? În orice altă zi, numai nu duminică!!!

Pentru că, probabil, n-au ei timp să se ducă la biserică ca să asiste la slujbă.

Poate o să propun să dăm examenul la ora 1, ca să aibă timp credincioşii să stea la biserică şi să ajungă şi la examen gata miruiţi.

În fine.

În camera mea miroase a farmacie. M-am frecat cu spirt, s-a vărsat spirt pe jos, pastilele stau împraştiate peste tot. Da-ncepe să-mi treacă. Mâine poate-mi fac curaj să ies un pic pe-afară, ca o introducere pentru miercuri. Mulţumesc tuturor pentru urările voastre legate de însănătoşirea mea!

Aho, aho, copiii şi fraţi, haideţi, băi, să vă-mbătaţi, examenele oricum le luaţi şi-o s-ajungeţi tot rataţi. Că trăim aici, în ţara asta, unde modelele de reuşită sunt dintre cele mai dubioase. Unde Gigi Becali era nominalizat în campania aia cu "Mari români". Trăiască amintirea mareşalului Ion Antonescu!

P.S.: Mă gândeam astăzi că se vorbesc limbi de origine latină prin locuri în care Imperiul Roman nici nu a visat să pătrundă, prin locuri de existenţa cărora habar nu avea. O palmă de pământ a invadat lumea şi şi-a pus amprenta asupra omenirii pentru mii de ani. Mi se pare fascinant.

P.P.S.: Cum aş putea scăpa de ticul de a-mi roade unghiile? Eu m-am gândit să-mi ung degetele cu căcat.

P.P.P.S.: Sper că reuşiţi cu toţii să faceţi diferenţa dintre ceea ce e serios şi ceea ce e băşcălie pe blogul ăsta. Nu de alta, dar mă trezesc mereu cu surprize. Referitor la Antonescu, da, îl admir, aici n-aş vrea să existe dubii.

Sesiuni gripale

E interesant să-ţi faci un vaccin antigripal pe care să dai 30 de lei şi până la urmă să dea gripa-n tine de să nu te poţi ridica din pat.

Pentru că asta s-a întâmplat cu mine. De vreo două zile mă simt aproape oribil.

Abia aştept sesiunea. Nu-i înţeleg pe cei care se simt terifiaţi la ideea apropierii sesiunii. Păi, fraţilor, când puteţi dormi până la ce oră vreţi? Când aveţi timp de plimbări prin oraş, de-o bere cu prietenii? Când aveţi ocazia de a vă face programul după cum aveţi chef?

În sesiune!

Extrem de ciudaţi mi se par oamenii cărora le zici "hai să ieşim şi noi la o bere în cutare zi", iar ei îţi răspund "nu pot, sunt în sesiune, trebuie să învăţ". Dacă ar ieşi omuleţul la o bere şi ar învăţa în tot restul timpului care îi rămâne, ar ieşi din el un specialist de cinci stele.

Dar nu. Ei preferă să stea în casă toată ziua, să se învârtă ca un ou într-o căldare (ca să nu zic altfel), ba să citească, ba să nu citească, dar de, ei sunt în sesiune, în sesiune stai în casă şi înveţi, nu umbli fleura la bere, nu ieşi la plimbare, nici măcar nu dormi îndeajuns.

Abia aştep sesiunea. De obicei mă îngraş în sesiune, ies mai des pe-afară, am timp de toate. Pentru că nu mai sunt obligat să merg pe la facultate sau să termin nu ştiu ce proiecte.

Până una, alta mă bag în pat, mă aştern pe citit ceva, că dacă nu citesc nici acum, când sunt oarecum obligat să frec menta, atunci când?...

Chiar, pe voi vă stresează stresiunea sau nu?

P.S.: Îmi urez însănătoşire grabnică.

Ce-mi doresc eu mie, dulce Românie...

