sâmbătă, 22 decembrie 2007

Decembrie 1989

Iată că se împlinesc 18 ani de la Revoluţie. 18 ani în care unii dintre noi au constatat, ori de câte ori au avut ocazia, că mulţi oameni au murit degeaba. Că s-au sacrificat pentru ca unii să se îmbogăţească, să umble cu Jeepuri şi să împuşte oameni pe lacuri şi care mai apoi să fie denumiţi "copiii teribili ai Revoluţiei".

Copiii teribili au fost cei care s-au interpus în calea gloanţelor. Care au fost răniţi, care au murit.

Vărul meu Sorin a fost un copil teribil al Revoluţiei, militar în termen. L-a găsit tata având creierul împraştiat pe-o rază de zece metri şi l-a recunoscut după dantura pusă la Facultatea de Stomatologie unde lucra mama. El a fost un copil teribil, sublocotenentul Ungureanu Sorin.

Copii teribili au fost cei care au ieşit în stradă. Care au strigat "Jos Ceauşescu!" de-acolo din faţa tancurilor. Nu cei care apăreau la televizor după ce, în prealabil, aveau grijă să dea ascultare celebrului sfat care-a făcut istorie, "fă-te că lucrezi".

Îndrăznesc să spun, fără falsă modestie dar cu exagerările de rigoare, că eu am fost un copil mai teribil decât cei care apar în ziare şi trec drept mari revoluţionari. În neştiinţa mea de copil de patru ani. Pentru că eu eram acolo, vedeam lume multă, auzeam gălăgie, mi-era totuna dacă se striga "Jos Ceauşescu" sau altceva, eu credeam că mă duce tata la meci. Şi strigam "Hai Rapidul!". "Unde-i meciul, tata", "nu e meci Andrei", "ei nu e meci, hai Rapidul, vreau la meci, e acolo după lume".

Tata e cel care s-a urcat într-un pom în Piaţa Revoluţiei ca să vadă el mai bine ce se petrece, de două ori inconştient, unu, pentru că insista să fie nimerit dacă voia cineva să nimerească ceva, doi, şi-a luat copilul de patru ani cu el în harababură pentru că n-avea cu cine să-l lase acasă.

Pentru că mama era la serviciu şi călcase printre cadavre în drumul ei spre locul de muncă.

Îmi plăceau avionaşele şi elicopterele, m-au fascinat dintotdeauna. Şi poate că acesta este motivul pentru care elicopterul de care s-a folosit Ceauşescu pentru a fugi mi-a rămas întipărit în minte, "uite-l mă că fuge ăla", "uite, tata, elicopterul", "da mă, să ştii că fuge", ce-mi zicea el şi ce gâneam eu, "tiii, ce mare e...".

M-am trezit într-o dimineaţă şi în Crângaşi, nu departe de blocul în care locuiam şi în care ironia sorţii face să locuiesc din nou, se auzeau rafale de mitralieră. Tac tac tac tac tac. Şi-apoi iarăşi, tac tac tac tac tac. Mi-au rămas în minte. M-am strâns lângă mama şi simţeam că ceva se schimbă şi nu e ca înainte.

Tata era acolo, în actuala Piaţă a Revoluţiei. Tata n-a intrat în Comitetul Central. Tata n-a furat lingouri de aur, nici n-a devastat ceva. Prin urmare, tata nu e revoluţionar. Nu are certificat de revoluţionar, prin urmare nu beneficiază de avantajele de care beneficiază revoluţionarii. Şi avantajele alea nu-s puţine. Pentru că el a ieşit în stradă şi nu s-a uitat la televizor dând telefoane ca să se căpătuiască sau profitând de agitaţie şi furând în demenţă.

"Andrei, dacă vezi că mama cade prin casă, să nu te sperii şi să nu ieşi la geam să strigi după ajutor, te duci la tata lu' Victoraş şi-l chemi imediat, el o să ştie ce e de făcut. Dacă se întâmplă ceva, să nu te sperii, auzi? Înseamnă că mama nu a păţit nimic, ea doar a leşinat...". Nu ştiu cine mi-ar fi explicat pe moment, în caz de ceva, ce legătură are sângele provocat de-un glonte intrat prin fereastră cu leşinul, eram un copilaş deştept şi făceam diferenţe.

Am ieşit afară înainte de Anul Nou. Băieţii mai mari din spatele blocului strigau cu toţii "Ole ole ole, Ceauşescu nu mai e!". Am strigat şi eu, ne-am jucat cu sticle şi carbit, am făcut gălăgie, am aprins focuri din gunoaie... A fost frumos. Şi le-am aratat tuturor că ştiu să desenez cifrele pe asfalt...

Şi, mergând cu mama la vot, ea încercând din răsputeri să păstreze secretul opţiunilor ei, că era democraţie şi avea dreptul să aleagă, intrăm în sala cu urna, iar eu din toţi plămânii: "mama, dar unde e Ion Iliescu şi Petre Roman???". S-a zâmbit cu simpatie şi înţelegere. Mama i-a votat şi-apoi i-a urât. Aşa se întâmplă şi acum, pe oricine-ai vota, ajungi într-un final să-l deteşti... Halal clasă politică şi halal democraţie...

"Votaţi cheia!".

vineri, 21 decembrie 2007

Nedumerire


Mersi, Cristi! E? Are drept la alocaţie de stat pentru copii?
P.S.: Simona, sub atenta mea supraveghere, s-a achitat ca la carte de îndatoririle ei părinteşti. Personal sunt mândru de ea. Gabi, stai liniştit, Luminiţa e pe mâini bune.

Diagnostic şi recomandări

Dragii mei cititori, dacă se află printre voi cineva care poate să mă lămurească şi pe mine cu privire la următorul aspect, îl rog insistent şi din toată inima să o facă. Pentru că mă voi lămuri şi eu, dar peste câteva zile.

Făcuşi un RMN. Mi-am scanat creierul. Mi l-am pus şi pe desktop şi nici nu vă puteţi imagina cât de ciudat este să te vezi în toată splendoarea ta, fără carcasă, fără ambalaj, ăla eşti tu, aiureala aia e, de fapt, Andrei Stanca. Cu ăla gândesc acum, când mă uit la ăla.

Şi mi-a ieşit că am "mici leziuni în hiposemnal T1, hipersemnal T2 FLAIR, pseudolacunare, infracentimetrice, localizate în substanţa albă paraventriculară posterioară în adiacenţa versanţilor dorsali ai porţiunilor corporeale ale ventriculilor laterali, cu aspect sechelar". Mersi pentru informaţie, doamna doctor.

Deci ce înseamnă exact chestia aia de mai sus?

Mulţumesc.

Şi, pentru a schimba subiectul, fac un comunicat pentru cititorii de sex masculin ai blogului meu. Dacă nu ştiţi ce cadou să-i luaţi prietenei voastre, sau dacă ştiţi dar nu vă ajung banii, Mintea de ceai vă dă o idee foarte bună, în stilul ei caracteristic, plin de fineţe şi extrem de atrăgător. Un cadou cu poveste va conţine poveşti...

Iar povestea mea se va muta de mâine şi pentru două săptămâni în Bucovina, unde ştiţi prea bine că stau prost cu netul. Cu toate acestea, voi face tot posibilul să mai postez din când în când câte ceva, măcar o dată la două sau la trei zile, cicălindu-i pe bunii mei prieteni până m-or da afară pe uşă. Sau pe geam.

A, nu, pe geam se intră.

Însă nu voi pleca înainte de a posta un articol despre Revoluţie. Cu lucruri trăite de un copil de patru ani. De mine.

P.S.: Fac apel la întreaga blogosferă pentru a o ajuta pe Luminiţa să iasă de sub tirania Simonei. Căci, aflându-mă în fapt de seară cu Simona (şi nu numai) la o bere, am aflat că finuţa mea şi-a lui miclowan tinde spre nefericire, asta dacă ne permitem să aplicăm această blândă etichetă stării de inadaptare prelungită şi a plămânului intoxicat cu fum. Salvaţi-o pe Luminiţa!!!

S-aveţi parte de o zi la fel de însorită ca cea din Crângaşi! Vă îmbrăţişez frăţeşte.

joi, 20 decembrie 2007

Cu şi despre poliţai

Se cuvine s-o felicit din toată inima pe Simona pentru ceea ce a reuşit să realizeze în legătură cu acel concert în scopuri caritabile despre care v-am tot vorbit, ignorând cu măreţie nemulţumirile ei vizavi de situaţie. E o fată deosebită, voluntară şi care reuşeşte să facă mult mai multe pentru alţii decât reuşesc să facă cei despre care se poate afirma cu cea mai mare convingere şi fără teama de a greşi că numai gura e de ei. Ca o completare, miclowan ne vorbeşte şi el despre gesturi simple, dar cu adevărat frumoase.

De asemenea, madlenec are nişte comentarii cat se poate de pertinente (se înţelege că nu este singura) referitoare la articolul meu de ieri despre sistemul de învăţământ şi profesorii de care ne-am tot lovit prin şcoli şi de care unii dintre noi încă se lovesc şi se vor lovi. Comentarii care vin ca o copletare la articol şi care mi-au plăcut mult. Nu i-am mai răspuns personal, pentru că nu ştiu ce-aş mai fi putut să adaug, ci vă fac vouă trimitere să le citiţi. Dacă aveţi timp şi dispoziţia necesară.

