miercuri, 12 decembrie 2007

Amintiri de zidărie

Răsfoind blogosfera, am dat pe blogul lui miclowan de un articol foarte bun în care Gabi îşi expune o părere foarte bine argumentată privind legalizarea prostituţiei, aşa că dacă doriţi să citiţi un articol interesant, puneţi mâna şi daţi click. Că dacă nu daţi click, singurii care pot să piardă sunteţi voi, dat fiind faptul ca miclowanul nostru nu câştigă bani de pe urma blogului ci şi-l ţine de plăcere. Ca şi mine de altfel.

Aş fi postat şi eu ceva vizavi de subiectul prostituţiei, însă nu văd ce aş putea să adaug în plus faţă de ce a zis miclowan. Aşa că o să vă povestesc, după cum îi povesteam şi lui ieri, câteva lucruri cu privire la munca în construcţii, muncă pe care am practicat-o cu succes o lună de zile, în vacanţa de vară de după anul I.

Şi a fost frumos. Chiar foarte frumos. Este adevărat că au fost şi zile în care m-am spetit muncind, la modul propriu, descărcam cu spinarea saci de ciment până mă lua dracu', dar au existat şi zile în care mă şmecheream ca tot românul.

În sensul că.

Mă suiam în podul viloiului, ma ascundeam binişor de priviri indiscrete şi mă aşterneam frumuşel pe citit. Şi nu citeam orice, ci lecturam cu deosebită plăcere "Crimă şi pedeapsă". Am în minte o întâmplare comică, "managerul meu direct" mă striga de nebun prin toată casa, Andrei, Andrei, unde eşti mă, io nimic, stăteam ginit în pod şi citeam şi mă ofticam ca de-atâta strigat ajunsesem să pierd rândul, iar cu degetul n-am mai citit de prin clasa a doua.

Numai că la un moment dat am făcut o mişcare greşită şi s-a dus dracului cartea, a căzut două etaje şi s-a prăbuşit cu mare fast la picioarele celui ce mă căuta de nebun, rupându-se în trei părţi distincte, carte din împrumutat. "Aha, acolo erai...".

Când mă enervam, luam în mână un patent şi-o rangă şi începeam să mă plimb c-un aer extrem de procupat prin toată casa, coboram de la etaj până la subsol, urcam la parter, intram pe uşa din dos şi ieşeam pe cea din faţă, şi nimeni niciodată nu m-a întrerupt din plimbare, fiecare crezând că am ceva foarte important de făcut, nu umblu eu degeaba atât de preocupat cu sculele-n mână.

De multe ori rămâneam singur, paznicul vilei în pustietatea aia, că oamenii cu stare nu suportă vecini. Şi deţineam un câine veşnic flămând. Nu era subordonatul meu direct, prin urmare nu mă ocupam cu partea de haleala în ceea ce-l priveşte, deşi îi mai aruncam şi eu din când în când câte ceva.

Flămând eram şi eu. Bani n-aveam, iar într-o zi rămăsesem doar cu o juma' de pâine, o bucată de salam şi eterna ceapă. Nu mă pupam cu nimeni, deci o mâncam cu spor. Las eu bucatele pe masă, mă duc să spăl cuţitul plin de ciment şi var şi numai ce aud în spate un "zdrang" de-ăla de la mama lui. Rex, animalul, sărise pe masă şi-mi furase salamul... Degeaba l-am urmărit şi i-am tras doua la cur, salamul tot în burta lui a ajuns. Şi aşa am mâncat eu în acea zi pâine cu ceapă.

Învăţasem să cunosc ora după soare. Mă uitam în sus şi puteam spune dacă-i doişpe, dacă-i trei sau dacă-i şase. Ora două şi ora cinci erau, de asemenea, uşor de aflat dupa răgetele măgarului din apropiere, existând o marjă de eroare de doar 10 minute în plus sau în minus.

Când venea seara, indiferent dacă mai erau sau nu fiinţe vii prin vilă, îmi dădeam frumuşel hainele jos şi-mi turnam apă-n cap c-o găleată sau c-un ibric. Asta se petrecea de obicei la apusul soarelui. Când mă apuca strechia şi dansam în curu' gol în timp ce încercam să imit cântece amerindiene. Nefiind scutit de surprize, căci am surprins la un moment dat o săteancă trecută de cincizeci de ani admirându-mă din apropiere fără nicio ruşine, în timp ce păştea vaca. I-am făcut semn cu mâna, "care-i baiul?", şi mi-a-ntors profilul. Dacă eram mai nesimţit, o-ntrebam ce pofteşte...

Tot atunci, chituind faianţă, dând cu rolul sau şmirghelind pereţii, mi-am elaborat şi-o filosofie de viaţă care însă nu s-a dovedit a fi validă mai mult de două luni. Dar era cea mai complexă filosofie pe care o elaborasem pâna atunci. Deşteptul mamii deştept.

Prin urmare. Dacă există printre voi oameni care se feresc să lucreze în construcţii, luaţi şi băgaţi tare, că merită. Că io de-atunci m-am lăsat.

6 comentarii:

miclowan spunea...

:)) incep sa cred ca nu poti ajunge cu adevarat magaroi pana nu te spetesti ca salahor

puisorul cufurit spunea...

O sa avem ce le povesti nepotilor. O sa ajungem mari de tot si-o sa ne laudam cu asta, cu faptul c-am pornit de jos. :)) Mai mare placerea.

YukiAme spunea...

si daca sateanca avea cum jumate din varsta?:P
ceti s-a parut mai greu: sacii de ciment sau " crima si pedeapsa"?:)

Adina spunea...

Eu zic ca in loc sa-i faci semn cu mâna acelei femei (ispitesti si femei trecute de cincizeci de ani, mare crai mai esti tu), mai bine ii cereai ceva de mancare, sigur ti-ar fi adus! :))

Lyna spunea...

=))) Doamne .

puisorul cufurit spunea...

@Yukiame: Pai daca avea jumatate din varsta, o intrebam ce pofteste. Si atat cartea, cat si sacii de ciment au fost grei. Numai ca o chestie a fost placuta si cealalta nu.

@Adina: Sa stii. ii ziceam sa mulga vaca aia sa-mi dea o canita cu lapte, ca tare flamand mi-s... Si io-i face si eu un bine, daca s-o putea...

@Lyna: :D E? Ce zici?