Fiecare îşi doreşte, de-a lungul vieţii, să devină un "cineva" sau un "ceva".

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu:

- când eram foarte mic, voiam să ajung să-mi leg singur şireturile şi să nu-mi mai iau de fiecare dată papucii-ntr-un picior;

- când eram prin clasa I, voiam să mă fac popă şi doctor, când moare omul pe care nu l-am mai putut ajuta ca doctor, să-l îngrop tot eu;

- am mai crescut şi-am început să-mi doresc să devin un mare aventurier precum eroii lui Karl May;

- într-a 8-a am început să-mi doresc să merg la lucru în Israel;

- la liceu, printr-a 9-a, îmi doream să mă fac notar şi să învăţ să bat;

- într-a 12-a mi-era aproape indiferent unde ajung la facultate, era însă oarecum preferabil să fac psihologia (şi nu-mi pare rău c-am făcut-o);

- prin anul III mi-am dorit să mă fac arhitect, mi-am cumpărat scule, m-am apucat de pregătire şi-am constatat că-i oribil;

- acum vreau să urmez Facultatea de Jurnalism, iar opţiunea asta se dovedeşte a fi cea mai rezistentă în timp, căci ţine de vreun an;

Scopul meu suprem a devenit, însă, ăsta: "Vând loc de veci la 15 metri de Andrei Stanca. Preţ avantajos!".

Dacă mă-nţelegeţi.

Idee furnizată de-un post de-al lui Pamuk.

P.S.: Mă simt ca dracu, să nu vă miraţi de stupiditatea postului, abia am reuşit să mă dau jos din pat ca să mai purec un pic netul. Revin mâine, poate cu ceva mai interesant.

Oamenii spun lucruri trăsnite

Cu dureri de cap şi curăţând kiwi, îmi fac datoria autoimpusă de blogger şi postez.

Voi renunţa, cel puţin pentru moment, la tematica "popi şi Biserică" şi voi trece la lucruri puţin mai relaxante şi mai puţin solicitante.

"Ce materii vă plac vouă?", ne întreabă un profesor nou la o materie nouă. O duduie (şi termenul de "duduie" se potriveşte perfect cu personajul, puteţi să puneţi accentul şi pe primul "u", şi pe al doilea, că tot vi s-ar părea adecvat dacă l-aţi cunoaşte) işi expune aderenţele culturale şi materiale, referindu-ne, bineînţeles, la materie: "Mie îmi place psihologia, hi hi hi", "Da? Ia spune-mi tu ceva din psihologie, ce ţi-a plăcut ţie mai mult...". Pauză. ... ... ... Pauză.

Duduia e, în prezent, cadru didactic.

Ce ne spune asta despre sistemul de învăţământ românesc? E... Când dai şpagă ca să ocupi un post, mai contează că ai în cap, în loc de creier, tărâţe?... Da, duduie, ştiu din sursă sigură cum ai ocupat postul şi da, doamna directoare, ştiu din sursă sigură despre cum se ocupă la dumneata în şcoală posturile de câţiva anişori (destul de multişori) încoace. Da' vă doare-n cur, v-aţi tras casă modernă, cu toate utilităţile şi aparatura necesară unei locuinţe care se respectă.

Mami, când o să fiu mare, vreau să mă fac director ca să câştig şi eu tot atâţia bani ca persoNULITATEA şi să mă urc pe-un piedestal (vorba unui copilaş care mi-e drag)!...

Merge un prieten la magazin, "Daţi-mi, vă rog, un pix", "Pentru ce-ţi trebuie pixul?".

Io ştiu? Să şi-l bage-n... buzunar?

E ca şi cum voi, fetelor, aţi cere un vibrator într-un sex shop sau, mă rog, pe unde se mai vând de-astea, pe tarabe-n piaţă, whatever, şi vânzătorul v-ar întreba "Pentru ce-ţi trebuie vibratorul?". Să cânt la el "Mourning Palace" a lu' 'nea Dimmu Borgir.