Iar acum, Poliţia Română. Şleahta de jegoşi, de împuţiţi, de nespălaţi, de curvari, de şpăgari, de inculţi, de needucaţi, de hoţi, de lepre, de hoituri şi de retardaţi. Ăia pe ale caror maşini scrie "Siguranţă şi încredere". Da, bai, am încredere numai în mine şi siguranţa că dacă ajung la voi, o să am numai greutăţi cauzate de nesimţirea voastră şi mai bine îmi tai...

Despre ăştia e vorba. Îmi buşesc maşina. Zdrang. Droange pe jos. Tancul nu avea nimic, iar eu îmi culegeam de pe asfalt bucăţele de maşină. Mă duc la ei, la Poliţia din Otopeni. Singur? Singur. Unde-i ălălalt? Nu-i. Da' unde-i? Spre Ploieşti. N-a stat? N-a stat.

Şi aştepta şpagă dobitocul. Şi pentru că nu i-am dat, vine la maşină, "aaaa, dar asta nu ie ce spui tu" ('te-n morţii mă-tii dacă am păscut cu tine porcii pe islaz de mă iei pe mine cu "tu"), "asta ie dă la altceva", "dv. interpretaţi cum vreţi, eu v-am zis ce şi cum, dacă nu mă înşel am făcut şi-o schiţă, c-aşa zice regulamentul", "ce, că aicia nu ie vorbîa dă interpetare, aicia ie vorbîa dă ce este" (este mă-ta cu poştaşul).

M-a ţinut dupa curul lui de poliţist împuţit plătit din banii MEI şi-ai VOŞTRI până s-a holbat el prin toate hartiile care n-aveau nicio legătură cu mine. Aştepta să mă trezesc eu şi să-i dau şpagă, eventual c-o mutră umilă. Nu i-am dat şpagă, nici n-am compus o mutră umilă. Ie-te că m-am uitat pe pereţi până s-a plictisit să mă aibă în biroul lui.

Mi-a eliberat într-un târziu autorizaţia de reparaţie. Atât. Fără ştampilă. Fără nimic. Iar eu nu ştiam că mai trebuie ceva, pentru că mă simţeam în siguranţă şi aveam încredere în competenţa lor, că ei veghează ca toate să meargă bine. Şi-am plecat.

Azi merg la asigurări, dis de dimineaţă. "Cu cine aţi avut coliziunea?". Unknown. "Vă rugăm să ne daţi şi nouă constatarea", "care constatare", "aia eliberată de poliţie", "dom'le, asta e ceea ce am primit de la poliţie, atât mi-a dat", "atât v-a dat", "atât mi-a dat", "foarte rău, trebuia să vă mai dea ceva", "ce", "trebuia ca aici pe autorizaţie, pe verso, să facă descrierea accidentului şi să vă pună ştampilă, altfel nu vă primeşte maşina in service", "păi şi eu ce fac", "mergeţi înapoi la poliţie, acolo la ei, să vă scrie pe verso ce şi cum şi să pună ştampilă, să facă ce trebuiau să facă de la început".

Foarte frumos. Hai la Otopeni. Prin Băneasa, polul traficului de căcat din Bucureşti şi din ţară. O oră jumate de stat în coloană. "Am venit pentru cutare lucru", "păi eu nu pot să vă fac descrierea, să v-o facă cine v-a făcut şi constatarea, agentul 007", "păi şi unde-l găsesc pe agentul 007". Pauză. Dobitocul ăla umflat se uita prin hârtii, se făcea că n-aude. Cred că aştepta şi el ceva, aşa, că vine Crăciunul, are familie numeroasă, remuneraţie mică, după buget. "Unde-l găsesc pe agentul 007". Pauză. "Domnule, pe agentul 007 unde-l găsesc", "poftim", "unde-l găsesc pe domnul agent 007", "păi nu e acum, a ieşit azi dimineaţă din tură", "păi şi când îl găsesc", "sâmbătă după 8 dimineaţa". "Şi nu râdeţi aşa ironic la mine (zice umflatul plătit din banii mei şi-ai lu' tata şi-ai voştri şi-ai tuturor), că eu nu pot să fac şi să dreg, când altul e cel care face şi drege etc etc etc".

Sâmbătă iar. Băneasa. Trafic de căcat. Trezire dis de dimineaţă ca să merg iar la dobitocul ăla şi să se facă el că nu aude când îi vorbesc. Să-l găsesc din nou cu picioarele pe masă şi abia să catadicsească să şi le dea jos când intră cetăţeanul în biroul lui. Apoi fuga la tren spre Bucovina, pentru că sunt maratonist, cuvintele "plăcere" şi "relaxare" nu au nicio relevanţă în ţara asta în care fiecare face ce vrea. Dacă are bani.

Mai ţineţi minte emisiunea aia de demult, "Feriţi-vă de măgăruş"? Feriţi-vă de poliţai, măi băieţi, că-i jale. Tablagiii ăştia sunt un adevărat pericol public. Nu-mi vine să cred că ei sunt cei însărcinaţi cu prinderea bandiţilor.

Ce să prindă ei, când ei înşişi sunt nişte bandiţi?...

Dar, nu uitaţi! SIGURANŢĂ ŞI ÎNCREDERE!!!

miercuri, 19 decembrie 2007

Despre cei ce modelează oameni

Mi-am propus astăzi să-mi exprim indignarea extrema ce mă cuprinde în momentul în care mă gândesc la unele persoane care lucrează în învăţământ. Care predau. Care îi învaţă pe alţii.

Oameni de o stupiditate soră cu idioţenia, şi nu cu idioţenia la care se referă Dostoievski, căci acolo avea un cu totul alt sens, dacă nu chiar uşor opus, ci cu idioţenia aia care ţine de IQ.

Oameni care în liceu munceau cu un zel nemaiîntâlnit la gravarea numelor "Titanic", "Leonardi DiCaprio" şi "Kate Winslet" pe o riglă de lemn şi demonstrându-şi prostia cu mare artă la fiecare pas şi respiraţie pestilenţială, influenţează acum destine şi pun stiloul pentru prima oară în mâinile unor copilaşi pe care-i compătimesc, căci cei la care mă refer s-au făcut învăţători. Printr-un umor macabru şi odios al vieţii, ei sunt cadre didactice.

Oameni care cer elevilor să dea exemple de un nume de ţară, răspunsul vine firesc "Africa de Sud", la care draga noastră profesoară de-i zicea "Pinguinul" din raţiuni lesne de înţeles începe să se isterizeze după cum îi e felul: "V-am zis să-mi daţi exemplu de o ţară, nu de o regiune!!!". Proasto. Poate faci un bine şcolii şi comunităţii în care trăieşti şi te pensionezi.

Oameni ce le dezvoltă copiilor sentimente de inferioritate care, în foarte multe cazuri, vor rămâne gravate în personalitatea viitorului adult pentru toată viaţa.

Oameni care bat copiii. Oameni care manifestă o placere soră cu morbidul în a-i umili. În a-i înjosi. În a le demonstra constant cât de deştepţi sunt ei, profesorii, şi cât de neştiutori, mici, neinteligenţi şi neimportanţi sunt ei, elevii.

Oameni care vor să fie veneraţi. Adulaţi. Urcaţi pe-un piedestal.

Oameni care se chinuie din răsputeri să ucidă creativitatea celor pe care-i au sub îndrumare. Pentru că se tem că altfel nu vor mai face faţă.

Oameni care bat copiii peste mâna stângă dacă este folosită pentru scris, neştiind cât de benefic este scrisul cu mâna stângă pentru cel ce poate face asta.

Oameni care îngrădesc cea mai elementară libertate, alinierea, câte doi, în şir unul după altul, pentru că părinţii îşi dau copiii la armată şi nu la şcoală.

Oameni care consideră că materiile precum muzica, desenul, educaţia fizică nu au niciun rost, matematica fiind cel mai bun lucru care există momentan pe acest pământ.

Oamenii ăştia ne-au îndrumat pe noi, am fost obligaţi să-i ascultăm, să-i idolatrizăm, să facem totul după capul lor, în poveşti şi trâmbiţe că ceea ce se face e pentru binele nostru şi nu pentru confortul lor psihic, cum ar fi fost uneori adevărat. Şi atenţie, confortul psihic al unui om empatic şi disponibil afectiv se atinge într-un fel, iar confortul psihic al unui tiran se atinge în alt fel, sesizaţi, vă rog, diferenţa.

Oamenii ăştia sunt plătiţi de către statul român să vă înveţe vouă copiii pe care îi aveţi acum sau pe care îi veţi avea. Să le arate ce e bine şi ce e rău. Ei, nişte oameni investiţi cu autoritate asupra copiilor voştri, dar având nişte principii morale mai mult decât îndoielnice. Nişte oameni pentru care psihologia sau pedagogia nu au absolut nicio relevanţă, nişte oameni care sunt, uneori, de o prostie greu de imaginat şi care-ţi face greaţă. Oamenii ăştia formează oameni.

