sâmbătă, 22 decembrie 2007

Decembrie 1989

Iată că se împlinesc 18 ani de la Revoluţie. 18 ani în care unii dintre noi au constatat, ori de câte ori au avut ocazia, că mulţi oameni au murit degeaba. Că s-au sacrificat pentru ca unii să se îmbogăţească, să umble cu Jeepuri şi să împuşte oameni pe lacuri şi care mai apoi să fie denumiţi "copiii teribili ai Revoluţiei".

Copiii teribili au fost cei care s-au interpus în calea gloanţelor. Care au fost răniţi, care au murit.

Vărul meu Sorin a fost un copil teribil al Revoluţiei, militar în termen. L-a găsit tata având creierul împraştiat pe-o rază de zece metri şi l-a recunoscut după dantura pusă la Facultatea de Stomatologie unde lucra mama. El a fost un copil teribil, sublocotenentul Ungureanu Sorin.

Copii teribili au fost cei care au ieşit în stradă. Care au strigat "Jos Ceauşescu!" de-acolo din faţa tancurilor. Nu cei care apăreau la televizor după ce, în prealabil, aveau grijă să dea ascultare celebrului sfat care-a făcut istorie, "fă-te că lucrezi".

Îndrăznesc să spun, fără falsă modestie dar cu exagerările de rigoare, că eu am fost un copil mai teribil decât cei care apar în ziare şi trec drept mari revoluţionari. În neştiinţa mea de copil de patru ani. Pentru că eu eram acolo, vedeam lume multă, auzeam gălăgie, mi-era totuna dacă se striga "Jos Ceauşescu" sau altceva, eu credeam că mă duce tata la meci. Şi strigam "Hai Rapidul!". "Unde-i meciul, tata", "nu e meci Andrei", "ei nu e meci, hai Rapidul, vreau la meci, e acolo după lume".

Tata e cel care s-a urcat într-un pom în Piaţa Revoluţiei ca să vadă el mai bine ce se petrece, de două ori inconştient, unu, pentru că insista să fie nimerit dacă voia cineva să nimerească ceva, doi, şi-a luat copilul de patru ani cu el în harababură pentru că n-avea cu cine să-l lase acasă.

Pentru că mama era la serviciu şi călcase printre cadavre în drumul ei spre locul de muncă.

Îmi plăceau avionaşele şi elicopterele, m-au fascinat dintotdeauna. Şi poate că acesta este motivul pentru care elicopterul de care s-a folosit Ceauşescu pentru a fugi mi-a rămas întipărit în minte, "uite-l mă că fuge ăla", "uite, tata, elicopterul", "da mă, să ştii că fuge", ce-mi zicea el şi ce gâneam eu, "tiii, ce mare e...".

M-am trezit într-o dimineaţă şi în Crângaşi, nu departe de blocul în care locuiam şi în care ironia sorţii face să locuiesc din nou, se auzeau rafale de mitralieră. Tac tac tac tac tac. Şi-apoi iarăşi, tac tac tac tac tac. Mi-au rămas în minte. M-am strâns lângă mama şi simţeam că ceva se schimbă şi nu e ca înainte.

Tata era acolo, în actuala Piaţă a Revoluţiei. Tata n-a intrat în Comitetul Central. Tata n-a furat lingouri de aur, nici n-a devastat ceva. Prin urmare, tata nu e revoluţionar. Nu are certificat de revoluţionar, prin urmare nu beneficiază de avantajele de care beneficiază revoluţionarii. Şi avantajele alea nu-s puţine. Pentru că el a ieşit în stradă şi nu s-a uitat la televizor dând telefoane ca să se căpătuiască sau profitând de agitaţie şi furând în demenţă.

"Andrei, dacă vezi că mama cade prin casă, să nu te sperii şi să nu ieşi la geam să strigi după ajutor, te duci la tata lu' Victoraş şi-l chemi imediat, el o să ştie ce e de făcut. Dacă se întâmplă ceva, să nu te sperii, auzi? Înseamnă că mama nu a păţit nimic, ea doar a leşinat...". Nu ştiu cine mi-ar fi explicat pe moment, în caz de ceva, ce legătură are sângele provocat de-un glonte intrat prin fereastră cu leşinul, eram un copilaş deştept şi făceam diferenţe.