Sau să mestec în mămăligă.

P.S.: Din "Adevărul" de azi: "Britanicii au găsit o soluţie inedită pentru a reduce emisiile de carbon din atmosferă. Potrivit ediţiei electronice a cotidianului "The Times", consilierii de la Tameside au conceput un lucru greu de imaginat. Ei au venit cu propunerea folosirii căldurii de la arderea morţilor pentru producerea curentului folosit în sistemul de iluminare al cimitirului şi la încălzirea capelelor."

Nu pot decât să încetez cu râsul. Nu de alta, dar o jumătate de oră cred că ajunge. Iată cum ideea cu săpunul din grăsime de evreu sau de minoritar se reeditează sub o formă adecvată secolului douăşunu.

Şi ce, nu e bine? Ce atâtea prejudecăţi? Britanicii ie oameni practici.

Le propun să nu ardă şi capetele, ci să le puna o lună la putrezit şi pe urmă să le răstoarne cu fundu-n sus (admiţând ipoteza că un cap are şi el propriul său fund) şi să facă din cranii ghivece de flori.

Ce glume fac, macabre şi de prost gust.

Eu şi biserica, partea a II-a

E musai să adresez mulţumiri tuturor celor care au lăsat comentarii vizavi de articolul meu de ieri (precum şi celor ce lasă comentarii pe blogul ăsta în mod curent sau ocazional). Sunt comentarii care, dincolo de lungimea lor oarecum neobişnuită în blogosferă (unde mulţi se limitează la a spune "genial", "bestial", "mega-demenţial" şi altele), reuşesc să sublinieze idei interesante şi să-mi dovedească faptul că mai există oameni care reuşesc să dea suprafaţa la o parte şi să pătrundă către miezul unei probleme care numai simplă nu e, oameni care caută esenţa şi care au lăsat în urmă îndoctrinările medievale de care e plină societatea noastră de secol XXI.

Mi-a plăcut modul cumpătat în care aţi abordat problema, spre deosebire de mine, care devin destul de violent în opinii atunci când vine vorba de Biserică, de cum este văzută ea în prezent, de practicile bisericeşti, de scopurile ei actuale care sunt departe de cele spirituale pentru care a fost creată.

Manifest o greaţă ieşită din comun faţă de unele păreri preoţeşti, faţă de unele idei care sunt în mod flagrant contra naturii umane şi a naturii în general, care se pun de-a curmezişul firescului şi naturalului. Cum ar fi părerile lor faţă de sexualitate, care până la urmă nu fac altceva decât să inhibe, să distrugă la unii (şi mai ales la unele) o viaţă sexuală care ar putea fi minunată şi care, prin prezenţa ei firească şi naturală, ar duce la evitarea unor probleme de tot felul şi dintre cele mai grave.

Mai am un pic şi vomit ca Victor Petrini când a citit o carte proastă. Pentru că Biserica actuală mi se pare o carte extrem de proastă. Odioasă în prostia ei.

După cum îmi spunea Andreea ieri, a te lua după preoţi e ca şi cum ai avea un profesor şi ar trebui să faci totul după cum spune el. Acest lucru te limitează într-un mod stresant şi până la urmă el decurge în mod firesc din cauza faptului că preoţii înşişi sunt extrem de limitaţi, dogme şi iar dogme, nu admit păreri contrare, când se simt înghesuiţi te ameninţă cu iadul sau îţi aruncă una din cele mai arogante replici care au fost inventate vreodată, "crede şi nu cerceta".

Iar dacă le scoţi pe ochi propriul lor comportament, au o altă replică de-o aroganţă sfidătoare şi jignitoare, "nu fă ce face popa, fă ce zice popa".

Mi se par nişte dobitoci care şi-au greşit secolul (v-am avertizat vizavi de violenţa în opinii de care dau dovadă).

