miercuri, 28 noiembrie 2007

Cu şi despre cărţi

Din nou leapşă (dacă v-aţi plictisit, să-mi spuneţi), de data aceasta de la Tomata cu scufiţă (mersi Tomato!), o leapşă plăcută, interesantă, care îmi abate gândurile de la măgăriile zilnice din societate, de la bomba nucleară de la Hyroshima despre care aveam de gând să postez ceva, dar m-am răzgândit, de la pompierii care au venit ieri cu surle şi trâmbiţe în faţa blocului meu sau de la bucuria pe care-o simt în suflet că clasa politică (nu vă inflamaţi, cacofonia e intenţionată) şi-a luat un şut în fund prin neprezentarea cetăţenilor la vot. Jubilez!!!

Astfel că, în articolul de astăzi, va trebui să vorbesc despre cărţile pe care le-am abandonat de-a lungul timpului precum şi despre ultima carte pe care am citit-o. Gabi, fa şi tu leapşa asta, căci dintre oamenii pe care îi cunosc personal, eşti cel mai mare pasionat de carte.

N-o să mă apuc acum să-mi ţin lecţii de arheologie şi să dezgrop toate carţile pe care le-am abandonat de când eram mic şi până în ziua de astăzi. O să amintesc doar de două dintre cele mai recente.

Prima la care ma refer este „Idiotul” lui Dostoievski, o carte extraordinară, de o profunzime caracteristică acestui mare scriitor rus, iar motivele pentru care am abandonat-o pe la jumătate nu ţin deloc de cartea în sine. Dacă îmi aduc bine aminte, pusesem mana pe-o carte pe care trebuia s-o citesc repede şi s-o restitui celui de la care am împrumutat-o, apoi am pus mâna şi pe o altă carte care s-a dovedit şi ea a fi prioritară, după care acţiunea cărţii mi s-a pierdut uşor, uşor din minte şi, ajungând la concluzia că ar trebui sa citesc cartea de la început, elanul mi-a dispărut în totalitate. La un moment dat, insă, o s-o reiau cu siguranţă.

O altă carte pe care am început-o şi n-am mai sfârşit-o este cea a lui J. D. Salinger, „De veghe în lanul de secară”. Cunosc fani împătimiţi ai acestui scriitor şi mai ales ai acestei cărţi, si pe cuvânt că nu prea inţeleg ce le-a plăcut aşa de tare în cartea asta. Este vorba de-un adolescent (tema adolescenţilor rebeli deja ma sictireşte) pe nume Holden Caulfield care n-ar pune mâna pe-o carte nici să-l tai, nimic nu-i convine, critica absolut tot ce-i în jur. Ca un adolescent veritabil ce este, işi rezolvă problemele revoltându-se, negând sau ignorând. Este exmatriculat din şcoală şi, în loc să se ducă acasă la maică-sa şi la taică-său, umbla fleura pentru ca părinţii să afle din alte surse despre exmatricularea lui, să treacă un timp oarecare, iar când el işi va face apariţia, ciuda şi amărăciunea lor sa se fi estompat măcar de-o idee. Nu mă surprinde cu nimic, nu reuşeşte să mă dea pe spate în nicio privinţă, nu mi se pare cel mai inteligent adolescent creat vreodată de mintea vreunui scriitor iar ticurile verbale ale lui Salinger m-au scos din sărite. Am avut impresia că sunt, totuşi, puţin cam mărişor pentru a citi cartea asta şi-am abandonat-o. Dacă a citit-o careva dintre voi, aştept şi pareri contrare.

Iar ultima carte pe care am citit-o e cea scrisa de Elif Shafak, „Bastarda Istanbulului”. E o carte a cărei idee mi se pare mai mult decât O.K., o carte în care scriitoarea işi asumă trecutul destul de violent al ţării sale (Turcia). Ea nu neagă, ci acceptă şi recunoaşte genocidul armean din 1915, acest măr al discordiei dintre turci şi armeni chiar şi în zilele noastre. Ca urmare a acestui fapt, este dată în judecată de către statul turc pentru „insultă la adresa Turciei” (asemeni marelui scriitor Orhan Pamuk care a admis existenţa genocidului asupra armenilor şi kurzilor din timpul Imperiului Otoman), acuzaţie la care s-a renunţat în cele din urmă în septembrie 2006 din lipsă de probe.