Pe ici, pe colo se mai găseşte şi câte un "Domnul Trandafir". Dar rar. Majoritatea sunt ori de o prostie crasă, ori sunt nişte blazaţi, nişte sicitriţi, nişte oameni care şi-au greşit cariera.

Şi poate şi din cauza faptului că sunt prost plătiţi. Deşi, dacă ar fi plătiţi mai bine, Domnul Trandafir ar rămâne în continuare un domn şi un trandafir, proştii ar rămâne la fel de proşti, doar blazaţii vor fi, poate, scuturaţi din sictireala în care s-au cuFUNDat şi unii dintre ei se vor împărţi în domni Trandafir şi în oameni care se vor chinui din răsputeri să-şi dovedească prostia ca să ne arate că-şi merită banii.

Şi, poate, ar apărea un suflu nou de oameni inteligenţi şi buni psihologi sau pedagogi care, momentan, doresc să-şi pună pregătirea intelectuală în slujba banilor pe care nu-i pot găsi nicidecum în învăţământ.

marți, 18 decembrie 2007

Completări şi recomandări

Pentru început, doresc să vă reamintesc de faptul că mâine, adică miercuri, ora 19 în Club A are loc acel concert organizat de Simona în scopuri caritabile, despre care v-am mai vorbit şi aici. Biletul de intrare este doar 5 lei iar banii strânşi vor fi donaţi azilului de bătrâni "Sfânta Elena" din Bucureşti.

Haideţi, prin urmare, să bem mâine o bere în Club A, ne vom simţi şi noi bine şi vor avea şi bătrânii parte de o mare bucurie de Crăciun.

Am fost la un pas de a reproduce o povestioară pe care a inclus-o Saramago în "Intermitenţele morţii" dar, ţinând cont de faptul că e o carte pe care vă recomand cu toată căldura s-o citiţi, gasiţi povestioara la pag. 100-101, ed. Polirom 2007. Este vorba despre ignoranţa faţă de bătrâni, asta ca să vă lămuriţi de-o idee şi să nu acumulaţi doar frustrări de pe urma blogului meu.

Că tot veni vorba de cărţi, am uitat, după cum era de aşteptat, să includ în topul de alaltăieri "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" de Camil Petrescu, o carte ce mi s-a părut cu adevărat bună. De asemenea, socot că nici Rebreanu nu trebuie omis, cu tot cu stilul său muncit şi parcă împins de la spate. Nici Nikos Kazantzakis cu al său "Alexis Zorba" (dar nu are loc în top zece, sorry), nici Slavici, nici Caragiale, nici Eminescu...

Şi tot am senzaţia c-am uitat cărţi/scriitori de valoare.

Până una, alta doresc să-l recomand cu toată căldura pe Saramago, un scriitor de o mare genialitate. Momentan citesc "Intermitenţele morţii" şi cartea se ridică la înălţimea celorlalte două cărţi, scrise de acelaşi autor, pe care le-am inclus în acel "Top 10".

Am constatat dimineaţă că există oameni care citesc doar cărţi scrise de autori cu principii morale alese şi asemănătoare propriilor principii şi care lasă commenturi pe diferite bloguri, criticând îndeobşte autorul şi nu cartea (chiar, găsiţi aici la Tomata recenzia cărţii "Un veac de singurătate" a lui Marquez).

Păi, dragilor, vă sfătuiesc să vă lăsaţi de sportul ăsta numit "răsfoirea lui Saramago" (despre aprofundarea lui nici nu se pune problema, nu vă cred în stare), sau, dacă nu v-aţi apucat încă, nici să nu vă apucaţi. Pentru că Saramago e un comunist declarat ce visează un comunism pe care eu îl consider utopic şi pe deasupra e şi puţin ateu.

Oricum, mă îndoiesc de faptul că "publicul ţintă" al lui Saramago include oameni care judecă autorul, contaminând cu această judecată o operă de o mare genialitate. Vouă vă recomand "Dumbrava minunată", nu veţi găsi acolo nici violuri, nici fustangii, ci vă vor aştepta Patrocle şi Lizuca.

Îmi cer scuze pentru aroganţa de care am dat dovadă, dar nu m-am putut abţine.

S-aveţi cu toţii, indiferent de părerile voastre literare, o seară cât mai plăcută!

luni, 17 decembrie 2007

Bilanţul anual

Lyna mi-a pasat o leapşă care mă îndeamnă să fac un bilanţ al anului care e pe cale să se sfârşească. Şi cum încerc să evit categorizările de genul "lucruri bune" şi "lucruri rele", o să le tratez nediferenţiat.

Ce s-a întâmplat, deci, important în anul care a trecut?

N-o să mă apuc să vă povestesc faptul că mi-am cumpărat cine ştie ce papuci cu floricele sau că mi-am buşit maşina de două ori, că i-am schimbat lui Boris placa video sau că am făcut nu ştiu ce beţii pe nu ştiu unde, că nu ştiu cine m-a condus acasă sau că l-am dus eu pe nu ştiu care la mă-sa şi l-am băgat şi-n pat. Dai o bere, bă!

Lucrurile care merită cu adevărat să fie menţionate sunt în număr de patru, chiar dacă fiecare întâmplare, mai mică sau mai mare, are un anumit rol în viaţa fiecăruia şi-şi poate lăsa lesne amprenta.

Despre unul din cele patru lucruri nu voi vorbi, fiind mult prea vag şi amplu totodată, iar celelalte trei se referă la faptul că.

Am avut ocazia să cunosc în acest an o mulţime de oameni deosebiţi care mi-au deveni prieteni, am aprofundat relatiile cu unele persoane şi, de dragul echilibrului, le-am şters pe altele de pe lista prietenilor, trecându-le pe cea a cunoscuţilor. Mă intreb când o să se prindă şi ele de asta.

Mi-am cumpărat chitară la sfârşitul verii iar ceea ce încep să produc când o iau în mână tinde să nu se mai numească zgomot.

M-am hotărât să mă apuc de o a doua facultate (sper eu că din vară) şi-mi urez baftă.

A! Am făcut cunoştinţă şi cu ipohondrul din mine.

Leapşa se va duce la Simona, Andrei şi Alexandra. Dacă vreţi s-o onoraţi, of course.

Somn uşor.

duminică, 16 decembrie 2007

Despre capre, topuri şi fotografii

Printre altele, m-am trezit dimineaţă în zgomot de surle şi trâmbiţe, pentru că spiritul Crăciunului a pătruns deja bine de tot în conştiinţa oamenilor. Nu ştiu cum se cheamă reprezentaţia lor, o fi "capra", n-o fi "capra", eu unul n-am găsit atâta putere-n vene să mă dau jos din pat şi să mă uit pe fereastră.

Stând în pat şi privind în sus, mi-am adus aminte de o leapşă care circula prin blogosferă acu' nu demult, de te punea să faci un top zece al cărţilor pe care le-ai citit şi care ţi-au plăcut cel mai mult. Şi uite aşa am observat că oameni pe care-i consideram cât se poate de rafinaţi şi-au dat cu firma-n cap.

Şi de ce să-i las doar pe ei să-şi dea cu firma-n cap şi să nu-mi dau şi eu? Abia aştept comentarii inflamate şi categorizări de genul "eşti prost!" pentru că subiectul "carte" este atât de subiectiv (văd că-s în mare formă azi şi-mi ies şi jocuri de cuvinte)...

Vă las pe voi să descoperiţi cărţile, n-o să mă apuc acum să fac rezumate şi să ucid orice plăcere de a citi. Sunt puse într-o ordine anume, însă nu pot sa spun că, de exemplu, cartea de pe locul cinci mi-a plăcut în mod obligatoriu mai mult decât cartea de pe locul şase, şapte sau opt.

Prin urmare, iată cărţile.

1. "Cel mai iubit dintre pământeni", Marin Preda;
2. "Crimă şi pedeapsă", Dostoievski;
3. "Evanghelia dupa Isus Cristos", Jose Saramago;
4. "Eseu despre orbire", Jose Saramago;
5. "Viaţa cea nouă", Orhan Pamuk;
6. "La răsărit de Eden", John Steinbeck;
7. "Fraţii Karamazov", Dostoievski;
8. "Mă numesc Roşu", Orhan Pamuk;
9. "Toamna patriarhului", Gabriel Garcia Marquez;
10. "1984", George Orwell.

Şi-ar mai fi o mulţime de cărţi care m-au impresionat şi pe care le-am citit cu plăcere. Şi care, pe nedrept, nu au fost pomenite în top zece dar pe care le pomenesc acum.

"Zgomotul şi furia", William Faulkner;
"Numele trandafirului", Umberto Eco;
"Împăratul muştelor", William Golding;
"Moromeţii" + "Marele singuratic", Marin Preda;
"Fortăreaţa albă", Orhan Pamuk;
"Lupul de stepă", Herman Hesse;
"Un veac de singurătate", Gabriel Garcia Marquez;

Şi, de ce nu, cărţi mult mai uşor de înţeles, dar care n-ar merita să nu fie pomenite, datorită stilului în care au fost scrise şi atmosferei pe care o crează într-un mod atât de sugestiv...