Mai există şi spovedania. La care nu ai acces dacă nu ai postit nu ştiu cât timp, dacă nu ai respectat nu ştiu ce reguli. Eu am păţit-o, am fost respins de la spovedanie pentru că nu postisem. M-am dus şi eu, ca tot omul, să-mi mărturisesc "păcatele" şi mi s-a spus "Nu!". M-am simţit "superb" în momentele acelea.

Spovedania, din punctul meu de vedere, ar trebui să fie ca un acces facil la o formă de psihoterapie. Te duci, îi comunici frământările tale, iar preotul te îndrumă, te ajută să găseşti calea spre rezolvare astfel încât tu, în urma spovedaniei, să te simţi uşurat. Pe când, de fapt, pe ei (preasfinţiile lor, preoţii) îi interesează o anumită listă de păcate, îi interesează nişte canoane absurde şi hai, valea, mai sunt o sută de dobitoci care aşteaptă să îngenuncheze în faţa mea, să-mi pupe mâna, să-mi crească mie stima de sine (folosind pretextul slujirii Domnului) şi pe care să-i expediez un-doi.

O tâmpenie. N-o să mă mai spovedesc niciodată, nici să mă taie cineva cu lama.

După cum îi spuneam ieri Andreei, sunt în cumpănă dacă să cred că spovedania a fost înfiinţată iniţial ca o modalitate de psihoterapie sau să cred că a fost înfiinţată ca o modalitate de control şi constrângere. Tind să cred că scopul era, iniţial, cel terapeutic, dar că luminăţiile lor şi-au dat seama, ulterior, de uriaşele avantaje de care ar putea beneficia de pe urma acestei practici.

Iar uimirea mea nu cunoaşte margini atunci când văd cum mulţi oameni pe care-i cred inteligenţi, cu o oarecare cultură, având ceva în cap (eventual creier) pun botul la toate bazaconiile alea medievale şi-şi dovedesc limitele în mod izbitor. Cum e posibil ca un om care se laudă că are trei facultăţi şi că a citit sute de cărţi dintre cele mai bune să dovedească o limită atât de izbitoare când vine vorba de Biserică şi Dumnezeu?...

Mă declar profund îngreţoşat.

Eu şi biserica

Nu mă duc la biserică.

Pe vremuri obişnuiam să merg.

Când eram mic, mai mergeam cu mama, însă motivaţiile mele erau destul de extrinseci, c-aşa e bine, că mă îmbulzesc în faţă ca să spun "Crezul" şi să caştig un bănişor, aşa, după cum era obiceiul, sau ca să mai alerg în jurul bisericii cu nu ştiu ce prietenar.

Apoi am mai crescut. Mergeam pentru că-mi plăcea cum se cânta, mai ales la "Denii" în săptămâna Paştelui. Era o atmosferă cu totul deosebită.

Apoi, în mod natural şi nesurprinzător, am continuat să cresc şi-am ajuns să fiu obligat de-un bou, profesor de religie, să merg la biserică pentru a avea 10 la materia lui. Era pe bază de bileţele. Mergeai la slujbă, lăsai bileţelul cu numele şi clasa şi aveai un punct în plus la notă. Totul era calculat. În primul semestru, m-am trezit şi c-un şase în catalog la religie, aşa ceva nu se mai auzise de când lumea. A fost scandal, părinţii au făcut front comun, s-au dus acasă la el, şi, pentru că este vorba de sistemul de învăţământ românesc, şasele meu şi-al multor altora s-a transformat în opt.

Şi-aşa am început să prind repulsie faţă de minunata instituţie bisericească. În semestrul doi, treceam duminică prin faţa bisericii, lăsam bileţelul unor prietenari, îl depuneau ei unde trebuia şi mi-am asigurat nota.

Cu toate acestea, din când în când mai mergeam duminică la biserică. Până am avut nişte experienţe neplăcute vizavi de spovedanie. Mi se pare că am vorbit despre asta în cadrul unui articol de astă vară.