Am văzut în „Bastarda Istanbulului” o carte despre contradicţii şi modul în care acestea pot convieţui, cultul exagerat al trecutului a fost pus laolaltă cu negarea sau refuzul constant al acestuia, misticismul a defilat umăr la umăr cu agnosticismul şi ateismul si memoria cu uitarea. Elif Shafak pune laolaltă oameni din culturi care în trecut au eşuat în a se inţelege reciproc si ne demonstrează faptul că una este naţiunea din care faci parte şi alta este omul luat separat, ca individualitate. O carte menită să ne darâme prejudecăţile inutile şi să ne facă mai deschişi la cei din jurul nostru, indiferent de cultura din care provin.

Stilul în care este scrisă cartea mi se pare, însă, puţin copilaresc, parcă prea feminin. Îmi dă impresia, de multe ori, de o carte scrisă de o femeie (ceea ce şi este la urma urmei) dar pentru femei. Bărbaţii apar în cartea asta în roluri episodice şi sunt şi foarte putini la număr, ideea de mâncare apare obsedant (avem parte chiar şi de o reţetă care ne învaţă cum să gătim „ashure”, dar pe care nesimţitul de mine nu a parcurs-o), pana şi titlurile capitolelor sunt denumiri de alimente care mai de care mai interesante, scorţişoară, boabe de năut, alune prăjite, vanilie, fistic etc. Dar, repet, ideea carţii e super O.K..

Dacă v-am convins cu ceva, va urez lectură plăcută.

Pănă una, alta, îmi iau la revedere de la voi, cititorii mei fideli, pana pe la o luni, căci dau o fugă până in Bucovina să respir şi eu un aer mai curat şi sa am parte de vreo trei zile de linişte. Gabi va posta vineri un articol din partea mea şi, dacă va avea timp şi chef, şi un articol din partea lui despre ce vrea el. „La mulţi ani!” tuturor sarbatoriţilor de vineri şi vă urez să aveţi parte de tot ceea ce vă doriţi voi. Au moldovenii de peste Prut o urare atotcuprinzătoare, „pace, chi*dă şi calâm!”. Ce valenţe are fiecare, asta n-o să vă mai explic eu, întrebaţi-i pe ei.

Un weekend plăcut!

Later edit: Găsiţi la Arhi un filmuleţ superb despre poliţişti şi, pentru că sunt pus pe interpretare, despre faptul că poliţaii sunt la fel de tonţi şi prin alte părţi aşa cum sunt şi la noi. Eu, personal, am râs copios.

6 comentarii:

Angela Gathe spunea...

"de veghe in lanul de secara" am citit-o si eu acum un an cu acelasi sentiment de "pfff... nu se mai termina o data??"

e obositoare. din cate tin minte, cel mai deranjant tic este "si asa mai departe", si actiunea e foarte superficiala si rapida. ori nu e stilul meu, ori... n-am idee. in orice caz, tinand cont ca mi-a fost recomandata de 12 colege si de o profesoara, m-a dezamagit profund cartea, ma asteptam la ceva mai de substanta... asta e...

si "idiotul" e o carte pe care de 2 ani de zile tot imi propun sa o citesc si niciodata nu reusesc macar sa intreb pe careva daca are cartea. :P poate in 2008, cine stie? :)

puisorul cufurit spunea...

Deci nu doar mie mi s-a parut o carte cam tampitica... dar de, ai mai vazut carti extraordinare in topul vanzarilor??? O carte profunda si cu adevarat buna nu prea e inteleasa de marea majoritate a oamenilor si, deci, nu e cumparata...

Adina spunea...

Intr-u totul de acord cu tine referitor la cartea "De veghe in lanul de secara". Sper sa citeasca blogul tau si cel care mi-a recomandat cartea asta :D

puisorul cufurit spunea...

:)) Oricum, sa stii ca are o multime de fani... S-au gasit oameni care sa ma atace dupa postul asta.

Tomata cu scufita spunea...

"Idiotul" e pe lista (cred ca v-am innebunit cu lista aia ;)) ), iar "De veghe in lanul de secara" e printre preferatele mele nu atat datorita subiectului ci felului in care este scrisa. Mie mi-a placut limbajul lui Salinger si mi-a placut si zapacitul de Holden si mai ales grija lui pentru surioara lui mai mica. Episodul de la muzeu si sfarsitul deschis. Nu pot sa vorbesc mai precis despre ea ca am citit-o acum cativa ani si s-au mai estompat din amintiri...
cea de-a treia carte am mai vazut-o pe blogul cuiva si am citit in diagonala ce ai scris despre ea. :P pentru ca de obicei nu citesc recenzii ale cartilor pe care nu le-am citit. Am io un fix. :P

Adina spunea...

Vreau sa fac o rectificare la precedentul meu comment. M-am gandit mai bine si pot sa spun ca-mi place cartea "De veghe in lanul de secara" doar de dragul celui care mi-a recomandat-o. :)