"Quo Vadis", Henryk Sienkiewicz;
"Maytrei", Mircea Eliade;
"Pe frontul de vest nimic nou", Erich Maria Remarque;
"Trei camarazi", Erich Maria Remarque;
"Papillon", Henri Charrière (deşi îmi propusesem să nu scap francezi pe-aici ca să nu stric cumva monopolul acestora în inimile domnişoarelor înamorate... );
"Oraşul şi câinii", Mario Vargas Llosa. Pleacă de-aici, Labărăsfăţată!

Ca să nu se supere domnişoarele, fac anunţul următor: la clasicii francezi încă n-am ajuns, prin urmare nu neg infima posibilitate de a-mi fi şi mie pe plac un francez într-o bună zi, în afară de Dumas care merită tot respectul pentru că m-a fermecat destul, dar la vremea lui...

Dacă există şi copilaşi printre cititorii blogului, le recomand cu multă căldură orice carte scrisă de Karl May şi "Cireşarii" lui C-tin Chiriţă. Iar dacă aţi mai crescut de-o idee şi doriţi să citiţi cărţi despre război în care eufemismele nu-şi au rostul, nedorind totuşi să renunţaţi la ideea de aventură, bagaţi tare Sven Hassel (şi nu Swen Hasel! Că ăsta-i deja altul...).

Na, că i-am împăcat pe toţi. Sper că şi pe domnişoare. Oricum, în mod sigur am mai omis cărţi bune pe care le-am citit. Îmbătrânesc şi-ncep să uit.

Ataşez în încheiere vreo două fotografii (neprelucrate, pentru că nu ştiu cum) în care am imortalizat (nu-s eu mai cu moţ încât să evit clişeele verbale) munca de ieri a lui Ani.


V-am pupat duios!

P.S.: Mi-ar face mare plăcere să-mi spuneţi pe care dintre cărţile enumerate mai sus le-aţi citit şi care v-au plăcut (sau v-au displăcut) cel mai mult.

sâmbătă, 15 decembrie 2007

Cadou de Crăciun

Azi am făcut din nou cunoştinţă cu mediul spitalicesc. Însă nu ştiu cum se face că situaţia e net deosebită de ceea ce ştiam eu până acum.

Şi ce ştiam eu? Ca doctorii ie porci în marea lor majoritate şi te tratează aşa cum îi tratau romanii pe sclavii puturoşi sau sudiştii pe negri. Ştiam că pe pereţi gândăceii zglobii urcă în zig-zag. Ştiam că pute a de toate, numai a sănătate nu. Ştiam că e întuneric pe coridoare. Ştiam multe.

Dar astăzi am cunoscut şi o alta faţă a spitalului. Poate şi pentru faptul că nu e propriu-zis un spital, ci un centru de tratamen şi diagnostic. E vorba de "Victor Babeş", unde toată lumea e amabilă, unde domneşte cea mai deplină curăţenie, unde până şi personalul medical te vrăjeşe cu ochi languroşi. Îmi miroase a Europa.

N-o să fac ireparabila gafă de a vă dori să-l cunoaşteţi şi de a vi-l recomanda, aşa cum vă recomand să daţi o fugă miercuri, 19 noiembrie ora 19, în Club A la acel concert caritabil de care v-am vorbit şi aici (dacă nu daţi click acolo, daţi măcar aici).

Şi pentru a schimba subiectul, vă comunic o ştire foarte importantă în blogosferă şi anume faptul că Tatiana şi-a găsit parteneră de bârfă şi-acum pune lumea la cale împreună cu Leonora.

Iar acum doresc să mă declar mândru de evoluţia echipei naţionale de handbal feminin la C.M. din Franţa. Băieţii ăia fotbalişti s-au calificat şi ei, în sfârşit, la turneul final al Campionatului European. S-AU CALIFICAT doar! ATÂT! Şi ce tam-tam... Ce isterie naţională... Ce dezbateri... Câtă laudă...

Numai că uite că există sporturi în ţara asta la care suntem cu mult mai valoroşi decât suntem la fotbal şi nimeni nu le bagă-n seamă. Să-i văd eu şi pe fotbalişti ajungând în vreo semifinală pe undeva. Pe oriunde.

Bravo "tricoloarelor", bravo Tadici, meritaţi tot respectul!... Aţi făcut sportului românesc un foarte frumos cadou de Crăciun.

vineri, 14 decembrie 2007

Atenţiune, atenţiune!

Simona organizează un concert în Club A din Bucureşti. Miercuri, pe data de 19, la ora 19.

Un concert cu bilet de intrare. Care v-ar obliga să scoateţi din buzunar colosala sumă de 5 lei.

Banii care vor fi srânşi vor fi donaţi azilului de bătrâni "Sfânta Elena" din Bucureşti.

În organizarea acestui concert nu este vorba de niciun fel de reclamă. Simona e o studentă bloggeriţă iar organizarea acestui concert nu-i aduce niciun beneficiu material, ci o ajută să-şi îndeplinească un vis, acela de a-i ajuta pe bătrâni într-un mod palpabil, cu ceva mai mult decât vorbe de bine şi urări (de multe ori cinice) de sănătate. Şi nu-şi poate îndeplini acest vis fără ajutorul vostru!

Aşa că, dacă doriţi să participaţi la eveniment, sunteţi poftiţi miercuri, 19 decembrie ora 19 în Club A (repetiţia e mama învăţării). Cu atât mai mult dacă aveţi planificată o bere pentru acea zi. Ce vi-e s-o beţi colea în clubul cutare sau s-o beţi în Club A? Pentru voi înseamnă totuna, pentru alţii însă înseamnă ENORM!!!

Pentru detalii suplimentare, Simona fiind bloggeriţă, aveţi posibilitatea de a vorbi direct cu ea.

Voi fi şi eu prezent pe-acolo (şi se înţelege că nu doar eu) jucând rolul partenerului de bere...

Până una alta, insist să mă retrag. C-am avut astăzi o zi de tot rahatul, inclusiv un accident de circulaţie. Şi vă imaginaţi sau ştiţi din proprie experienţă (deşi nu vă doresc) de câtă umblatură a fost vorba şi de câtă umblătură va mai fi nevoie.

Aşa că lăsaţi-mă pe mine după cum intenţionez şi eu să vă las pe ziua de azi şi nu uitaţi că aveţi planuri pentru seara de miercuri. O să am eu grijă să vă reamintesc.

O seară plăcută!!!

joi, 13 decembrie 2007

Despre terorism şi încălzirea globală

Iarăşi privesc în jur şi iarăşi îmi sar în ochi lucruri care fac parte din cadrul celor ce obsedează umanitatea. Daca noi românii suntem obsedaţi de Alina Plugaru, de Elodia, de Băsexu şi de fuziunea nu ştiu cui cu nu ştiu cine, umanitatea, în totalitatea şi splendoarea ei, are şi alte obsesii, dar de rang superior.

Obsesii care sunt create, după părerea mea, în mod intenţionat.

Hai s-o comit şi să-mi expun părerea.

Există multe opinii conform cărora războiul este necesar, prin urmare de dorit, fiind principalul stabilizator economic al societăţilor moderne. De asemenea, după cum afirma chiar Marx, nu există nicio cale mai eficientă decât lupta pentru a schimba viaţa locuitorilor planetei.

Întotdeauna este necesar să existe război în societate, pentru ca oamenii să fie mai uşor de controlat. Războiul consumă resursele, abate atenţia de la alte chestiuni care pot deveni incomode. Şi dacă războiul nu există, trebuiesc găsite substitute ale acestuia care să preocupe şi a căror îndeplinire să nu aibă loc prea uşor. Eventual niciodată.

Societatea trebuie terorizată, trebuie menţinută într-o stare de continuă anxietate, trebuie să aibă preocupări, asemeni soldaţilor care nu sunt lăsaţi să gândească prea mult, ca atare sunt puşi să mute lemne de aici acolo şi apoi să le re-mute de acolo aici, să cureţe sine die vesela şi să fie ţinuţi într-o stare de preocupare continuă cu ajutorul unui regulament de foarte multe ori absurd.

Într-o era a tehnologiei, a informaţiei, sunt uşor de creat psihoze la nivel mondial.

Terorismul. Care face cu muuuult mai puţine victime într-o lună în întreaga lume decât circulaţia rutieră dintr-o ţară de mărime medie într-o singură zi. Şi mi-e c-am fost puţin cam indulgent. Şi pentru combaterea terorismului se alocă miliarde de dolari, iar pentru îmbunătăţirea sistemelor de circulaţie rutieră nu se alocă nimic în plus. Pentru că domeniul ăsta nu poate crea psihoze, nu poate isteriza populaţia, nu poate reprezenta un reglator economic şi nu poate canaliza fonduri fără să dea de bănuit.

Trebuie să existe întotdeauna un duşman de o calitate şi dimensiuni credibile, populaţia trebuie să se simtă ameninţată în mod concret pentru ca societatea să-şi menţină coeziunea şi să rămână manipulabilă.

Un lucru pe care tind să-l cred din ce în ce mai puţin este schimbarea climatică provocată de om, situaţie care mi se pare a avea menirea de a teroriza populaţia, deoarece există totuşi posibilitatea ca această schimbare climatică să nu fie decât un fenomen absolut natural şi care (asta este deja o certitudine) se produce la anumite perioade de timp în clima planetei. Se bate toba peste tot cu privire la dezastrele prezente şi cele care vor urma, clima se schimbă în mod natural dar este pusă pe seama antropizării planetei şi a poluării masive, se alocă miliarde de dolari pentru studii, cercetări, măsuri, combatere şi pentru a isteriza populaţia, se crează şi se produc în masă noi tipuri de produse care înainte nu existau şi la achiziţionarea cărora oamenii sunt îndemnaţi sau chiar obligaţi (şi aşa se îmbogăţesc unii).

Existând şi studii conform cărora ceea ce se întâmplă acum în lume este ceva normal şi poluarea la care este supusă planeta nu are un efect atât de negativ după cum se vehiculează. Numai că nu prea auzim noi, muritorii de rând, de aceste studii. Care există.

Marile puteri se inflamează mereu cu privire la genocidurile din lumea a treia. Că oamenii de acolo sunt necivilizaţi, că se omoară între ei, că trebuie să facem ceva. Şi fac ceva. Cei mai mari furnizori ilegali de arme sunt SUA, Marea Britanie, Franţa, China şi Rusia. Care finanţează, de multe ori (şi mă refer la una şi aceeaşi putere) ambele tabere în războaiele din lumea a treia (sau din "ţările care au eşuat", după cum sunt numite mai nou), deoarece populaţia din aceste state trebuie să fie ţinută sub control din orice punct de vedere, chiar şi dpdv numeric.

Şi chiar şi industrial. Marii şmecheri ai planetei au pe mână coloşi industriali. Care işi permit să achiziţioneze câte şmecherii antipoluare, să cotizeze cu nu ştiu cât la toată treaba asta, pe cand pe micii şmecheri, fie ei din ţările dezvoltate, îi arde la buzunare, ca să nu mai vorbim de cei din ţările în curs de dezvoltare.

În plus, fiecare ţară are dreptul să polueze uite-atât (nu ştiu în ce se măsoară şi în funcţie de ce anume, probabil în funcţie de suprafaţă sau număr de locuitori). Când una din ţări nu reuşeşte să polueze uite-atât, işi poate vinde, contra unei sume de bani (nu exagerată) dreptul la poluare, şi cine credeţi că achiziţionează acest drept? Ţările puternic industrializate, tocmai acele ţări din cauza cărora statele ce nu pot să polueze, nu poluează. Pentru că nu sunt lăsate, prin fel de fel de mecanisme şi tertipuri, să aibă industrie. E simplu.

Acum daţi-mi în cap.

Nu înainte însă de a vă spune că ceea ce am afirmat eu mai sus este doar o variantă din două posibile. Există bineînţeles posibilitatea ca planeta să fie într-adevăr în pericol, însă tind să nu dau crezare tuturor informaţiilor care ne invadează creierul şi care provin din mass-media (controlată la nivel mondial, până la urmă, de o mână de oameni care au şi ei interesele lor, cum le avem fiecare pe-ale noastre), prin urmare sunt destul de sceptic cu privire la încălzirea globală şi la problema terorismului. Problemă ce ar putea fi soluţionată, după părerea mea, într-un mod mult mai rapid, şi tot după părerea mea băiatul ăla pe nume Bin Laden nu este prins pentru că nu se doreşte acest lucru chiar din partea celor care se prefac de zor că-l caută.

Pe marginea acestui subiect aş putea să vorbesc mult mai mult, aducând şi alte argumente, însă nu doresc să plictisesc, mai ales când ştiu că oamenii, conform unui studiu, citesc cel mult trei sferturi dintr-o pagina pe internet, după care se plictisesc şi dau frumuşel "exit".

Aşa că vă felicit pe cei care aţi ajuns până aici şi vă urez o seară faină.

miercuri, 12 decembrie 2007

Amintiri de zidărie

Răsfoind blogosfera, am dat pe blogul lui miclowan de un articol foarte bun în care Gabi îşi expune o părere foarte bine argumentată privind legalizarea prostituţiei, aşa că dacă doriţi să citiţi un articol interesant, puneţi mâna şi daţi click. Că dacă nu daţi click, singurii care pot să piardă sunteţi voi, dat fiind faptul ca miclowanul nostru nu câştigă bani de pe urma blogului ci şi-l ţine de plăcere. Ca şi mine de altfel.

Aş fi postat şi eu ceva vizavi de subiectul prostituţiei, însă nu văd ce aş putea să adaug în plus faţă de ce a zis miclowan. Aşa că o să vă povestesc, după cum îi povesteam şi lui ieri, câteva lucruri cu privire la munca în construcţii, muncă pe care am practicat-o cu succes o lună de zile, în vacanţa de vară de după anul I.

Şi a fost frumos. Chiar foarte frumos. Este adevărat că au fost şi zile în care m-am spetit muncind, la modul propriu, descărcam cu spinarea saci de ciment până mă lua dracu', dar au existat şi zile în care mă şmecheream ca tot românul.

În sensul că.

Mă suiam în podul viloiului, ma ascundeam binişor de priviri indiscrete şi mă aşterneam frumuşel pe citit. Şi nu citeam orice, ci lecturam cu deosebită plăcere "Crimă şi pedeapsă". Am în minte o întâmplare comică, "managerul meu direct" mă striga de nebun prin toată casa, Andrei, Andrei, unde eşti mă, io nimic, stăteam ginit în pod şi citeam şi mă ofticam ca de-atâta strigat ajunsesem să pierd rândul, iar cu degetul n-am mai citit de prin clasa a doua.

Numai că la un moment dat am făcut o mişcare greşită şi s-a dus dracului cartea, a căzut două etaje şi s-a prăbuşit cu mare fast la picioarele celui ce mă căuta de nebun, rupându-se în trei părţi distincte, carte din împrumutat. "Aha, acolo erai...".

Când mă enervam, luam în mână un patent şi-o rangă şi începeam să mă plimb c-un aer extrem de procupat prin toată casa, coboram de la etaj până la subsol, urcam la parter, intram pe uşa din dos şi ieşeam pe cea din faţă, şi nimeni niciodată nu m-a întrerupt din plimbare, fiecare crezând că am ceva foarte important de făcut, nu umblu eu degeaba atât de preocupat cu sculele-n mână.

De multe ori rămâneam singur, paznicul vilei în pustietatea aia, că oamenii cu stare nu suportă vecini. Şi deţineam un câine veşnic flămând. Nu era subordonatul meu direct, prin urmare nu mă ocupam cu partea de haleala în ceea ce-l priveşte, deşi îi mai aruncam şi eu din când în când câte ceva.

Flămând eram şi eu. Bani n-aveam, iar într-o zi rămăsesem doar cu o juma' de pâine, o bucată de salam şi eterna ceapă. Nu mă pupam cu nimeni, deci o mâncam cu spor. Las eu bucatele pe masă, mă duc să spăl cuţitul plin de ciment şi var şi numai ce aud în spate un "zdrang" de-ăla de la mama lui. Rex, animalul, sărise pe masă şi-mi furase salamul... Degeaba l-am urmărit şi i-am tras doua la cur, salamul tot în burta lui a ajuns. Şi aşa am mâncat eu în acea zi pâine cu ceapă.

Învăţasem să cunosc ora după soare. Mă uitam în sus şi puteam spune dacă-i doişpe, dacă-i trei sau dacă-i şase. Ora două şi ora cinci erau, de asemenea, uşor de aflat dupa răgetele măgarului din apropiere, existând o marjă de eroare de doar 10 minute în plus sau în minus.

Când venea seara, indiferent dacă mai erau sau nu fiinţe vii prin vilă, îmi dădeam frumuşel hainele jos şi-mi turnam apă-n cap c-o găleată sau c-un ibric. Asta se petrecea de obicei la apusul soarelui. Când mă apuca strechia şi dansam în curu' gol în timp ce încercam să imit cântece amerindiene. Nefiind scutit de surprize, căci am surprins la un moment dat o săteancă trecută de cincizeci de ani admirându-mă din apropiere fără nicio ruşine, în timp ce păştea vaca. I-am făcut semn cu mâna, "care-i baiul?", şi mi-a-ntors profilul. Dacă eram mai nesimţit, o-ntrebam ce pofteşte...

Tot atunci, chituind faianţă, dând cu rolul sau şmirghelind pereţii, mi-am elaborat şi-o filosofie de viaţă care însă nu s-a dovedit a fi validă mai mult de două luni. Dar era cea mai complexă filosofie pe care o elaborasem pâna atunci. Deşteptul mamii deştept.

Prin urmare. Dacă există printre voi oameni care se feresc să lucreze în construcţii, luaţi şi băgaţi tare, că merită. Că io de-atunci m-am lăsat.

marți, 11 decembrie 2007

Conflict interior (prietenii ştiu de ce)

Astăzi m-am supărat pe mine şi mi-am dat un şut în fund, mi-am spus "bă, azi nu mai mănânci, du-te dracului d-aici, că tare prostănac eşti, mai rău ca Geoană", "ce mă, te crezi aşa deştept?", "nu că mă cred, băi, sunt!!!", şi m-am pocnit cu şpiţu-n cur şi m-am potolit, că tare măgar am mai fost în ultima vreme.

Acu' sunt ofticat pe mine, cred că m-am tratat puţin cam aspru. Poate trebuia să dau dovadă de puţină compasiune faţă de mine, poate nu trebuia să mă lovesc aşa de tare, io ştiu, poate trebuia să mai trec cu vederea. Şi când mă gândesc că tocmai începuse să-mi treacă...

Şi tot nu mănânc pentru că încă nu mi-am dat voie, deşi îmi vine să mă pocnesc din nou. De ciudă. Că dormeam şi eu şi se gândeşte propria persoană să mă trezească, "scoală, băăăă, c-ai dormit trei ore, du-te-n moaş'ta pe gheaţă", "hai bă, mă laşi???", "băi, nu fii impertinent cu mine!...", aici am tăcut pentru o clipă, mă luasem cam tare, simţeam că mă uitam urât la mine, dar mi-am învins repede timiditatea, "auzi, tu-ţi dumnescrisul mă-tii, dacă mă mai trezeşti, te-am belit, nu alta...", dar a-nceput să mă zgâlţâie ca dementul şi nu m-a ascultat, m-a dat şi jos din pat şi m-a dus ca pe-o vită la apă.

N-am vrut să beau. I-am zis că-l omor prin însetare, i-am dat şi la ficaţi, dar tot pe mine a început să mă doară, al dracu, şi mi-era şi mie sete, aşa că am băut, da' să mor io dacă-i dau azi vreo prăjitură. Şi nici la femei nu-l mai duc, să văd cum rezistă. Că-şi bate joc de mine într-un mod mârşav şi de neimaginat.

Azi se apucase de Alina Plugaru, dar eu cu ochii m-am uitat la o babă, aşa că nu i-a mers, s-a simţit frustrat şi s-a căcat pe mine, de parc-ar spăla el... În schimb eu m-am pişat pe el, deşi cred că tot el e în avantaj, prin urmare, de cum termin de scris postul ăsta mă duc frumuşel şi ies pe balcon cu el gol goluţ, să-l vadă lumea în pielea goală şi să râdă de el, să vadă cine-i şeful până la urmă. Sau mă sfătuiţi altceva?

Oare cine-i schizofrenic, eu sau eu? Eu sunt convins că el.

luni, 10 decembrie 2007

Ciudăţenii

Un post scurt. Care sună cam aşa.

E de ajuns să-ţi roteşti o singură dată privirile de jur împrejur şi vei observa o serie întreagă de ciudaţi, care mai de care mai odioşi sau mai ilari, rezultatul nefiind cu mult diferit chiar dacă ne ducem frumuşel şi ne uităm în oglindă.

Pentru că normalitatea nu mai e la modă.

De exemplu, îmi spunea cineva zilele trecute o povestioară similară cu o alta ce mi s-a povestit acum vreun an şi ceva, poate doi. Despre un cuplu, un el şi-o ea (specific acest lucru deoarece tocmai am afirmat că normalitatea nu mai e la modă, deci se poate orice), mari practicanţi de sex oral dar şi igienici nevoie mare, căci tipa îşi pune gura pe obiectul muncii dar mâna nu, preferând să-l învelească într-un prosopel şi să-l manevreze în consecinţă.

La fel de simpatici mi s-au părut şi cei doi care se sărutau aşa ca la carte, dar nu beau apă unul după altul şi nici nu mâncau din aceeaşi farfurie, că de, nu e sănătos, dacă iei vreun microb de la celălalt?...

V-am dat doar două exmple (dacă ştiţi ştiţi şi alte povestioare despre ciudaţi, astept cu nerăbdare să le aflu), deşi mai am câteva în minte, însă nu vreau să pun la încercare unele persoane cu probleme de sexualitate, profund îndoctrinate de bunica, ce ar putea să pară scârbite şi să nu revină pe blogul ăsta niciodată.

În încheiere, auziţi versul unei colinde de Bucureşti: "De Crăciun, de Crăciun, oamenii ie buni...". Culeasă cu multă artă de către Ani.

duminică, 9 decembrie 2007

Măgarii şi-au făcut de cap

În acest weekend am avut onoarea să primesc o minunată vizită din partea lui miclowan care s-a gândit să părăsească pentru scurt timp târgul Ieşilor şi să-şi vadă bunul său prieten în carne şi oase. Acesta este şi motivul pentru care am dispărut de pe blog pentru ceva timp, cu părere de rău pentru cei care s-au întors pe blog şi n-au găsit nimic nou şi proaspăt postat.

Am ataşat, după cum se vede, şi o fotografie (de la stânga la dreapta, cufuritul, Simona şi miclowan) în care apar trei sferturi din numărul măgarilor ce se ocupă de blogul măgăresc de sinteză culturală, fără doar şi poate adevărate genii ale prezentului. Despre semnul pe care-l facem cu mâna vă pot spune doar că se numeşte "copituţă", însă ceea ce reprezintă el va rămâne pentru moment un secret. Pentru a afla, trebuie să fiţi măgaroi cu state vechi. Nu fiţi geloşi, că nici Simona nu ştie. Sâc sâc!

După cum era şi fiersc, măgăroii şi-au făcut de cap. Au baut bere (că de, au îmbătrânit şi ei, nu mai au vitalitatea de pe vremuri când vodca era ca un aliment), s-au plimbat prin multe locuri, inclusiv pe fermecătorul Lipscani şi, mai presus de toate, au cunoscut-o in carne şi oase şi pe Simona, un vajnic măgăruş care li s-a alăturat in Fire la o bericică şi care le-a sucit măgăroilor minţile cu felul ei de-a fi şi i-a fermecat cu accentul ei deosebit. Nu e la mişto. Oricum, simt că pe miclowan l-am pierdut...

Cu această ocazie, măgăroii l-au cunoscut pe Andrei dar şi pe Alexandra şi nu numai, oameni foarte plăcuţi alături de care seara li s-a părut deosebită.

Însă aventura nu se opreşte aici. Căci petrecerea a continuat şi acasă, cu această ocazie rămânând fără mâncare (Simona lăudându-se c-a mâncat-o pe toată) şi fără farfurii, aceeaşi Simona enervându-se pe viaţă şi distrugand cu ciocanul de bătut şniţele o mare parte din vesela umilei mele locuinţe studenţeşti. Căci dacă a ciobit o farfurie lată înseamnă că a ciobit 50% din întregul meu arsenal de farfurii late. Mă simt foarte norocos că am scăpat cu viaţă.

Însă, dat fiind faptul că situaţia este acum sub control, vă urez tuturor să aveţi parte de-o săptămână cât mai plăcută şi studenţilor spor la proiecte!

P.S.: Să-ţi trăiască Luminiţa! (nu, Luminiţa n-are blog, deci n-are nici link, deşi sunt convins că dacă ar fi bloggeriţă ar avea lucruri foarte interesante şi inedite de spus... Nu? Scroafă de Guinea ce este ea!!!)

vineri, 7 decembrie 2007

Despre moarte şi artă

O compilaţie de explozii nucleare ce-mi sugerează faptul că oribilul ne poate fi prezentat şi-ntr-o formă estetică şi, extrapolând puţin ideea, realizez cât de uşor putem fi păcăliţi în viaţa de zi cu zi dacă cel interesat e un maestru al esteticului şi stie să ne vandă moartea într-un mod atrăgător.

video

Despre efectele bombelor nucleare, însă, vă rog insistent să citiţi de-aici. Ca să vă piară cheful să credeţi că se poate face artă pură din ceva cu adevărat oribil.

Elodia, episodul 898969

Există lucruri care se pretrec în jurul meu, in mediul în care îmi trăiesc existenţa şi care îmi dau din ce în ce mai mult senzaţia că nu se mai poate, că trebuie să se întâmple ceva pentru ca toată această harababură şi mega-tâmpeală să înceteze.

Există o anumită categorie de populaţie fascinată de lucruri simple, de evenimentele care reuşesc să le suscite interesul, să-i menţină în ceaţă şi, totuşi, să nu le suprasolicite neuronul în mod excesiv, căci dacă moare şi acel ultim neuron care le-a mai rămas se duce dracului toată şandramaua.

Mă refer la acel segment de populaţie fascinat de bradul de la Unirii şi de Cioacă şi Elodia, cea mai mare isterie şi mega-tâmpenie din ultimii ani în ţara asta a lui Papură Vodă. Pe seama căreia "zero teveul" face serial, cheama invitaţi şi pune publicului întrebările cele mai înjositoare pentru intelectul acestuia (nu că nu merită): "Credeţi că Elodia a fost tăiată în bucăţi?". Sper.

Mai nou, Cioacă, individul ăla considerat de piţipoancele frustrate si dornice de... Senzaţii tari... Ca fiind sexy... "Rupe tacerea" şi ne spune că "acuma vorbesc eu". Să mori tu! Şi se apucă dumnealui să ne povestească despre dragostea lui pentru răposată, despre cum s-a îndragostit de ea şi despre cum a cerut-o în căsătorie. Şi chiar există oameni pasionaţi de acest subiect!

Şi parcă-i inţeleg de-o idee, căci eu, la urma urmei, ce fac acum? Despre Elodia vorbesc!...

Mai am puţin şi mă apuc eu, personal, să cercetez cazul Elodiei, poate mai găsesc şi eu un chilot murdar de-al dispărutei, vreun coleg de grădiniţă care să rupă tăcerea, vreo primă iubire, vreo magnolie sub fereastră şi, poate, uşor-uşor, ajung şi eu la vreo concluzie şi-i ajut pe incompetenţii ăia de anchetatori (vai, am făcut un pleonasm!) şi scăpăm dracului de isteria asta naţională...

Sau mă retrag în Tibet, îmi cumpăr o căsuţă-n Lhasa şi v-am salutat din mers.

miercuri, 5 decembrie 2007

"Fortăreaţa albă", Orhan Pamuk

Am resimţit o mare bucurie citind încă o carte a acestui mare scriitor turc, Orhan Pamuk, care este nu doar cel mai cunoscut, dar şi cel mai controversat scriitor al ţării sale.

Tradus în peste patruzeci de limbi, Pamuk a obţinut o serie întreagă de premii de mare prestigiu culminând cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2006.

În marea majoritate a operelor sale scrise într-un stil extrem de fin, subtil şi inconfundabil este preocupat cu preponderenţă de ideea influenţelor reciproce dintre Orient şi Occident, de impacturile culturale pe care le au cele două civilizaţii una asupra celeilalte, idee ce a suscitat interesul oamenilor de-a lungul istoriei şi poate că acum mai mult decât oricând...

Într-o epocă plină de viaţă şi de culoare - mijlocul secolului al XVII-lea - un învăţat veneţian este luat prizonier de către turci şi devine sclavul celui ce în carte poartă numele de Hogea (Învăţătorul), doi oameni foarte asemănători la chip şi ale căror destine se alipesc unul de altul, dând naştere unui joc al minţii de o mare profunzime, relatat cu foarte multă măiestrie de către Pamuk.

Însă, după cum afirmă autorul însuşi, distincţia Orient - Occident nu constituie subiectul "Fortăreţei albe" spre dezamăgirea mea care am văzut tot timpul în cele două personaje principale pe reprezentanţii celor două tipuri de civilizaţii mai sus amintite, fascinate una de cealaltă şi, totuşi, atât de asemănătoare.

Dilemele identitare ale celor doi eroi puşi acum unul lângă altul fac ca întrebarea "De ce eu sunt eu?" să capete o forţă nemaiîntâlnită nu doar în mintea celor două personaje, dar şi în literatura universală, secondată fiind de ideea obsedantă a construirii unei noi arme nemaivăzute, simbolul dorinţei umane de a razbate în viaţă şi de a le fi celorlalţi pildă.

Cine se întreabă ce reprezintă titlul, va afla că "Fortăreaţa albă" este acea cetate leşească ce nu a putut fi cucerită de către turci nici după îndelungi asedii, simbolizând (în opinia mea) ideea de ţel pe care nu-l poţi îndeplini, oricâtă râvnă ai depune pentru atingerea lui. Este acel ceva măreţ, de dincolo, dar pe care nu-l vei atinge fără a da dovadă, în prealabil, de maturitate din toate punctele de vedere. Sau poate că reprezintă, totuşi, însăşi maturitatea.

O altă idee ce se desprinde în mod distinct din carte este aceea că ceea ce se cuvine să facem este să căutăm uimitorul şi misteriosul în lumea din jur şi nu exclusiv în noi înşine, căci altfel singura cale pe care putem să o apucăm e cea spre nefericire, asemeni eroilor lui Pamuk care nu îndurau să fie ei înşişi şi dorindu-şi, mereu, să fie altcineva. Motiv pentru care, într-un final, se substituie unul altuia definitiv, Hogea ia drumul Veneţiei iar creştinul devine Hogea cu toate implicaţiile ce izvorăsc de aici...

Sfârşitul mi se pare, însă, dătător de speranţă pentru minţile celor doi eroi, vă voi lăsa însă pe voi să-l descoperiţi. În speranţa că v-am convins întrucâtva, vă urez lectură plăcută!

marți, 4 decembrie 2007

Despre plebea română

Pe vremuri, populaţia Romei era redusă la tăcere şi la o stare de falsă mulţumire prin organizarea jocurilor în arenă, lupte între gladiatori, li se dadea sânge, astfel încât să uite de foame, de faptul că treburile prin oraş nu mergeau deloc aşa cum ar fi trebuit şi de liderul cam tâmpiţel, avar şi crud sau cam prea risipitor, bleg şi nedrept ce ţinea în mâinile sale frâiele celui mai mare imperiu din istoria cunoscută a omenirii.

În ziua de astăzi, populaţia capitalei acestui stat imperialist (cum l-a numit Voronin la un moment dat) zis şi România a uitat de foame, de traiul de subzistenţă a unui mare număr de membri, de faptul că e furată pe faţă şi fără niciun pic de ruşine de liderii pe care EA i-a ales, de gropile de pe străzi, de semafoarele necorelate din mândrul oraş pe care-l habitează, de centrul istoric ce stă să se dărâme, de miile de bolnavi care n-au bani de tratamente, de salariile mici şi munca de multe ori extenuantă, şi s-a prezentat, pe 1 Decembrie, în Piaţa Unirii ca să vadă cum se aprinde bradul gigantic ce a costat 700000 de euro.

Zeci de mii de oameni cum nu s-au mai strâns de la Revoluţie. S-au călcat în picioare, şi-au dat coate-n gură şi pe la coaste, s-au pierdut copii prin învălmăşeală, s-au înghesuit cu îndărătnicie. Ca să ce??? Ca să demonstreze că nu-s nimic altceva decât plebe şi că pun botul la tot felul de manevre publicitare foarte abil gândite de către ăi deştepţi.

Tot 700000 de euro costă şi fântâna aia arteziană de la Universitate. Bani care ar putea să scoată din sărăcie zeci de familii. Să salveze zeci de vieţi. Să modernizeze un spital. Să contribuie la fluidizarea traficului. Să câte şi mai câte.

Iar mesajul mi se pare cât se poate de clar, "Băi tolomacilor! Uitaţi de starea în care se află capitala. De faptul că mă doare-n cur de oraşul pe care îl conduc şi de voi. De faptul că duceţi un trai de căcat. De faptul că vă jefuiesc fără ruşine. Uitaţi de toate astea. Pentru că fac ceva cu mult mai important pentru voi: vă construiesc o fântână arteziană la Universitate (din banii voştri, normal!) şi mă aştept să veniţi să vă călcaţi în picioare, aşa cum v-aţi călcat şi pentru brad, când o să am eu chef s-o fac să ţâşnească pentru prima oară!".

Românii s-au comportat ca plebea din Antichitate. Să se adune 100000 ca să-i dea jos de la putere pe hoţii care ne conduc ţara, asta nu fac, preferă să dea din gură c-o duc rău în România, dar să se calce în picioare ca să vada bradul din Piaţa Unirii, asta da, merită efortul...

Cel mai dureros mi se pare faptul că, deşi unii s-au dus acolo doar aşa, de sanchi, alţii chiar au fost extrem de plăcut impresionaţi. Bravo, băi, v-aşteaptă Rozaliul şi la inaugurarea fântânii arteziene, meritaţi să trăiţi aşa cum trăiţi şi n-am nici cea mai mică dorinţă s-o duceţi mai bine. Poate faceţi un bine omenirii şi muriţi şi de foame.

Curiozităţi...

Gabi m-a lepşuit. Ciudată leapşă. Şi o onorez pentru ca voi să mă cunoaşteţi mai bine. Care doriţi, of course... Categoriile sunt preluate "motamo".

BEST
1. Male friend: sunt destui, ei se ştiu, nu-i numesc pentru că risc să-i fac pe unii să se simtă înlăturaţi din conştiinţa mea;
2. Female friend: idem;
3. Vacation: Bucovina, Vama Veche, munte oriunde;
4. Age: 18;
5. Memory: prea multe pentru a numi doar una singură;

WORST
1. Time of day: 6 AM;
2. Day of the week: vineri că am curs cu Rozorea;
3. Food: orice de la McDonald's;
4. Memory: nici astea nu-s tocmai puţine, prefer să le menţin refulate;

LAST
1. Person you saw: Costică;
2. Person you talked to on the phone: tata;
3. Hugged: Ani;
4: IM: Zuzu (am intrebat-o ce-nseamnă IM);

YESTERDAY
1. What did you do: şcoală, Carrefour, achiziţie de cărţi;
2. Who were you with: Andrada, Costică;
3. Bad/Good day: undeva la mijloc;
4. Lose something: capul după femei;
5. Fall out with someone: no;

TODAY
1. What are you doing now: blogging;
2. Today in general: mâncare şi chestii ce ţin de cultură (sper);
3. Wearing: bună întrebare;
4. What did you eat for lunch: chestii toxice;
5. Better than yesterday: yep;

TOMORROW
1. Is: miercuri;
2. Got any plans: da'cum! Dă sărbătoritul de băut;
3. Getting Lucky: no
4. Dislikes about tomorrow: none, că n-am facultate;
5. Do you have work: no;

FAVORITES
1. Number: 7;
2. Song: ultima pe care-am ascultat-o, "Climbatize", Prodigy;
3. Colour: verde şi albastru;
4. Season: vara, fraţilor!
5. State: paradoxal, România;

CURRENTLY
1. With someone: tre' să spun "yes", că dup-aia risc să dorm pe preş la uşă şi să mor de foame;
2. Missing someone: nu (om făr' de inimă);
3. Mood: sictirit;
4. Wanting: să-mi rezolv nişte treburi anume...

Cine vrea leapşa, poate s-o ia. O dau mai departe, cu mult drag, întregii blogosfere.

Şi acum, nu mă pot abţine să nu vă comunic faptul că o persoană a nimerit ieri pe blogul meu tastând pe Google uite asta: "jocuri porno cu fotbalisti". P-aia cu "porno job" am înţeles-o într-un târziu, dar pe-asta... Mi se face din ce în ce mai frică de lumea în care trăiesc...

M-am pişat pe mine

Pardon de aşa titlu. Cei mult prea sensibiloşi să dea exit. Că io-s băiat bun şi avertizez întotdeauna audienţa, din respect pentru toate categoriile de cititori care frecventează blogul ăsta.

Dar nici un altul nu e mai potrivit. Credeam c-am terminat cu activitatea asta acum mulţi anişori, dar iată că m-am înşelat.

S-o luăm însă uşor şi progresiv.

Spre mândra Bucovină am luat trenul. Io şi c-un prieten. La clasa I. Eu aveam permis iar el a luat o veterancă, dacă mi se permite aşa un feminin. Care a mai luat sub aripa ei protectoare şi low-costisitoare şi pe alţii, printre care şi-un... Hm... Hai să-i zicem individ uman. Care, atunci când ne-a văzut în compartimentul unde urma să intre şi Măria Sa, ne-a întrebat DE TREI ORI dacă aveam loc acolo, pe un ton cât se poate de răstit şi nepoliticos. "Da", "Da, avem loc aici", "Da, domnule, v-am zis că avem loc aici!!!", "Da' nu ma lua aşa tare, tinere", morţii mă-tii de bou.

Nu voia să stea. Că el credea că-s mai puţini, că el nu se milogeşte de nimeni (deşi el o abordase pe femeia-veteran), că el face şi drege, că el pleacă ('te dracu'!), că el nu merge cu spatele, "Domnule, dar ce vă interesează pe cine-a mai luat doamna, aveţi locul dv!!!", degeaba, pahidermul era imun la argumente.

Până la urma s-a îndurat dobitocul. Şi-a rămas. Din păcate. Că prietenarul meu a stat în compartiment cu el. Şi el, Tâmpenie Vodă, dormea. Şi la fiecare zece secunde arunca din picioare prin somn. Şi la fiecare a treia sau a patra aruncătură mi-l nimerea pe prietenar drept în fluierul piciorului, chit că stateau pe scaune faţă în faţă şi pe diagonală.

Iar faţă-n faţă cu acea macacă umană a stat la un moment dat şi-un tinerel, iar macaca, pentru că n-avea loc să-şi puna copitele, îl lovea pe tinerel peste picioare ca să-i facă lui loc şi pe jumătatea care nu i se cuvenea.

Eu habitam în compartimentul învecinat. Din când în când mai ieşeam să mă aerisesc. Nu ştiu cum se făcea că ieşea şi boul. Şi ma privea ostil, iar eu îl priveam asemenea. Mă porneam la o dezmorţire spre capătul culoarului, hop se pornea şi el în acelaşi timp şi pe direcţia mea, astfel încât, la întoarcere, să fiu nevoit să mă rujdesc de pereţi ca să putem trece amândoi, unul într-un sens iar celălalt în altul, că era şi burtos, animalu'.

Astfel încât mi-am zis că fac ceva pe neamu' lui şi m-am dus să exemplific la budaibeer, unde CFR-ul se pişă pe noi nu numai la figurat, dar şi la propriu. Că eu ma pişam acolo unde trebuie să se pişe orice om civilizat şi tot ce făceam sărea cu mare presiune în sus din budă. În susul căreia mă aflam eu. Şi mă nimerea. Nu-mi explic fenomenul, nu mi s-a mai întâmplat. O fi fost vreo rotiţă care se învârtea înăuntrul budei, o fi fost curentul, o fi fost camera ascunsă, aştept sugestii.

luni, 3 decembrie 2007

1 Decembrie Rădăuţean

Ziua Naţională a Romaniei. Cu toate acestea am găsit lucruri mai importante de făcut decât să stau în casă şi să mă uit la tembelizor ca să văd zecile de parade militare din zecile de oraşe din ţară unde s-a organizat aşa ceva. N-am fost prea interesat. Ideea că avem cea mai puternică armată din Europa Centrală şi de Est (exceptând, bineînţeles, Rusia şi Turcia despre ale cărei dotări militare nu ştiu prea multe, preocupându-mă, momentan, mai mult literatura ei) mă lasă rece, atât timp cât această fenomenală armată ară terenuri agricole cu MIG-uri şi preferă second-hand-urile occidentale pentru a face paradă cu ele.

Astfel am ieşit la plimbare prin micul orăşel bucovinean, mi-am cumpărat un fes ca să nu mă tragă curentul pe la urechi, o lamă de ras şi un parfum ca să mă fac (şi să put) frumos să moară femeile după mine şi duşmanii de ciudă, şi să mai iau pulsul cetăţii pe care, din păcate, o vizitez destul de rar.

Însă nu pierd niciodată mare lucru atunci când sunt plecat. De acest fapt mi-am dat seama în mod evident citind "Săptămânalul de Rădăuţi" care are opt pagini destul de plictisitoare, oamenii ăia neavând ce să scrie chiar dacă au la dispoziţie o săptămână întreagă, singurul care mai condimentează săptămânala apariţie fiind, bineînţeles, geniul anarhist şi psihico-sportiv care se semnează pe măsură, Corvin, acest CTP al presei locale. Da’ luaţi-vă DEX-ul lângă voi dacă vă apucaţi să-l citiţi, că-i place să bage în propoziţii cuvinte întortochiate şi nou asimilate în vocabularul propriu.

Trecând prin faţa controversatei statui, era să vomit. Nu de la mâncarea grea la ficat, de la hipotensiunea de 10 cu 5 ce mă caracterizează sau de la vreun miros pestilenţial de popă (chiar dacă treceam prin faţa celei mai vechi biserici de piatră din ţară), ci din cauza faptului că ţinea un discurs acel oltean bucovinizat, doctor în istorie, de-i zice Olaru, cu mândra-i căpăţână plecată spre dreapta într-o incercare cronică de a-şi iriga emisfera masculinităţii, simţind, probabil în mod inconştient, că are probleme la acest capitol.

În faţa eminenţei sale cenuşii erau aliniaţi pompierii, în rândurile cărora se aflau, bineînţeles, şi piţipoance, femei, două dintre ele păzind încă de dimineaţă Monumentul Eroilor. De atâta efort uneia i s-a făcut şi rău, sau poate că patriotismul era de vină, a dat ochii peste cap de parcă se afla noaptea târziu cu Mircea Badea şi s-a prelins pe jos. Salvare, chestii-trestii. Dar dacă izbucneşte un incendiu, ce poate, fraţilor, să facă pompieriţa aia??? Pe când eu, dacă vreau să mă fac pompier, nu am loc, nu încap pe plan local din cauza piţipoancelor care leşină de la stat prea mult în picioare în timp ce păzesc coroane de flori din plastic, plătite fiind din banii noştri.

Tot din prea multă suprasolicitare patriotică, un copilaş a făcut ceea ce se cheamă caca în pantaloni, taman în timpul discursului acelui personaj plin de patos mai sus amintit. Copiii au o inteligenţă psihologică remarcabilă...

Prin urmare am preferat să mă întâlnesc cu un bun prieten şi să ne petrecem restul Zilei Naţionale bând bere şi mâncând pizza la Orso Bruno, acolo unde domnesc cele mai toante chelneriţe din întreaga Bucovină de Nord şi de Sud, flecărind (ce altceva am fi putut face?) despre adevăratele fapte patriotice de care istoria României este totuşi plină, despre partizanii din ţară şi, în particular, din Bucovina, de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial şi din timpul perioadei comuniste, sătui fiind de discursurile bombastice ale celor care se dau mari patrioţi de 1 decembrie şi care de pe 2 decembrie revin la activităţile lor furăcioase de români „postcomunişti”.

Cristi, pregăteşte-ţi banii, că pariul privind C.E. de fotbal e ca şi câştigat. Să nu mă mai contrazici niciodată, obraznicule!

P.S. O profă se apropie sfioasă de studentul Cristi înconjurat de fete. „Dar tu nu stai printre baieţi?”, „Nu”, „Şi nu te simţi exclus?”, „Nu”, „Înseamnă că ai o personalitate puternică”...

Eu, unul, nu neg lucrul ăsta, nu ştiu cine ar putea să-l nege, mă intrigă, însă, acea relaţie de cauzalitate...