Am ieşit afară înainte de Anul Nou. Băieţii mai mari din spatele blocului strigau cu toţii "Ole ole ole, Ceauşescu nu mai e!". Am strigat şi eu, ne-am jucat cu sticle şi carbit, am făcut gălăgie, am aprins focuri din gunoaie... A fost frumos. Şi le-am aratat tuturor că ştiu să desenez cifrele pe asfalt...

Şi, mergând cu mama la vot, ea încercând din răsputeri să păstreze secretul opţiunilor ei, că era democraţie şi avea dreptul să aleagă, intrăm în sala cu urna, iar eu din toţi plămânii: "mama, dar unde e Ion Iliescu şi Petre Roman???". S-a zâmbit cu simpatie şi înţelegere. Mama i-a votat şi-apoi i-a urât. Aşa se întâmplă şi acum, pe oricine-ai vota, ajungi într-un final să-l deteşti... Halal clasă politică şi halal democraţie...

"Votaţi cheia!".

10 comentarii:

Lyna spunea...

super post :) . super scris . || ai mai stat in Bucuresti ?

puisorul cufurit spunea...

Pai am stat pana am terminat clasa I si am revenit la facultate.

miclowan spunea...

mda ferit de revoluţie probabil sunt şi acum blocat în mentalitatea comunistă. foarte frumos scris.

puisorul cufurit spunea...

Mersi Gabi. Sa bem maine pentru democratie!

YukiAme spunea...

super post :)
e bine ca poti sa vorbesti despre asta; eu inca nu pot.

Hellene, tomata cu scufiţă spunea...

Eram putin nedumerita in legatura cu statul tau in Bucuresti... dar bine ca ai explicat mai sus. :D Of, ce trist... Am fost niste copii cand s-a tras, cand intelegeam ce se intampla cu mintea noastra de 4-6 ani. Cand ne bucuram de bucuria altora si cand plangeam de tristetea altora. Ma bucur ca ai tai nu au patit nimic, dar imi pare nespus de rau pentru varul tau. :( Nu pot sa spun ca inteleg prin ce au trecut ai tai, pentru ca nu mi s-a intamplat niciodata. Pot doar sa imi imaginez si sa imi doresc sa nu mi se intample si mie. Cumplit...

alecs spunea...

jos palaria pentru post. eram in piatra neamt la revolutie, nu am calcat in bucuresti decat multi ani dupa. imi amintesc doar ca eram cu bunica-mea pe strada si erau oameni cu pistoale in mana. imbracati in civil. si toata lumea se comporta normal, nu se ferea, nu zicea nimic. nici acum nu inteleg de ce.
in tot cazul, jos palaria pentru ce ai scris!

nadaella spunea...

fain :)
io in '89 aveam 7 ani si eram in petrosani, orasul natal. am stat in casa, ca niste soricei si nu intelegeam de ce aI mei ramasesera fara cuvinte.

Susana spunea...

Oau... I'm speechless! Foarte emotionant si realist articolul. Chiar ai talent la scris! Ma bucur ca am ajuns pe blogul asta.

N-am mai citit de mult istorisiri atat de bine conturate. Revolutia privita cu ochii unui copil... E grozav de fain. Eu nu-mi aduc nimic aminte din perioada aia. Aveam doar 2 ani, si traiam intr-un amarat de oras din provincie, unde nu s-a intamplat mare lucru, in afara de manifesturi in strada si lupte intre minoritati. Pot sa zic ca ai niste amintiri foarte valoroase, dar si foarte dureroase...

In fine, spor la bloguit in continuare. I'll be watching u!!:D

puisorul cufurit spunea...

Va multumesc tuturor pentru commenturi, imi pare rau ca n-am raspuns fiecaruia in parte. De maine imi fac datoria.