vineri, 9 noiembrie 2007

Tinerete, dar cu batranete

Va promiteam ieri c-o sa va povestesc despre cum simt eu ca imbatranesc la cei douajdoi de ani ai mei si care sunt cauzele. Si ma tin de cuvant.

De cand ne nastem, noi spre moarte ne indreptam si imbatranim constant, insa exista o perioada din viata cand numai la asta nu ne zboara gandul. E vorba de copilarie, cand toata existenta noastra este acaparata de ceea ce ne inconjoara si cand stam cu ochii cascati pentru a surprinde miscarile si legitatile mediului in care traim. Un copil care s-ar gandi cu amaraciune ca imbatraneste ar fi, fara doar si poate, ori un traumatizat, ori un dus cu pluta.

Dar iata ca, la un moment dat, incepem sa realizam ca timpul trece si ca noi trecem odata cu el, manifestam insa doua tipuri de atitudini fata de acest unic fapt, pentru ca il privim mai intai de jos in sus si vedem Universul acolo, pe fundal, iar apoi il privim de sus in jos si vedem pamantul din care-am aparut.

Prima oara cand am realizat ca perioada copilariei incepe sa-mi alunece printre degete, a fost atunci cand, prin clasa a 6-a sau a 7-a am fost salutat c-un minunat "Buna ziua!", intr-un mod foarte politicos, de un copilas cu vreo cativa anisori mai mic decat mine, moment in care eu, dupa cateva clipe in care am cascat gura de uimire, i-am raspuns la salut umflandu-mi pieptul, caci mandria, la randul ei, se umflase si ea in mine intr-atat incat avea nevoie de un spatiu suplimentar in interiorul meu.

Incetul cu incetul, a fi salutat de copilasi de scoala primara sau chiar de generala a devenit un fapt oarecum obisnuit. In mod constant sunt salutat de copiii din bloc sau de cei de la tara, dar acum mandria mi-a disparut cu totul (era si normal) si le raspund cu multa simpatie si punandu-le chiar diferite intrebari, caci un copil se bucura enorm atunci cand e bagat in seama de catre "oamenii mari"...

Am inotat pana acum ca sa ajung in acest punct in care va relatez ca, acum ceva vreme, cand m-am mutat, hai sa zic asa, in noua locuinta din Bucuresti, am simtit in mod clar ca alunec spre stadiul de adult, de unde, in mod firesc, nu mai pot aluneca decat spre stadiul de batran.

Abia implinsem douazeci de ani, si o fata pe care eu o cunosteam, dar care nu ma cunostea pe mine, frumoasa foc, caci ce-i al ei e-al ei (adaug si acest amanunt pentru a va da seama cu mai multa exactitate de felul in care m-am simtit), ea avand minunata varsta de 19 ani, in loc sa-mi zica "Buna!" clipind des din ochi (daca as fi fost eu cel care se deplasa, as fi deschis eu gura primul), ea-mi zice "Buna ziua!"... O apuca pudoarea caracteristica tineretii de bun simt si, timida foc, se pierde in sus pe scari. Nu inainte insa ca eu sa-i raspund intr-un mod oarecum arogant (tinand cont de felul in care m-a salutat ea), dar involuntar, "Buna!...", caci mintea mea se blocase si refuza sa rosteasca prin gura un "Buna ziua!" spus unei fete cu doar un an mai "mica" decat mine si, daca ar fi sa dam valori numerice frumusetii, ea fiind de cinci ori mai frumoasa decat mine, frumusetea ei fiind, bineinteles, raportata la frumusetea feminina iar a mea la cea masculina.

Inalt nu sunt, am chiar putin sub inaltimea medie a tinerei generatii, voinic nu sunt, facandu-mi in mod constant familia de rusine la acest capitol, nu am moaca de dur, nu eram imbracat in costum (se stie ca un costum face ravagii in anumite medii), atunci ce naiba aveam de m-a salutat o tipa dupa care toti barbatii ar intoarce privirile pe strada, cu "Buna ziua!"???

Nu, nici trecut nu sunt, ridurile intarzie sa-si faca aparitia. So?...

4 comentarii:

Lyna spunea...

=))) nene nu ti-a zis ? :)) ..

Lyna spunea...

ah .. mie imi spun oamenii saru-mana :| .. am doar 16 ani for Heaven's sake !

meplusmyself spunea...

Nu imbatranesti, te apropii de frumusetea simturilor :)
Si mintea ei se blocase, asa ca nu a putut spune simplu "buna" :)

puisorul cufurit spunea...

Te cred, Lyna :))))

S-o fi blocat si mintea ei, dar de ce??? Ca sex simbol nu ma simt. :))