Însă.

De fiecare dată când mergeam la biserică, şi atunci când eram mic, şi mai apoi când am crescut, aveam constant sentimentul că sunt analizat de babele şi moşnegii pe care-i găseam înauntru când intram. Şi nu numai de ei, ci şi de ceilalţi indivizi cu apucături similare. Ajunsesem să-mi doresc să ajung printre primii, ca să mă găsească deja acolo şi să nu mai intru în "gura" lor. Eram analizat, studiat, măsurat de sus până jos.

În loc să se roage, să-şi vadă de înalţarea lor spirituală, pioşii lu' peşte făceau tot posibilul să-mi dea mie senzaţia că sunt urmărit cu privirea (dragilor, aici nu-i vorba de paranoia). Cu ce sunt îmbrăcat, că nu sunt îmbrăcat în negru, ci în verde, Că n-am scos şapca decât atunci când făcusem deja un pas în interiorul bisericii, Că am un şiret descheiat şi nu aşa se intră în biserica, Că ce mă bag aşa în faţă, acolo stau moşnegii, Că nu aşa se ţin degetele când faci cruce, Că mâna se duce până sus la frunte, ce respect îi arăt eu lui Dumnezeu, Că nu-mi fac cruce de fiecare dată când îşi fac ceilalti, Că de ce şoptesc, şşşşşşşşşşşşşşşşt, Că de ce n-am venit duminica trecută, Că ce stau atâta pe-afară, Că de ce râd pe-afară şi-alerg ca bezmeticul, Că de ce intru în biserică exact când lumea stă deja în genunchi, Că de ce merg să mă miruiesc odată cu fetele, că băieţii trebuie să fie primii în biserică, fetele să mai aştepte, miruim băieţii, Că de ce cutare intră fără batic în biserică, nu ştie că nu-i voie?

Hooooooooooooo, demenţilor!

Nu e o atmosferă din cale-afară de plăcută. Dimpotrivă, am găsit aproape mereu, la biserică, o atmosferă destul de apăsătoare. Aveam mereu senzaţia că-s un nimeni, că toţi moşnegii şi toate babele sunt cineva, eu sunt doar un ţâcă ce mai are mult până să ajungă la nivelul lor, că trebuie să-mi fie frică de Dumnezeu, că-s un păcătos care numai prin umilinţă şi plecăciune şi genunchi tociţi se poate îndrepta şi poate fi iertat. Că dacă nu respect toate acele reguli stupide, înjositoare, absurde, barbare, nu o să am acces în Împărăţia Cerurilor.

Eu nu cred că relaţia dintre mine şi Dumnezeu ar trebui să se bazeze pe frică şi dacă asta e tot ce-mi poate oferi Dumnezeul din religia creştină, îmi rezerv dreptul de a migra spiritual către ceva mai înălţător, sorry.

Vouă cum vi se pare? Curaj, iau asupra mea, ca liber cugetător, toate "păcatele" ce vă revin din îndrăzneala de a vă exprima părerea.

Doar Papa de la Roma încă oferă indulgenţe, nu? Deci se practică şmecherii similare.

"Intermitenţele morţii", Jose Saramago

O carte scrisă la 83 de ani de o minte lucidă, c-un umor caracteristic lui Saramago şi-o ironie cum numai în operele sale poţi întâlni.

O carte genială din punctul meu de vedere. O carte care abordează o temă inedită şi într-un mod inedit.

Moartea „moare”. Îşi suspendă activitatea, apoi revine şi instituie o nouă regulă: anunţarea decesului cu opt zile înainte. Ce evenimente şi ce complicaţii ar putea izvorî dintr-o asemena situaţie?

Reacţia societăţii este descrisă c-o fineţe şi-o luciditate rar întâlnite în literatură şi niciun aspect nu pare să lipsească din cadrul romanului. Sunt subliniate aspecte cărora le dă aerul de a fi evidente. Apariţia mafiei este inerentă oricărei situaţii de criză, căci „uneori statul nu are altă soluţie decât să găsească în afară pe cineva care să-i facă treburile murdare”, iar clasa politică este ironizată într-un mod evident, alături de cei care „pun botul” la discursurile care nu spun absolut nimic concret. Pentru că „fiecare popor are guvernul pe care-l merită”.

Urmărind reacţiile societăţii la capriciile morţii (Saramago subliniază inventivitatea oamenilor care nu cunoaşte limite), nu se poate să nu ne gândim că situaţia reală este de departe cea perfectă, din toate punctele de vedere.

Autorul trece dincolo de urmărirea reacţiei societăţii şi ne transmite idei de o fineţe aproape desăvârşită, făcând referiri la umanitate în general, ea nefiind reprezentată doar de cei vii, ci şi de cei morţi, doar aşa putând fi privită ca un tot absolut.

Fiecare om îşi imaginează propria figură într-un portret în care se regăsesc, de fapt, toţi semenii săi. Căci, în esenţă, oamenii se aseamănă enorm între ei, vieţile lor au o transpunere ritmică şi melodică, obişnuită sau extraordinară, prin tragica ei scurtime, prin luciditatea ei disperată, şi întotdeauna va rămâne ceva de spus.

Biserica este, spre deliciul meu, ironizată într-un mod ce nu lasă drept de apel, manifestându-se chiar şi prin ideea conform căreia dumnezeu (scrierea fără majusculă îi aparţine lui Saramago) şi moartea sunt două feţe ale aceleiaşi monede şi, cu toate acestea, nu dumnezeu este cel care ne acordă constant atenţie, ci moartea.

Apare o idee extrem de interesantă, aceea conform căreia există trei tipuri de moarte, cea a oamenilor nefiind decât una dintre ele, iar motivul scrierii fără majusculă a numelui morţii personificate este acela de a sugera ideea de „entitate” ce se regăseşte-n toate şi faptul că-n cele mai mari dezastre e incapabilă să împiedice viaţa să continue. Moartea e cea absolută.

Deşi sună paradoxal, moartea face parte din viaţă iar oamenii dau dovadă de o mare ignoranţă până în momentul în care ea îşi face apariţia. Însă, privind-o fără falsă „îmbrăcăminte”, moartea nu este nicidecum atât de înspăimântătoare. Este, poate, pe nedrept judecată într-atât de aspru, căci, fără niciun ajutor „din afară”, moartea a ucis mult mai puţin decât omul. Moartea suntem noi.

Nimeni nu poate scăpa de moarte, iar cine sapă groapa altuia, cade el în ea, preşedintele pompelor funebre murind de infarct miocardic. Însă nu există regulă fără excepţie: moartea nu reuşeşte să-l omoare pe violoncelist! Poate pentru că el e întruchiparea artei, iar arta este nemuritoare?

Moartea se îndrăgosteşte de violoncelist, căci dragostea apare cu predilecţie pentru cel pe care nu îl poţi avea şi, pe deasupra, până şi moartea se poate îndrăgosti de artă. Bucuria, unitatea între oameni, prietenia, iubirea, toate acestea îi rezistă morţii şi trec dincolo de ea.

Dragostea morţii pentru artist este zugrăvită într-o manieră ce m-a lăsat fără cuvinte, şi, pentru a nu ieşi din idee, pot afirma că autorul crează imagini ce pot rezista morţii. Tabloul este pur şi simplu extraordinar, iar moartea este umanizată şi trimisă în normal, aşa cum ar trebui să fie privită de fapt...

Contrar unor opinii, finalul mi se pare surprinzător, iar faptul că „Intermitenţele morţii” este sau nu un roman circular, mi se pare neimportant şi oarecum irelevant. Tind să cred, insă, că romanul nu este circular, deşi fraza de sfârşit te trimite fără să vrei cu gandul înapoi şi te face să-l revizualizezi. Dar, deşi „a doua zi nu a murit nimeni”, de data aceasta moartea este printre noi, amorezată şi umanizată, iar motivele pentru care nu mai ucide sunt cu totul altele...

"Şoareci şi oameni", John Steinbeck

Şi dacă tot am început să vorbesc despre cărţi, hai să continui pe aceeaşi linie.

"Şoareci şi oameni". Un roman subţire ca şi conţinut, dar bogat în simboluri şi în înţelesuri, un roman pe care îl termini de citit fără să-ţi dai seama. Om fiind, am păreri, de aceea afirm că "Şoareci şi oameni" nu se ridică la nivelul lui "La răsărit de Eden", dar nici departe nu-i. E o carte care merită citită.

Nu tratează conflictul social, ci se preocupă de camaraderia care rezistă, în ciuda faptului că partenerii se aseamănă extrem de puţin iar mediul în care se află este unul ostil. Tratează visul realizării, al propriului univers, acela de a stăpâni un petic de pământ, de a avea propria casă, de a încheia cu munca de colo-colo şi de a te statornici într-un loc pe care sa-l construieşti după bunul tău plac. Tratează tema rasismului, însă nu foarte pregnant, şi o suceşte puţin, expunându-ne-o prin ochii unui negru care are un univers numai al său în care nu-i primeşte pe albi, ca unic răspuns la ostilitatea acestora.

Universul romanului este dominat de masculinitate, femeia fiind întruchiparea relaţiei carnale şi a forţei capabile să distrugă orice, în frunte cu "visul agrarian" de care am pomenit mai sus. Ceea ce reuşeşte, în final, să facă, iar misoginismul autorului mi se pare a fi departe de "a da rău" în construirea acelei lumi austere, spartane, aş putea spune prin excelenţă masculine.

Planurile măreţe nu valorează mai mult decât un şoarece lesne de strivit în urma unor circumstanţe în aparenţă aleatorii, dar guvernate, de undeva de sus, de senzaţii, de biologic, net mai puternice şi trecând dincolo de raţionalitatea şi convingerea omului. Iar unde raţionalitatea dă greş, biologicul trebuie acceptat de la sine, el existând fie că-l admitem noi sau nu, ceea ce conferă romanului un iz de amoralitate care, cel puţin la mine, a prins şi pe care am încercat s-o înţeleg.

Existenţa nu este nici morală, nici amorală, ea pur şi simplu există şi, trecând de jocurile de cuvinte, nu se poate să nu aderăm la idee, perfect simbolizată de Slim, cel care se limitează la ceea ce există, fără frustrări, fără vise irealizabile, într-un prezent pe care-l acceptă în totalitatea sa. Este un roman controlat de un simţ al realităţii ieşit din comun, cu descrieri condensate şi sugestive, fără vorbe de prisos şi, pentru a forţa o figură de stil, afirm că, citindu-l, am avut impresia unui roman tăiat cu barda într-o încercare, nicidecum nereuşită, de a întruchipa strictul necesar.

Lectură plăcută!

"Tunelul", Ernesto Sabato

Vă promiteam ieri c-o să-mi expun impresiile cu privire la o cărţulie. Nu ştiam exact la care anume. Şi nu c-aş fi citit enorm de multe în vacanţa care tocmai s-a sfârşit, ci din cauza oboselii ce a survenit ca o consecinţă a lungului drum de la Suceava la Bucureşti, un drum canicular. Pentru că băieţii de la Cacă-te Fără Ruşine ori iţi dau senzaţia de caniculă, ori te bagă-n frigider. Eh, de data asta am avut parte de o căldură într-atât de mare, încât am început să suspin fără să mă pot opri dupa caldura din cortul amplasat în toiul verii, pe plajă în Vama Veche, între orele 12 şi 15. Situaţie pe care am înjurat-o pe nedrept la momentul respectiv.

