duminică, 7 octombrie 2007

Minciuni sau adevaruri ascunse?

Imi aduc aminte de lectiile de citire din clasele primare, prin intermediul carora se incerca, in mod constant, transformarea mintilor noastre in formare intr-unele dominate de patriotism, de spirit de sacrificiu si dragoste de tara.

Tin minte o lectie in care ne era prezentata o scena ce avea drept protagonisti un soldat si comandantul sau, inaintea bataliei de la Marasesti. Soldatul era zugravit ca fiind din cale-afara de nerabdator ca batalia sa inceapa, pentru a-si face datoria fata de tara, iar comandantul sau incerca sa-l tempereze, caci batalia oricum va incepe si va avea ocazia sa-si arate vitejia si spiritul de sacrificiu. In momentul in care citeam acea istorioara din cartea de citire, am fost foarte impresionat si, de asemenea, ferm convins ca si eu as fi imbratisat o atitudine identica in caz ca m-as fi trezit, prin absurd, in locul viteazului ostas roman.

Cand eram mic, am invatat ca tara noastra e o tara de oameni drepti, vajnici luptatori pentru dreptate, care a castigat razboaie dupa razboaie, care, in repetate randuri, si-a batut joc de turci si de alte natii barbare pe campurile de batalie, ca Romania, a carei harta seamana cu un buchet de flori, este ca un fel de centru al Universului.

Dar, intr-un mod inevitabil si pe nesimtite, am crescut, am apucat pe un drum al maturitatii, al carui capat nu pot sa-l zaresc, dar pe traseul caruia am aflat ca soldatii nu sunt niciodata intr-atat de nerabdatori sa inceapa vreo batalie la care sa ia si ei parte; ca, de cele mai multe ori, fac in pantaloni de frica pe timp de razboi, poate chiar de la primul glonte care le suiera pe la urechi; ca sunt mizerabili, vulgari, ca ii doare-n cot de patrie si ca singurul motiv pentru care lupta este teama de pedeapsa sau, in cel mai rau caz, teama de plutonul de executie; ca unii mor in chinuri groaznice, cu fata in rahat, urland dupa mama din toate puterile plamanilor lor gauriti de schije, iar pe fata nu li se poate citi eroismul, ci groaza. Acesta este normalul si realitatea, si nici nu poate fi altfel.

Am aflat ca niste turci au fost infranti, si nu ca turcii au fost infranti, caci niciodata nu am reprezentat pentru ei mai mult decat o natie de la periferia planurilor lor de cucerire, ca nu isi angrenau in lupta decat o foarte mica parte din capacitatea lor militara si ca acceptau birul doar ca sa nu se mai complice si cu Tarile Romane...

Am aflat ca tara noastra este privita de catre alte popoare ca un fel de natie de tigani. Ca romanii nu sunt primiti oriunde cu bratele deschise. Ca nu suntem centrul Universului. Ca acea vestita capacitate de lupta a romanilor, pe care o lauda intr-una cartea de citire, a lasat foarte mult de dorit in cele doua Razboaie Mondiale. Nu ni s-a povestit niciodata ca si romanii au ucis (mai rar, ce-i drept, dar au ucis) oameni nevinovati; nu ni s-a povestit ca nemtii au pierdut uriasa "batalie" de la Stalingrad, printre altele, si din cauza romanilor, al caror sector a fost spart de catre rusi, si ca una din cauze a fost coruptia din sistemul militar roman (unde se prefera furtul decat eficienta si echiparea adecvata a militarilor), iar alta din cauze a fost pregatirea militara extrem de precara a soldatilor nostri.

Are vreun rost toata aceasta campanie de indoctrinare a mintilor fragede si in formare, de vreme ce copiii, mai devreme sau mai tarziu, tot vor cunoaste adevarul? Indraznesc sa spun ca da. Dupa cum nu mi se pare deloc indicat sa-i spui copilului mic ca Mos Craciun nu exista, la fel de neindicat mi se pare a-i spune aceleiasi fiinte inocente ca Europa s-a saturat de noi inainte chiar de a ne primi in marea ei "familie", ca nu suntem chiar atat de viteji precum i se spune, ca Stefan cel Mare, cu toate meritele sale, a fost un om cat se poate de crud si nici macar nu clipea atunci cand incalca porunca a 6-a, si numai pe Dumnezeu nu-l avea in minte cand o incalca pe-a 7-a (iar acum e sfant! deh!... Biserica asta si rolul ei politic...). Pentru ce sa-i daramam niste modele de virtute si dreptate, tocmai atunci cand are mai multa nevoie de ele?

Sa-i lasam pe ei in frumoasa si luminoasa lor copilarie si pe noi in maturitatea noastra intunecoasa, urat mirositoare si plina de rahat.

Inocenta inca nu a ucis pe nimeni. Sau poate ca da?...

Niciun comentariu: