Mulţumită lui Ani, am făcut ieri cunoştinţă cu site-ul Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului de unde am aflat lucruri extrem de interesante în tragicul lor şi care nu-mi fac absolut nicio plăcere atunci când le citesc.
Dar care merită ştiute.
Nu ştiu câţi dintre voi au auzit despre etnocidul (crima împotriva culturii naţionale) de care s-a vorbit atât de mult în Europa prin anii '80. Etnocid care s-a manifestat în toată splendoarea lui la noi, în România comunistă. Şi care a avut cauze mult mai oribile, prin ideea şi natura lor, decât cele de odinioară, când lăcaşurile erau demolate spre a fi refăcute sau erau pângărite de "necredincioşi". De data aceasta, bisericile şi monumentele demolate de regimul comunist au fost distruse pentru că "stânjeneau, prin axialitatea şi discreta lor prestanţă, autodivinizarea unui cârpaci". Repet: oribil.
Primul pretext al distrugerilor monumentelor de preţ ale Bucureştiului a fost reprezentat de ravagiile cutremurului din '77, atunci când a fost distrus primul monument cu valoare de patrimoniu, Biserica Enei. Lăcaşul a fost lovit "din greşeală" de o macara ce demola un bloc afectat din apropiere. Pentru că refuzase să semneze avizul de dărâmare a bisericii, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional a fost desfiinţată, ceea ce a dus, ulterior, la distrugerea în masă a monumentelor de patrimoniu din Bucureşti şi nu numai.
Sectorul V a fost cel mai greu lovit. De pe harta Bucureştiului au fost şterse sute de case, sute de străzi, cartiere vechi, precum şi Dealul Mihai Vodă (care a fost transformat într-un platou neted de unde începea perspectiva unui deal creat artificial, ca suport pentru imensa construcţie a Casei Poporului).
După cum afirma arhitectul Gheorghe Leahu: „Bucureştiul poate fi considerat un oraş martir. Nici un oraş din lume n-a suferit atâtea distrugeri prin demolări premeditate, dictate de un singur om, în timp de pace, cât a suferit Bucureştiul în ultimele decenii de dictatură: a cincea parte din perimetrul său construit a fost rasă de pe suprafaţa pământului.”
Din nefericire, dragii mei, chiar şi după 18 ani de democraţie, noi românii nu avem pusă la punct o strategie de ocrotire a valorilor oraşului, precum şi a celor naţionale. Chiar şi în timpul preastimabilei noastre democraţii, lăcaşuri de patrimoniu sau monumente istorice sunt lăsate în paragină sau, de ce nu? se demarează în forţă o amplă acţiune de restaurare care sfârşeşte cu dărâmarea a ceea ce se voia a fi restaurat (vezi exemplul Bisericii Iancu Vechi).
Îmi este silă. Dezinteresul autorităţilor, a celor pe care noi i-am votat, este de un grotesc inimaginabil. Dar pe care, paradoxal, îl simţim pe propria piele, aşa inimaginabil cum e. Ce nu poate mintea să cuprindă, simte pielea. Aşa se petrece cu dobitocii fără coloană vertebrală şi fără respect pentru propriile valori.

...precum şi o imagine cu Teatrul Naţional, aşa cum arată el de fapt (în urma cozii pe care regimul ceauşist, după prostul şi hidosul obicei, şi-a vârât-o în proiectarea şi construirea sa).
O cutie cu ferestre.
Iar acum, pentru a veni în întâmpinarea curiozităţii unora dintre voi, vă ofer mult mai multe exemple de porcării realizate de comunişti. Care dintre voi or mai avea răbdare, personal socot că nu pot expedia un asemenea subiect în trei rânduri şi jumătate. Chiar şi lungimea postului sugerează, de această dată, ceva anume.
Bisericile dărâmate în Bucureşti între anii 1968-1989, majoritatea având valoare deosebită de patrimoniu, au fost următoarele: Biserica „Sf.Nicolae”, Crângaşi (ctitorie din 1564), demolată în 1968; Biserica „Sf.Nicolae”, Albă Postăvari (ridicată în 1568), demolată în 1984; Biserica „Enei”, cu hramul „Sf.Nicolae” (ridicată în 1611), demolată în 1977; Mânăstirea Cotroceni (datând din 1679), demolată în 1984; Biserica „Sf.Vineri” Herasca (construită în 1645) demolată în 1987; Biserica „Sf.Nicolae” Sârbi (secol XVII) demolată în 1985; Biserica „Sd.Spiridon” Vechi (secol XVII) demolată în 1987; Biserica Olteni (1696) demolată în 1987; Mânăstirea Văcăreşti (monument din 1722), demolată în 1985-1987; Biserica Bradu Staicu (din 1726) demolată în 1987; Mânăstirea Pantelimon (monument din 1750) demolată în 1984; Biserica Spirea Veche (secol XVIII), demolată în 1984; Biserica „Sf.Nicolae” Jitniţă (secol XVIII), demolată în 1986; Biserica Izvorul Tămăduirii (din 1938) demolată în 1984; Biserica „Sf.Treime” Troiţa (secol XIX) demolată în 1987; Capela „Sf.Mina” (1892) demolată în 1985; Biserica Gherghiceanu (din 1939) demolată în 1984; Capela „Izvorul Tămăduirii” Crângaşi (din 1943) demolată în 1982; Capela „Buna Vestire” (1946) demolată în 1989; Biserica Doamna Oltea (1947) demolată în 1986.
Au fost mutate din lăcaşurile lor de secole, următoarele monumente: Biserica „Sfântul Ilie Rahova” (1745) rămasă izolată pe traseul „viitorului” Bulevard al Victoriei Socialismului (actualul Bulevard al Libertăţii), translată în 1984, la 50 de metri distanţă, în spatele unor blocuri; Biserica Mânăstirii Schitul Maicilor, datând din 1726, desprinsă din minunatul cadru patriarhal al arhitecturii originale translată cu greutatea ei de 745 de tone la o distanţă de 245 metri, într-un spaţiu dosnic de trecere, fără nici o ambientare exterioară.
Complexul Mânăstirii Antim, ctitorie a cărturarului-mitropolit Antim Ivireanul, capodoperă de arhitectură medievală, datând din anii 1713-1715, din care clădirea Sinodului (cu muzeul şi biblioteca Patriarhală), având o greutate de 9000 de tone, este mutată la 28 de metri distanţă, sacrificându-se turla cuhniei şi chiliile mânăstirii care sunt modificate; Biserica Mânăstirii Mihai-Vodă (unica şi măreaţa ctitorie bucureşteană a lui Mihai Viteazul, datând din 1589-1591) este strămutată împreună cu clopotniţa la 289 metri distanţă, cu o coborâre pe verticală de 6,2 metri şi ascunsă după şirul de blocuri noi. Biserica Mihai-Vodă părăseşte locul secular al colinei strategice ce-i poartă numele, după ce întregul sit arheologic este profanat şi distrus, iar construcţiile măreţe ce formaseră un trup monolit de cetate sunt în mod ruşinos sacrificate.
Din sectorul V au fost distruse fără milă, case cu valoare de patrimoniu, lăcaşuri memoriale, precum casa artistului dramatic Aristide Demetriade, institute de cultură (Teatrul de Operetă, Teatrul Armatei), Muzeul Militar Central, Stadionul Republicii, Spitalul pentru sportivi, biserici cu valoare de monumente istorice şi, mai presus de toate, s-a profanat memoria sfântă a oraşului prin desfiinţarea sitului arheologic şi istoric de la Mihai Vodă (cu încărcătura celor 6000 de ani de civilizaţie) şi dislocarea bisericii ctitorită de Mihai Viteazu.
Şi asta extrem de pe scurt.
Repet a mia oară: ORIBIL.