Astfel, în urma recomandărilor lui miclowan (alături de care am petrecut clipe frumoase în localurile Bucovinene pe tot parcursul vacanţei), m-am apucat de Sabato şi, după cum era şi firesc, am început cu începutul: "Tunelul".

O carte care tratează tema dragostei, însă nu aşa cum ne-a tot obişnuit literatura până acum, ci într-un mod oarecum diferit. "Povestea de dragoste" dintre cele două personaje principale, pictorul Juan Pablo Castel şi Maria Iribarne este lipsită de orice fel de romantism, prin urmare domnişoarele dornice de efuziuni sentimentale pot să pună liniştite mâna pe-un clasic francez sau, de ce nu, pe-o Sandra Brown, tot un fel de literatură e şi aia.

Renunţand la atacurile la persoană, trebuie să adaug faptul că relaţia dintre cei doi eroi (forţând puţin termenul) este descrisă într-un mod succint, fără fraze sau vorbe de prisos, fără prea mult sentimentalism siropos sau sifonat, dar cu extrem de multă fineţe, iar întreaga experienţă a celor două personaje m-a dus cu gândul (după cum afirmă şi Castel la un moment dat) la două tunele paralele, pe alocuri de sticla, în care protagoniştii se află închişi: cei doi se pot privi uneori, ştiu de existenţa celuilalt, dar nu se pot atinge niciodată cu adevărat.

Chiar dacă nu am empatizat aproape deloc cu Juan Pablo Castel, conştient fiind de irelevanţa unui asemenea argument în recomandarea unei lecturi bune, io-te că v-o recomand. Ca pe-un fel de introducere. "Despre eroi şi morminte" mi se pare o carte extraordinară, şi nici n-am ajuns la jumătate...

La mulţi ani tuturor!

Pentru început, doresc să vă urez tuturor "La mulţi ani!" şi să-mi urez bun (re)venit în blogosferă. Am lipsit două săptămâni, după cum unii dintre voi aţi observat, perioadă în care m-am distrat de minune, nu neapărat într-un mod gălăgios, dar şi a sta cu prietenii buni la o bere sau la o cafea în fiecare seară e tot un fel de distracţie.

În timp ce blogul meu a şomat. Sau a şomat stăpânul pe spinarea lui. Unii dintre voi aţi lăsat comentarii (şi vă mulţumesc mult) pe care le-am aprobat mereu cu întârziere, un băieţaş agramat mi-a lăsat şi el un comentariul care se voia a fi extrem de pertinent şi din care a reieşit ca acordul dintre subiect şi predicat e un moft şi, văzand că nu-i accept comentariul atunci când vrea el, m-a trimis în Moldova mea. Printre altele. Ce dobitoc. Mă duc, bă, şi prin Bucovina, şi prin Moldova, şi prin toată ţara, că, spre deosebire de tine, eu mai ies prin lume, hai sictir.

Aşa. După cum spuneam, m-am simţit grozav. Relaxare, prieteni, mâncare bună la mama acasă, l-am vizitat şi chinuit pe Costicuţă (m-a trişat la maşinuţe ca un mârlan ce este), am mâncat bunătăţuri că tocmai tăiase porcul şi hop! nehalitul a şi apărut, am făcut un Revelion alături de oameni care mi-s dragi, am băut, m-am mahmurit (n-am dat la raţe, stomacul meu se maturizează şi el), am citit.

Şi-am îngheţat. Pentru că, în Bucovina, iarna e iarnă. Zăpadă câtă trebuie şi-un frig de-ţi îngheaţă mucii. La propriu.

Mâine voi reveni, cuminţel, pe blog şi voi posta impresiile cu privire la o cărţulie. Căci de-acum mă fac băiat cuminte.

V-am pupat, mă bag la somn, că barabulele m-au dat gata.